..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

miercuri, 12 martie 2014

Dublin - altul

.
De la centru am primit azi de dimineata insarcinare: sa scriu ceva care imi place despre Dublin.
Pai… credeam ca scrisesem deja. Aici este un loc al… legs (up to the waist) eyes and hair contest! Picioare drepte, picioare cu curburi, arcuite, picioare zvelte sau picioare gratioase… you name it, it's here.
Bine, e adevarat, este in acelasi timp placut si fenomenal de frustrant.

Pai sa vedem... sa povestim despre bistro. Pranz, foame, umblat pana am simtit ca imi cad picioarele. Nimic nu imi facea cu ochiul, sa intru sa mananc. Cateva variante: chestii moderne (care imi inspirau plastic), pub'uri locale (cam scumpute mai ales ca meniul nu suna interesant) si restaurante cu specific (spaniol, italian, unguresc...). Si vad un bistro. OK, hai la francezi ca sunt mai prieten cu astia. Bistroul... tinut de... chinezi. De la patron la femeia de serviciu. Eh, asta e. Ma asez la penultima masa libera. Dupa ceva timp descopar ca am ramas cam singur. Dupa inca ceva timp incepe se umple din nou. Prima parte placuta: se umplea incepand cu mesele de langa mine. Deci oamenii alegeau sa se aseze in aproperea mea, langa mine.
Printre acesti oameni, si o femeie. Undeva la 40 de ani, un mix de trasaturi elegante si miscari lipsite de importanta de sine. Ea mananca repede, ca si cum ar fi infometata. Nu foloseste tacamurile, mananca cu mana dar are o naturalete care face sa isi pastreze per total un aer gratios. In ciuda vitezei cu care mananca. La un moment dat a luat un cartof prajit, l'a rupt in doua, si l'a bagat in gura cu ambele maini - fiecare bucatica in cate o mana. Tot cute a ramas, chiar si in aceste conditii.
Dar ceva in gesturile ei vorbeste de mai mult. Probleme. Presante. Viata agitata. Isi verifica des cu nervozitate telefonul (care are geamul spart). Citeste mesaje si il pune deoparte. Isi ia ia fruntea in mana de cateva ori.

Eu am terminat de mancat, am mai luat inca un guiness si citesc. Si mai scriu (randurile de sus si altele). La un moment dat ii scriu ei cateva randuri in engleza. In care ii spun ca are o gratie naturala in miscari, ca ii multumesc pentru prezenta placuta si imi cer scuze daca m'am uitat prea insistent la ea. Dar nu am tupeu sa i le arat. O vad luand brusc hotararea sa plece, ca un om care a amanat cat de mult ceva neplacut si acum si'a luat inima in dinti si s'a hotarat ca fie ce'o fi! La fel de brusc descopar ca nu ii puteam arata randurile cand era vorba de o dorinta a mea de a interactiona cu ea. Insa cand imi trece prin cap ca aceste randuri ar putea'o ajuta, ar putea'o insenina, ar putea'o linisti... mais oui!

Imi raspunde cu un zambet frumos. Si multumiri prelungi - mai ales pentru graba in care era. Are o miscare involuntara din umeri, de neputinta de a ramane, mai mult ca efect al unei discutii interioare decat ca mesaj catre mine. Ii raspund cu un zambet si cu o atitudine degajata, fara sa mai zic nimic, aratand ca nu vroiam mai mult, nu'i ceream sa stea, nu'i ceream sa vorbim. A plecat cu o alta stare de spirit. Din usa s'a mai intors in graba inca o data sa'mi multumeasca, toata un zambet. Mission accomplished!

Apoi ospatarita nu reusea sa pozeze un cuplu din fata mea. Nu'i reusea incadrarea. O bat usor pe umar (fiind langa mine) si ii zic scurt "Rotate it!". Roteste telefonul, incadrarea acum este perfecta, toata lumea este fericita. Tipul se tot intoarce spre mine la cate cinci minute si imi multumeste pentru ajutor.

Guiness'ul ma trimite la baie. Pe drum inapoi catre masa mea, vad ca vecinului ii cazuse unul din cele doua pachetele de unt pe scaunul de vis'a'vis - si nu vazuse. Iau untul de pe scaun, i'l pun pe masa si ii zambesc. Tipul imi multumeste foarte recunoscator.

Dupa doua Guiness, intr'un bistro detinut de chinezi in Dublin... sunt prieten cu toata lumea. Ma simt in largul meu.

Apoi s’a intamplat.
Am gasit.
Imi place Cismigiul lor.
Creat pe la 1700-1800 si pastrat in forma originala 100%. Are copaci dar are si spatii largi. Are apa mai putina, dar pasari mai multe. Nefiind atacat de nici cel mai mic element modern, este asa cum trebuie sa fie.
Iar multumita climei vegetatia este verrrde, aleile sunt curate, praful inexistent.
Este mic parcul. Am spus – un Cismigiu (chiar mult mai mic). Insa este mai implinitor.
 Nici nu cred ca’l pot descrie. Asa ca…
 





Apoi mi’am zis sa merg in mall’ul lor. Mai fusesem in unul – dar ala era shop-center.
Pai mall… frumos.
Si alta parte frumoasa… copacii de pe marginea drumului, calatorind (ca locuiesc in afara orasului) la etaj, cu autobuzul,  mergeam prin ei – prin copaci. Literalmente. Se loveau crengi de geamul meu. Copacii mei (din copilarie am avut o relatie aparte cu copaci)…




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

spui, semnezi.