Pierderea evolutiei

.

vis

dintre casele zonei in care crescusem mai ramasese una singura. in mare parte insa si aceea distrusa, transformata in moloz. fusese cea mai frumoasa.

din mijlocul acestui moloz mai rasarea relativ intreaga o singura camera. care isi pastrase un perete si toate celelalte elementele ale sale neatinse. stralcea din mijlocul demolarii. stralucea a cultura, a valori elevate. lumina devenea aurie si limpede in acea zona datorita a ceea ce mai ramasese din acea casa. un perete frumos colorat, dominat de o placare cu marmura de un albastru intens, cu o firida semicirculara in mijlocul acestuia, cu linii subliniate prin elemente decorative fine dar cu impact. un birou in fata acelui perete, incarcat cu obiecte de o eleganta clasica. restul camerei plin cu astfel de obiecte. era ultima insula. tot frumosul care putuse supravietui se refugiase aici. un frumos incarcat de cultura, de stil, de evolutie umana. fusese o casa foarte luminoasa cu tavane inalte, cu linii fine.

eu stateam temporar - in vizita - la niste cunoscuti, in apropiere. interactionam cu ei scurt, in restul timpului ma preocupam cu matematica. scriam matematica.

intr'o zi apare un bun prieten care imi spune "am un proiect, hai sa ma ajuti?".

si ma duce fix in acel loc, ultimul loc al valorilor superioare, al culturii, al armoniei, al frumosului.

si imi spune... "trebuie sa'l demolam!". am inlemnit. i'am spus ca nu se poate, e o crima. destul de impasibil mi'a explicat (materialist) ca oricum acel loc nu mai este functional, ca nu are viitor in acea forma, ca proprietarii batrani nu si'l mai pot permite, ca tot ce putem face e sa luam materialele de baza si sa le triem pentru reciclare. disperat, am inceput sa'i zic ca eventualul aur pe care il poate scoate din acele obiecte are o valoare mult mai mica decat obiectele in forma actuala. ca partea artistica, culturala, este cea care conteaza in acel loc, o eventuala reciclare anuland singura latura cu adevarat valoroasa a ceea ce se gasea acolo. oamenii lui deja se apucasera de treaba. desfaceau ansamblul si grupau in gramajoare in functie de materialul de baza.

o secunda ma intrebasem daca nu pot salva acel ansamblu ducandu'l acasa la mine. dar nu aveam cum, nu incapea. frumosul elevat al copilariei mele nu incapea in viata mea actuala. chiar si cand era vorba numai de o parte din el, de ultimul loc ramas.

i'am spus amicului ca nu pot sa il ajut sa faca asa ceva. stiam ca se baza pe mine, ca eu eram cel care ma pricepeam la ce e acolo... dar i'am zis ca nu pot sa distrug ultimul loc(!) al copilariei mele. (macar) acel loc ar fi trebuit sa ramana pentru totdeauna, protejat de trecerea timpului, protejat de disparitie, de cea mai mica alterare. am plecat si mergand pe strazile copilariei am inceput sa plang suspinand "ultimul loc... ultimul loc... nu se poate, ultimul loc...". am simtit o durere surda in capul pieptului si in mod bizar acea durere ma alina. prin existenta ei contrabalansa marea pierdere. o pierdere care nu era a mea decat circumstantial, prin faptul ca eu cunoscusem (nu traisem) acel tip de existenta, acel mod elevat de viata care doar printr'un joc al sortii imi fusese familiar de mic. dar pierderea uriasa era a lumii intregi, saracita de acum de concretizarea materiala a stilului, elegantei, culturii, in toate obiectele necesare vietii care creaza o casa plina.

m'am dus in apropiere, in casa prietenilor mei si am incercat sa ma refugiez in matematica. n'am putut, am iesit din nou, sa caut. 

sa caut alt loc care sa mai pastreze o urma - fie si palida - din trecutul cultural, si sa mai vad, pentru ultima data, acel ultim loc, exponent al frumosului apartinand copilariei mele.

i'am gasit pe muncitorii care aproape terminasera. iar pe o masuta, triasera pentru ei, cateva cutii cu suruburi, cuie si holsuruburi. m'am intors catre prietenul meu si aratandu'i suruburile i'am zis energic: "uite, voi considerati ca aceste obiecte trebuie sa reziste trecerii timpului, sa fie folosite in continuare! fix la fel eu valorizez ceea ce voi distrugeti. obiectele in care au fost materializate cultura, rafinamentul, arta. diferenta este data de nivelul evolutiv al fiecaruia. voi atat intelegeti: suruburi. eu inteleg mai mult, voi imi distrugeti lumea pentru ca nu o intelegeti. pentru ca nu sunteti la nivelul ei. proprietarii cat mai obtin din aceasta brutala (inculta, needucata) reciclare?" si el a inceput sa frunzareasca un carnetel mic, pe masura valorificarii. atunci am realizat ca ma voi duce la acei batrani si le voi da eu banii de care au nevoie, mai multi decat ar obtine prin reciclare, oprindu'i sa nu distruga tot.

m'a lovit din nou emotia pierderii ultimului loc al copilariei mele. tot ce mai ramasese era acum in cateva cutii.

am plecat sa ma plimb putin singur pe acele strazi, lasandu'ma sa plang in voie, in hohote. "a disparut ultimul loc", "ultimul", "ultimul".

m'am trezit respirand puternic, suierat, ritmic, ca suspinand adanc.

resimtind in continuare emotia pierderii oricarei posibilitati a contactului fizic cu frumosul (elevat al) copilariei mele n'am mai putut adormi la loc.

dupa cateva minute am simtit ca ma intregesc si cresc interior. ca si cum parti din sufletul meu care ramasesera legate de acele locuri reveneau reintregindu'ma, nemaifiind ancorate exterior de nimic.

dupa ce am scris aceste randuri senzatia de reintregire s'a mai atenuat, dar nu e pierduta complet.

.

Introvertul intuitiv

.

  Cu mr. Jung am o relatie amestecata. Uneori il vad ca imi exprima ganduri nedestinate exprimarii, alteori il vad ca se limiteaza, se impiedica si nu vrea sa iasa in larg... si alege o abordare stramta, ca un inotator care nu trece de geamandura.

  Dar astazi iar am gasit ceva superb la el. Si tare as fi vrut sa’mi spuna cineva asta acum 20 de ani. Macar 20.

  “cand traiesti in conditii comune exista probabilitatea crescuta de a se intampla multe lucruri impredictibile. si atunci ai nevoie de intuitie pentru ca este imposibil sa spui prin perceptiile organelor se simt ce este pe cale sa se intample. (aceasta este si o limitare a stiintei, cotonogita de “masurabil”)

varietatea intuitivului introvert este dificila intrucat acesta are intuitii legate de factorul(~) obiectiv, de "innerworld" iar aceasta este firesc foarte greu de inteles pentru ca ceea ce vede el este iesit din comun. si nu ii place sa vorbeasca despre. daca nu este un prost. pentru ca (...) oamenii nu il vor intelege.    

cand introvertul intuitiv va (ar) spune ceea ce percepe cu adevarat, practic nimeni nu l'ar intelege, ar fi un neinteles, astfel ca ei invata sa tina lucrurile pentru ei si cu greu ii auzi vorbind despre aceste lucruri. acesta este un mare dezavantaj. dar este un avantaj enorm din alta perspectiva. (...) in relatiile umane: in prezenta unei persoane au imagini interioare care le dau informatii poate chiar complete despre partener(ul de discutie). sau in  prezenta cuiva complet necunoscut ei cunosc o parte importanta despre persoana din fata lor. si (poate) nu sunt constienti si vorbesc despre... si intra in foc.

introvertul intuitiv are o viata foarte dificila, desi e una din cele mai interesante vieti.”

.

magnetism uman

nota: n'am avut rabdare sa corectez textul, e posibil sa fie unele incoerente date de schimbari de propozitii in cadrul frazelor ulterioare formei gandite initial. si in mod cert sunt anomalii in ortografie, in mod cert sunt salturi de la o idee la alta, n'ar rabdare sa dau o coerenta organica textului.

sunt intr'un concediu luat brusc, din cauza unei stari de burnout, ori stress - pe romaneste epuizare. acea forma de epuizare in care daca nu faci ceva urgent vor face altii: medicul generalist, psihiatrul sau popa.

mi'am simtit creierul cedand literalmente. destul de scary. sa vezi cum creierul nu iti mai ofera viteza de gandirea, conexiunile, concentrarea si fluenta vorbirii cu care esti obisnuit. mai ales in cazul meu, eu identificandu'ma mult prin ce si cum gandesc.

Cu cativa ani in urma am trait o experienta aparte intr’un concediu in 2 Mai. Am devenit pentru cateva zile o persoana extrem de magnetica (social) lucru care mi se mai intampla din cand in cand, insa niciodata la asemenea proportii.

acel 2 mai a ramas pentru mine un punct de referinta puternic pentru o forma “superioara” a mea.

acum o saptamana, cand eram pe marginea prapastiei (burnout), decideam ca trebuie sa ies urgent de acolo pentru a nu ajunge o leguma, cu saliva curgand in coltul gurii.

Asa ca ma gandeam ce am de facut. la doctor - clar. dar inainte sa ajung acolo am inteles ce am nevoie. un 2 mai. dar din nefericire e frig.

asa ca am fost fortat de imprejurari sa intleg ce nu am inteles de cativa ani incoace: cum pot replica acel 2 mai, ce s'a intamplat atunci de am fost atat de ok, cum am ajuns atat de magnetic. si am reusit: acea saptamana mi'am petrecut'o complet rupt de locuri care sa'mi provoace amintiri (mai putin vizitele in vama, care nu'mi placeau), si concentrandu'ma pe un singur lucru - sa'mi aud nevoile.

Probabil datorita batailor din copilarie, probabil datorita formarii sahiste, probabil datorita naturii mele, eu obisnuiesc sa ma raportez la ce trebuie, la ce e corect. Si am ajuns la a nu auzi, la a nu sti ce vreau eu.

In 2 mai am practicat o forma de egocentrism, care se pare ca este al naibii de necesara in cazul meu pentru a reusi sa ajung la forma umana a mea, la a'mi auzi nevoile, pentru a auzi din interior "ce vreau" in loc de "ce trebuie". si ca side effect, pe langa relaxarea formidabila apare si magnetismul personal.

suna urat, dar cred ca este adevarat. egocentrismul in sine provoaca magnetism. vibratia atentiei pe care ti'o dai este preluata si de cei din jur. iar daca este o forma de egocentrism "echilibrat" care nu provoaca comportament respingator... that's it!

nu intelegeam in acea vara ce anume faceam de deveneam atat de... dorit. d'asta cand am plecat din 2 mai am intrerupt acel tip de atentie pe care mi'o dadeam... m’am intors la forma mea obiectiva (lipsita de eu).

d'asta cineva a ajuns sa’mi spuna doar cateva zile mai tarziu ca "tu ne'ai aratat un tip fara probleme", cand incepuse sa dispara cel pe care il vazusera initital.

iar acum nu sunt sigur. fie am exagerat cu "parasirea formei umane" de care spune castaneda, fie am exagerat cu detasarea de ego'uri de care spune spiritualitatea, cu cautarea principiului obiectivitatii... fie pur si simplu solitudinea (lipsa magnetismului social) este un efect normal (neplacut, nedorit, dar firesc) al unei drum corect - in fond si aurobindo vorbea despre el, dar in alti termeni, el neexplicand acest mecanism asa cum il inteleg eu acum (sau daca o facea n’o intelegeam eu la momentul respectiv).

ca o observatie, aceasta crestere a magnetismului social am observat'o la practicantii de paihanaliza freudiana, deci ar putea fi din zona gri-urata a lumii. 

am discutat cu un amic psihiatru despre acest subiect candva, si am fost placut surprins sa vad ca era de aceeasi parere. in pus, el justifica psihanaliza freudiana prin a aduce la linia de plutire indivizii care altfel sunt prea gauriti, iar consumul resurselor "evoluate" ar deveni astfel - cum spuneam - justificat, intrucat inaltarea la starea umana care presupune dezvoltarea atributelor "evoluate" oricum nu ar mai fi in acele cazuri posibila.

am pierdut legatura cu el, era un partener de conversatie excelent. desi cred ca n'a fost o pierdere a legaturii ci amandoi am considerat ca acea discutie excelenta, care a anulat plictisul drumului spre munte intr'o masina stramta a fost mai degraba efectul "primei cunoasteri" - unde lucrurile stau mai roz - decat o compatibilitate reala care sa duca la o amicitie de durata.

Teoria cu egocentrismul explica si evolutia relatiilor mele de cuplu. Trebuie pastrat un echilibru destul de fin intre atentia pe care mi’o acord mie si atentia pe care o acord noua – asta in cazul fericit in care atentia mea nu este in obiectivitate, si atunci nici eu nici noi nu functionam corect. Mi’a reusit asta destul de rar. (note: atentia inseamna intr'o anumita masura si importanta; ceea ce eu numesc egocentrism, mai mult ca sigur cei mai multi ar numi atentie sanatoasa acordata sinelui, nu vorbesc de un egocentrism puternic, ci eu il vad asa din perspectiva lipsei complete a ego'ului, din perspectiva obiectivitatii)

O provocare revine. Cea pe care Hesse in Jocul cu margelele de sticla o considera imposibila. In ce masura pot fi impletite cautarea obiectivitatii cu cele doua atentii (ego si cuplu)? Fiindca sunt forte antagonice prin natura lor. (tare sunt curios daca Paler ar fi fost de acord sa numeasca obiectivitate acea stare care il smulgea din rstarea de noi din relatii despre care vorbeste des - cred ca cel mai mult in Viata pe un peron)

si mai sper ca aceste randuri, sau ecouri ale lor sa nu ajunga la mana vreunor manelari, sa nu fie folosite twisted. si asa sunt publice destule teorii despre amplificarea unor caracteristici personale si au ajuns la indemana oricui, fiind folosite gresit, pierzandu'se fondul, folosindu'se doar forma. caci este al naibii de posibil.

 

cu hesse

 .

am gasit de curand cateva scrieri ale lui hesse pe care nu le citisem. tocmai le'am terminat, si citindu'le in timp cu idiotul lui dostoievski se combina in mintea mea intr'un mod interesant, numele personajelor fiind de la d, atmosfera de la h. 

.....

 fiecare citire a lui hesse simt ca ma imbogateste cumva. si totusi - paradoxal - chiar de curand realizam cat de puternic am recunoscut din timp (relativ) un avertisment din jocul cu margelele de sticla, cat de puternic l'am ignorat, si cat de puternic l'am pus in practica... mot-a-mot! (gasit intr'un monolog al lui designiori din jocul cu margelele de sticla) mda, rareori reusim sa invatam cu adevarat din greselile altora, dar oricum nu totdeauna reusim cu adevarat sa invatam nici macar din cele proprii.

 .....

 avea multa dreptate C. (grecia) cand spunea - cu multi ani in urma - ca stie ca imi va placea tipul. dar cred ca se baza pe motive gresite convingerea ei. era convinsa ca imi va placea datorita similaritatilor dintre noi si ca istoric personal si ca... atmosfera. hesse nu imi place pentru tragicul sfarsiturilor sale, ci in ciuda lui. ceea ce imi place este bogatia. (...dinaintea tinderii catre un final neplacut dar cu totul realist)

.....

lucruri cotidiene devin banal-pueril-penibile. doar sexul ma mai scoate din amorteala. si copacii si pasarile - pe drum, intre metrou si casa am descoperit ca nu pot sa raman inauntru trecand printre copacii plini de larma de ciripitoare. si  este si tristete amestecata in capatarea confirmarilor. este un capat de drum. nu mai ramane nimic de facut pe drumuri care erau atat de bogate. la fel de adevarat insa este chinul dat de lipsa lor. si atunci? care este raspunsul? care este locul? 

.....

 gertrud, rosshalde si ultima vara a lui klingsor. in fiecare din ele apare pe ici pe colo tanguirea pierderii, ratarii vietii pline. sper ca nu este nici varsta nici cinismul cand spun ca este alergarea dupa o himera. viata aceea plina nu exista. decat (parelnic) de peste gard vazuta. pot exista momente de plinatate. dar un continuum... (exceptam cazurile de confuzie a plinului cu adrenalina, cu refuzul de a deschide ochii, cu lipsa capacitatii de a vedea sau altele)

amuzant, cea mai plina viata este (cea) interioara. amuzant, fiindca formulata altfel ideea ar suna: cea mai reala viata este cea ireala (nepalpabila).

si oricum, tot hesse raspunde limpede in cuvintele lui dasa, in alta parte: totul e maya.iar asta se refera mai mult la exterior decat la interior.

si interesant, ultima vara a lui klingsor este opusul celorlalte. nu are un final tragic, in ciuda prevestirii lui inca din titlu. si parca sub amenintarea pericolului final, parcursul devine si mai bogat in substanta, pishicul facand aceasta hiper-valorizare a parcursului pentru a justifica durerea care stie ca va urma.
 iar acest tipar ar putea si explica metoda de selectie a femeilor fata de care se deschide cineva bine-cunoscut. cel putin unii sunt tare covinsi. poate.

.

cu orgoliu

 .

 Din categoria “cetitul face bine la orgueil!”.

Ma’ndeletnicind din cand in cand cu o carticica a lu’ nenea dalai lama si gasesc tudei o idee care cu ceva rabdare s’ar regasi si in cateva postari mai vechi ale mele (un an, doi maxim).

Si anume de ce, sub ce argument se considera aprioric (hi-hi!) ca undele cerebrale si chimia din cerebel sunt cauze ale proceselor constiente, cauze ale emotiilor, ale starilor afective?

Ce anume abordare obtuza a dus la aceasta convingere nefondata defel dar atat de puternica?

De ce nu se poate testa suiciu’ de paradigma si verifica daca nu cumva procesele electrochimice sunt efecte ale proceselor interioare nevazute, ne-vizibile (cel putin pana acum). Adica cine ne opreste sa consideram ca acele campuri electrice cetite prin encefalograme, bazate pe reactii chimice, nu sunt altceva decat valurile vizibile create de un vant invizibil?

Cand pe lac se fac valuri starnite de vant acceptam ca nu ele sunt cauza – ci vantul. Desi nu vedem vantul. Vedem doar valurile. Exact ca la encefalograma. De unde stim ca este vantul cauza? Printre altele, pentru ca il simtim. Printre altele si emotiile le simtim…

Cam asta sustineam ieu… si acum vreo doua veri unor parteneri de bere care ca raspuns doar pufneau… ca de unde stiu eu?  

Pai tocmai aceasta era intrebarea mea: de undei stiu ei ca este invers? Niciuna dintre variante nu este demonstrabila conform uneltelor stiintei de azi. Si totusi o teorie este considerata corecta aprioric in timp ce cealalta este primita cu pufneli.

In afara verificarilor faptice stiinta obisnuieste sa mai declare ca valide teorii care au un grad mai mare de “unificare” cu sistemul in care sunt parasutate.

Ori varianta mea – ca fizicul si chimicul de la nivel cerebral este efect al gandurilor si emotiilor mele – si nu invers, raspunde la mai multe intrebari, se leaga mai coerent cu campurile de cautare adiacente: ce este constiinta, cum functioneaza creierul, de unde vin gandurile, cum se formeaza emotiile…

Acum sa vedem ce zice musiu dalai lama.

“Numerosi oameni de stiinta, in special cei din domeniul neurobiologiei, considera ca, in cazul constiintei, avem de a face cu un tip special de proces fizic care apare prin intermediul structurii si dinamicii creierului.  Imi amintesc foarte bine de o discutie pe care am avut’o cu cativa reprezentanti de renume ai neurostiintei, la o scoala medicala americana. Dupa ce mi’au aratat cu amabilitate cele mai noi instrumente stiintifice pentru explorarea in profunzime a creierului uman, cum ar fi aparatul IRM (imagistica prin rezonanta magnetica) si cel ECG (electrocardiograf) m’au lasat sa urmaresc (cu permisiunea familiei) o operatie pe creier, ne’am asezat pentru a discuta despre conceptia stiintifica curenta referitoare la constiinta. I’am spus atunci unuia dintre oamenii de stiinta prezenti: “Pare un lucru foarte evident ca multe dintre experientele nostre subiective, cum ar fi perceptia si senzatia se datoreaza unor schimbari survenite la nivelul proceselor chimice ale creierului. Ar putea cineva sa’si imagineze reversul acestui proces cauzal? Ar putea cineva sa afirme ca gandirea pura insasi este in masura sa determine o schimbare la nivelul proceselor chimice ale creierului?”. Cu alte cuvinte, intrebam daca, cel putin conceptual, putem sa admitem posibilitatea unei cauzalitati bidirectionale, in sus si in jos deopotriva.

            Raspunsul omului de stiinta a fost foarte surprinzator. Acesta a spus ca, dat fiind ca toate starile mentale sunt generate de stari fizice, nu este posibil sa apar o cauzalitate in jos (asta argumentatie o vad ca pe una din inceputul analizei matematice care mi’a dat cosmare: repetai o formula magica tip “pentru ca eu spun ca exista inseamna ca este!” si cica rezolvai exercitiul; sau ca alte demonstratii ale lu’ nenea sartre). Cu toate ca, din politete, nu am raspuns in acel moment (da, mie imi lipseste acea politete, vad rosu instantaneu in fata unei asemenea obtuzimi), m’am gandit atunci – si inca ma mai gandesc – ca nu exista inca o baza stiintifica pentru o asemenea afirmatie categorica. Opinia ca toate procesele mentale sunt in mod necesar procese fizice este o presupozitie metafizica, nu este un fapt stiintific. Cred ca, in spiritul cercetarii stiintifice, este important sa lasam intrebarea deschisa si sa nu confundam presupozitiile noastre cu faptele empirice.”

Si concluzie. La plural. E bine sa citesc dalai lama – ca imi confirma ideile. Iar oamenii de stiinta e dusi cu pluta mai rau decat cazul. Dar e permis de lege!

Mai povesteam eu despre carti de teoria comunicarii in care realitatea este penibil de vizibil croita ca sa incapa in teoria dorita. Dar una e sa faci dude d'astea in domeniul comunicarii unde efectele sunt destul de firave, alta e insa sa o faci in neurobiologie, de ajungi sa convingi o planeta intreaga de gagauti ca emotiile nu sunt decat accidente chimice, ca morala si etica sunt de asemenea plasmuiri bazate pe reactii electrochimice rezultate dintr'un sistem brownian.

Si inca o concluzie! Se vede ca intre fostii mei parteneri de bere si oamenii de sti'nta nu'i mare diferenta. Pacat, chiar aveam pretentii. ...nu mi'e clar de la care...

.

pe marginea albului

- cateva asocieri dintr'o discutie pe mail -

(…)
iar cat priveste albul... este destul de evident. este culoarea eminament pozitiva. chiar daca in asia apare ca si culoare de doliu (iar bacovia o vedea urata, dar el vedea urate toate culorile! :D).

totusi in asia apare cel mai puternic si ideea renasterii (reincarnarii) drept care decesul nu reprezinta decat promisiunea unei reveniri, deci tot viata.
si mai mult decat viata, o viata noua, curata.

eliade spune povestind despre mitul eternei reintoarceri ca foarte multe culturi contin ritualuri prin care se reinnoieste lumea, in credintele asociate ritualului fiind cuprinsa ideea ca lumea la inceput era perfecta.
iar o readucere a lumii - in cadrul ritualului - 'la inceputuri', la tiparul vremurilor primordiale - de aur are o actiune de curatare a lumii de ceea ce s'a 'invechit / stricat / alienat'.

deci albul in asia ar putea spune - ca si culoare de doliu asociata cu credinta reincarnarii - ca va urma o viata noua curatata de ce era impur. adica albul ar fi tot un mesaj pozitiv chiar si in aceste conditii.

anul nou este un astfel de ritual.
iar el se petrece tocmai cand lumea este - traditional - alba, acoperita cu zapada. deci ceea ce vom face in aceasta seara va fi o sarbatoare data de bucuria sansei unei lumi innoite, mai bune.
de altfel si multe din felicitarile traditionale spun acelasi lucru, si inca o fac destul de limpede. eu doar am inteles si pe ce s'ar baza ideea din aceste mesaje.

       si ca tot spuneam de alb si arhetipuri. probabil ca din acest motiv a serba revelionul fara ca lumea sa fie acoperita cu zapada - alba - este un lucru care nu se potriveste cu ceea ce cunoastem la alt nivel al fiintei. reinnoirea trebuie sa fie alba...

(...)

un an nou mai bun!

Moartea informatiei

  .

Azi m’am trezit raspunzand unui coleg care afirma ca aparentele inseala cu:

- Nope! Am ajuns intr’o lume in care aparentele guverneaza.

Aparentele nu mai au ce, nu mai au cum insela pentru ca in societatea de azi ele au devenit baza lucrurilor – esenta, etalonul, ocaua, obiectul de referinta.

 

Eram sub influenta a doua povesti recente si urma sa o am pe a treia.

 

Sa incepem cu sfarsitul.

 

Povestea trei.

La metrou, info-ceva pe televizoare. ‘cartierele capitalei’. ‘berceni’. Si se aratau imagini… din pieptanari. Din pieptanari pana in berceni mananci o paine. Cel putin.

Insa. Pieptanari e un nume folosit mai mult de cei nascuti in bucuresti. Mai mult. Cei nascuti si umblati prin bucuresti. Prin cartiere mai jalnice. Mai mult. Cei nascuti si umblati prin cartiere mai jalnice din bucuresti, peste o anumita varsta! Pentru ca ’89 a transformat pieptanari in eroii revolutiei. Iar din seara asta o mana criminala a dat iar cu piciorul si a transformat pieptanarii in... berceni!

 

Motiv pentru care mi’am zis ca uite’asa se imprastie informatie diversa (evident, de catre necunoscatori – ieftina mana de lucru). Maine va fi o suta de moldoveni de bucuresti care ma vor contrazice daca le spun ca pieptanari si berceni sunt chestii diferite. O alta moara de vant pentru o lupta a lui don quijote. Sau ca bucuretiul nu se imparte numai in cartiere. Sunt si zone. Piata romana, pieptanari - nu sunt cartiere, sunt zone. Cartierele sunt doar locurile atacate, sunt plagile de beton (blocuri-ciuperci) create de sistematizarea ceausista - ca niste portiuni atacate de licheni betonici.

 

Povestea doi.

Azi la munca mi se’ntepeneste un server, descopar ca s’a umplut o partitie din cauza unei fluctuatii anormale a dimensiunii unei baze de date.

Dupa ce rezolv efectele incep sa ma documentez. De fapt incerc sa ma documentez. Pentru ca. La microsoft spune ca se recomanda sa ai tempdb impartita in atatea fisiere cate procesoare ai. Cu numai doua clicuri plecand din pagina care afirma acest lucru ajungi la o alta pagina ca spune ca acea recomandare este un mit, din nefericire propagat chiar de catre producatori (microsoft), ca nu are sens sa faci asa ceva decat in conditii extreme, rare. Si evident daca cunosti materia mai bine decat este prezentata in articolul de la microsoft, astfel incat chiar sa stii ca fix asta te ajuta cu ceva…

Aceasta poveste este simptomatica pentru internet. Internetul este cea mai puternica arma de a ucide informatia. Pentru ca iti ofera pentru orice subiect ample si puternic sustinute demonstratii care arata ca acelasi lucru este si intr’un fel si in opusul sau. Sau nici intr’un fel nici in celalalt - depinde la ce parte a paharului privesti, ori ai doua jumatati pline care se anuleaza, ori ai doua jumatati goale prin anulare! Internetul ofera cu aceeasi autoritate informatii divergente pe orice subiect. Afirmatia si negatia sunt in acelasi sertar. Daca nu te opresti la primul raspuns gasit vei da si peste opusul sau.
Creand astfel legatura cu povestea urmatoare.

 

Povestea unu.

Ieri intr’un un episod din numb3rs. Tinerelu’ matematician sustinea cu incapatanare / obtuzime demna de un catolic medieval unicitatea gasirii adevarului exclusiv prin prisma stiintei (cred ca e o bucata de reduntanta prin propozitie dar in gandirea IT redundanta e ceva bun).

Oricum, nu tin minte ca scenaristii sa fi pus aceeasi ardoare si in replicile care ar fi trebuit sa existe si sa arate ca de fapt stiinta nu a gasit decat adevarurile (foarte) palpabile. Barbar de palpabile. Orice scapa capacitatii de atingere este o continua dezmintire. Tot oameni de stiinta erau si cei care sustineau ca soarele se invarte in jurul pamantului. Tot oameni de stiinta erau si cei care au demonstrat ca atomul ar avea structura unui chec cu stafide ba alte balarii… de vreo 6-7 sau 8 ori s’au tot razgandit. Tin minte ca am fost tare revoltat ca dadeam lucrare pentru care trebuia sa stiu toate modelele gresite ale atomului! Si mai rau – sa le si relationez corect cu numele producatorilor lor.

Iar daca acum exista impresia ca se cunoaste structura adevarata… nu este nevoie decat de un alt einstein care sa urmeze unui fost newton si sa dezminta din nou… fundamentul!

 

Povestea patru. (stau bine cu numaratoarea)

De ceva vreme ma tot chinui sa citesc o carticica a lui nenea dalai lama. In care (pana acum) povesteste despre coerentele dintre spiritualitate si stiinta. Ma chinui pentru ca e plictisitoare. Nu gasesc ceva esential si nestiut, iar limbajul e cam bolovanos (logica imi spune ca traducerea ar avea o vina).

Oricum, in aceasta carticica sunt in mijlocul discutiei despre ceea ce este real si ceea ce nu este real. Daca definirea materiei este apriorica sau este mediata de constiinta. Grade de realism – cat de multa realitate este in ceea ce consideram ca este real. Iar asta mai intai din perspectiva fizica (einstein, cuantica) si apoi din perspectiva… tibetana. Perspective care foarte adesea se si intalnesc ca formulari sau efecte / concluzii.

 

Bun. Acum mai stie cineva unde vroiam sa ajung? Care era numitorul comun? Ca pe mine m’a luat valul. Dar noroc ca am scris titlul dinainte. Numai ca acum vad alta directie.

 

Am pornit de la aparente care domina, am continuat cu exemple de alterare a informatiei si am ajuns la false realitati.

 

Numitorul comun este false realitati.

 

Si cred ca motivul pentru care m’am apucat sa scriu toate povestile este ca omul are… de fapt fiecare alege:
a. omul are nevoie de coerenta.
b. omul stie - in ciuda aparentelor - ca exista o coerenta care leaga Totul.

 

Ori lumea in care traim nu ofera omului nici ce are nevoie, nu este conforma nici cu esenta lui.

 

Iar lucrurile in loc sa se indrepte catre ceea ce are nevoie - ori catre om - au azi o fuga centrifuga. Societatea de azi se indeparteaza de o lume a omului.

“- lume, esti nebuna?!”

   .

cu autenticitate

 

din nou flic-flac cu autenticitatea.
- ma lume, esti nebuna?!
- da evident este... asa si?!
- pai sa'si revina, fir'ar...!
- zau? sa'si revina pentru ca zici tu?
- sa'si revina pentru ca sunt cativa care spun asta, si o spun cu coerenta. si ca ar fi 'normal' sa'si revina.
- sa'si revina asa cum si'au revenit orbetii din pestera?
- asa e... ascultat nu e cel ce a fost afara si a vazut si cel ce spune la fel cu ceilalti. deci nu'si va reveni.
- nu, clar nu.
- cu cat ii arati mai limpede lumii ca e nebuna cu atat se strang inteligentii' negurii - inteligentii cotloanelor intunecate - mai tare impotriva'ti.
- corect. si atunci? tu? ce faci?
- da, asta e intrebarea. cum impaci a fi tu insuti cu a nu mai aminti lumii incorenta ei, in conditiile in care traiesti in mijlocul ei? TU ce faci? TU cel interior.

sah

 

Cum mi’a stricat chessmasters jocul de sah.

Pai ca dupa chestia de acu’ doua we cand am dat de un jucator interesant (finaly) orgoliul meu de sahist retras in glorie fu din nou scos din camara, desprafuit, toate cele. El, fost campion pe rm valcea. Usurel-usurel, nu campion de’a binelea ci la categoria lui de varsta de atunci. La aceeasi varsta la care eu campion cam pe bucuresti.

Mai exact pe sectorul 1, iar pentru ca la etapa pe bucuresti nu au fost combatanti din celelalte sectoare (la categoria mea de varsta)… dar s’au gandit ei (organizatorii) ce s’au gandit si… nu  mi’au dat diploma. Pe bucuresti. Am ramas in acte doar cu cea de sector. Abia acum am inteles (nu vreti sa stiti ce memorie am in timpul unui concurs – retin si ceea ce nu inteleg, uit si ceea ce fac, unde sunt... – ca dupa douazecisi… de ani tin minte dicutiile lor care’mi pareau fara sens atunci) acum am inteles si de ce se tot certa profesorul meu cu organizatorii pe tema mea si de ce discutau daca sa’mi dea sau nu diploma, si de ce isi puneau problema ca nu au premiu sa’mi dea si pot provoca probleme intreband de ce am diploma dar nu am premiu (premiu adica o masinuta misto sau un pistol...!). Si de ce a fost furios pe mine cand i’am raspuns ca nu platisem taxa. Da, e drept nu platisem taxa de concurs, ca doar ca un veritabil sahist la 13 ani eram suficient de cu capul in nori incat sa ignor asemenea amanunte marunte ale realitatii inferioare, ale realitatii fizico-organizatorico-legalo-ceva. Eu ma dusesem sa joc sah nu sa fac hartogaraie.

Si sa fiu corect pana la capat, nici nu mi’a cerut’o careva.

Si daca ma gandesc bine chiar daca as fi vrut sa o platesc nu mi’ar fi acceptat’o fiindca din capul locului fiind un singur participant la categoria mea nu au mai considerat necesar sa o includa in ‘bugete’.

Deci jucat recent sah – doua partide – cu cineva ok. Juca frumos, fara incapatanari inchise-brutale-teoretice, fara lemnofagie. Cred ca inca le’as putea povesti. Inca mai tin minte ce s’a intamplat in ele – nu mutare cu mutare, dar punctele de inflexiune imi sunt clare, limpezi, frumoase. Frumoase probabil pentru ca am castigat. Daca nu as fi castigat… poate cu siguranta ar fi lipsit acest atribut!

Dupa partide, ajung acasa, concediu… si intr’una din zile ma pun iar sa caut chessmaster sa joc cu el. Stiu ca am mai jucat cu el acum cativa ani, e un adversar serios (poate sa fie chiar si prea serios) dar la una din reinstalari… pouf (!) – minunile tehnicii. Kitul nu l’am mai avut… asa ca acum caut, gasesc, instalez… si nu ma apuc sa joc direct. Urmaresc mai intai putin din partea de training (pentru ca am fost suprins data trecuta sa descopar lacune din pregatirea mea teoretica – nu ca nu as avea lacune, dar mi se parea totusi… putin probabil sa le gasesc cu ajutorul unui soft).

Apoi incep sa joc. Intai capionatele usoare ‘de strada’. Si urc falfaind, ajung la campionate ceva mai dificile.

Si realizez o hiba a softului. Una mare (este o versiune mai noua decat cea avuta data trecuta). Nu e capabil sa joace cu forta intermediara. Ci doar alterneaza mutari de o stupiditate penibila cu mutari de o forta covarsitoare. (zic covarsitoare pentru ca in 2001 in meci oficial acest soft a invins un mare maestru international). Iar nivelele intermediare par sa fie date predominant de procentul de mutari proaste.

Astfel ca nu poti juca in functie de estimarea pe care inevitabil ti’o faci despre adversar. Nu poti dezvolta ceva anticipand ca el va raspunde intr’un anumit mod. Fiindca el joaca haotic. Cand prea prost, cand prea bine (pentru nivelul configurat).

Cand il anticipezi inteligent si pregatesti ceva iti raspunde atat de cretin incat simti ca te’ai chinuit degeaba creand ceva ca sa obtii acel cal pentru ca el – iata – iti ofera degeaba o tura!
Iar cand il anticipezi macar usor cretin iti f-te niste maturi direct in deschideri de vorbesti singur!

Ceea ce mai apoi creaza frustrari groaznice. Sa reusesti sa obtii avantaj colosal – 2 ture (!) – pentru ca ulterior sa inceapa brusc sa joace la un nivel suficient de ridicat incat sa realizezi ca nu poti sa ii faci nimic desi ai avans doua ture… pisica mea a auzit injuraturi noi.

Si colac peste pupaza iti mai si amendeaza crunt orice greseala din pozitia ta, el fiind capabil sa calculeze toate furculitele posibile de pe tabla…

Apoi, in concursurile preconfigurate, partidele sunt la 10 minute. M’am uitat doar in viteza, dar nu am gasit optiune de a mari durata partidelor din concursuri. Ceea ce inseamna ca are configurate concursuri de blitz. Pentru ca asta inseamna 10 minute. Ori blitz nu inseamna sah. Inseamna muta-repede-si-spera-sa-gresesti-mai-putin-decat-celalalt-din-cauza-vitezei. Iar sa joci blitz contra unui computer… este hilar.

Abia la concursurile de top (despre care banuiesc ca sunt de nivel de maestru) timpul este 30 de minute. Come on…! Pe bune? La concursuri de categoria a IIa aveam o ora si jumatate -  o ora si trei sferturi timp de gandire! Si eram copii de 13 ani pe care nu te apuci sa’i tii secole la masa gandind!

Efectul asupra jocului meu?

Da, cu siguranta sunt mult mai atent, vad mult mai usor furculitele, piesele legate, atacurile prin descoperire, respect mai mult principiile cartii insa… pentru ca nu am timp sa gandesc. Si joc la ciupeala. Pentru ca pentru mine a juca astfel, cu fourchete, cu atacuri prin descoperire, cu supraincarcari pe piesa, cu piese legate… nu inseamna decat mici potlogarii pentru a ciupi piesele adversarului. Dispare creatia, dispare valsul aromat al cresterilor si descresterilor punctelor de greutate de pe tabla, vals creat de intuitie.

Jocul meu a ajuns sa fie centrat pe evitarea si vanarea greselii decat pe creatie. Iac’asa mi’amintesc de o conferinta de pe ted…

Este exact trecerea la un materialism extrem. Urat!

ps.

Si am mai aflat un lucru. Probabil il stiam, dar nu la un nivel foarte constient.

Sunt dezastruos la finaluri. Dezastruos pentru mine nu pentru adversar.

Dar acum stiu si de ce!

Finalurile se bazeaza pe calcul pur.

Ori una din dorintele mele bizare (despre care am mai povestit candva) a fost – dupa ce am descoperit avantajul intuitiei asupra rationamentului – sa ajung sa folosesc chiar si in sah (!) intuitia si nu rationamentul!

De’asta eu pot pierde foarte usor in fata cuiva care face schimburi rapide si grabeste trecerea in jocul de final. Intuitia o poti folosi in jocul de mijloc, poti crea combinatii, poti orchestra ceva… pe cand in jocul de final nu ai decat o mana de piese, cu posibilitati de mutari deja calculabile pana la capat. La jocul de final calculezi sau nu existi. Ori eu refuz sa calculez.

Asa ca ori castig inca din jocul de mijloc cu un ko frumos ori… ma chinui prin finaluri refuzand sa calculez.

Ori in partidele care nu’mi incita intuitia… pauza totala.

Iar chessmaster are un joc bazat pe calcul, bazat pe jocul de final, face schimburi ‘cu bucurie’, fiindca stie ca la final are inevitabil forta de calcul superioara oricarei fapturi bipede.

pps. si mi'am mai amintit ceva de la acea etapa 'pe bucuresti' de la vreo 13 ani.
si anume ca m'am uitat cu teama la profesorul meu de sah. pentru ca daca el era furios si daca avea dreptate ca si in sah (care ar trebui sa fie lumea inteligentei) lucrurile sunt conduse de prosti care nu inteleg ca lipsa adversarilor inseamna castig pentru cel prezent... atunci mi'era teama. pentru ca era clar ca are dreptate. inteligentii de la fotbal stiu acest lucru. inteligentii de la box de asemenea. si daca avea dreptate... insemna ca oare exista vreun loc pe lumea asta unde lucrurile sa se petreaca inteligent? (pentru mine pe atunci inteligenta si binele erau sinonime - cred ca si acum deseori uit sa le diferentiez) ... pentru ca daca nici in lumea sahului lucrurile nu se petreceau inteligent... atunci... care sunt sansele de a trai inteligent? de a trai inconjurat de bine?
da, era un lucru de care sa ma tem.

 

de la orgoliu in amonte

.

Am avut cateva orgolii puternice de’a lungul…

Cred ca primul pe care mi’l amintesc este “eu nu ma voi desparti niciodata” – undeva prescolar, cinci-sase ani, hotarare generata de experienta parintilor mei. Orgoliul in cauza mi l’am amintit abia pe la vreo 30 de ani intrebandu’ma insistent de ce naiba nu reusesc sa ma despart de foste si la nivel interior. Ca la dracu’ – deja aglomeratie! Deci reusisem!

Prin clasele primare am vazut undeva o poveste cu un geniu care facea ceva matematica pe o tabla. La un moment dat tabla incepe sa se miste. Era de fapt spatele unei trasuri! Tipul genial era atat de aerian incat nu mai dadea atentie totdeauna realitatii exterioare.

Am avut orgoliul de a fi ca el. Am reusit. Sunt la fel de aerian si inventez constant mecanisme prin care sa ma protejez de asta.

Mai pe la douazecisiceva de ani am gasit un nou orgoliu: sa rup conditionarile papusii umane obisnuite. Sa nu mai fiu un simplu robotel care reactioneaza automat (teleghidat) la impulsurile primite din exterior. Am reusit. Si de atunci am stricat caruta: rar imi intelege careva reactiile. Iar incercand sa “recreez manual / voit” reactiile comune… iese varza.

Mai dupa cativa ani inca un orgoliu: sa reusesc sa gandesc fara cuvinte. Fara concepte. Gandul pur.

Dupa ce am reusit am inceput sa imi dau cu pumnii in cap ca am dificultati de a comunica celor din jur ce am gandit sau cum am ajuns la o concluzie sau alta.

Cu vreo doua saptamani in urma am facut o clarificare / corectie. Societatea are mai putine probleme cu indivizii care au alte repere spirituale decat majoritatea, cat are cu indivizii care au alte repere culturale.

Nu partea spirituala deranjeaza ci modul de manifestare. Societatea este suficient de superficiala incat sa nu se uite la motivatia ta (de ce faci ceea ce faci) si sa inchida ochii, atata timp cat faci “ca ei”. (masina, lizingu’, casa, aeru’ conditionat, creditu’, gresia, burta si lipsa principiilor) (sau cool, nebuneste, irational, infantil, cretinoid…)

Problema apare cand diferenta reperelor culturale este determinata de diferenta reperelor spirituale – prin intermediul principiilor. Adica atunci cand partea spirituala este urmata cu adevarat, nu numai de forma, pentru imagine personala.

…am vazut de curand – nu mai vazusem de mult – un tip care se incadreaza in categoria “bun crestin” in cel mai frumos mod cu putinta. Doar ca nu se duce la biserica. Si care la cea mai mica discutie despre spiritualitate capata o impotrivire atat de obtuza incat ar putea fi pus in dex ca imagine explicativa a fenomenului. Si nu pentru ca e obtuz de felul sau. Dimpotriva: orice alt subiect se discuta are abordari de o coerenta remarcabila.

Oamenii cu adevarat buni se feresc sa mai fie buni – pentru a supravietui. Se feresc sa mai fie catalogati ca buni. Se feresc sa fie asociati cu etichete care nu mai inseamna nimic. Fostele Valori sunt etichete devenite desuete, golite de sens, cu sens inversat, cu sens denaturat.

 Cat pe’aci sa ma intreb cat mai poate rezista “in picioare” acest tip de societate. Dar mi’am amintit de cateva prezentari de pe TED… de incapacitatea de plata a jandarmului universal… si alte cateva. Ar fi chiar interesant-cinic-amuzant de observat evolutia lumii in urmatoarele cateva zeci de ani daca n’am fi inclusi in ea.
-----
later edit: si voila ca in timp ce scriam se nastea ciudatenia londrei (care la prima vedere pare pusti idioti fara nici cea mai mica idee despre principii si respect vs adulti).

 .