Calatorie

.

Plec cu trenul din Bucuresti. Stau cu spatele la directia de mers. Inaintez in spate. Trec prin – ma adancesc in bagajul pe care il car (in spate), bagaj mare, dificil, haotic uneori. Inaintez, calatoresc, ma afund in el, in mine – diferenta intre eu si bagajul meu nu este totdeauna usor de (re)amintit, nu stiu clar cat din bagajul meu sunt eu si cat nu, cat este element strain, anexa, simplu balast. Unde se termina asinul si unde incepe calabalacul.

Pe fereastra intunerec completat (nu intrerupt, ci completat!) pe alocuri de lumini, in asezari umane mici. Vad case. Contemplarea naturii (creatiei) a ajuns sa fie observarea imbinarii ei cu nonnaturalul creat de faptura umana.

Peisaj molcom de seara, seara de iarna cu patura de zapada. O casuta intima, cu o fereastra calda, vie, luminata portocaliu. Uman, viu, cald.

Citesc Jung.

Inchid din cand in cand ochii si respir. Gasesc Adevarul. Care ma cheama mai puternic decat ratiunea personala, decat motivatiile personale. Urla, ma cheama hipnotic, despotic, violent. Ei cred ca este adevarul meu si de aceea l’as pretui asa. Nu, nu e adevarul meu. E Adevarul de deasupra mea. Si nu stiu cum sa il impac, nu stiu cum sa il calmez, cum sa il fac sa ma lase sa mai si traiesc.  

----------------------------

Dupa doua zile.

Ma intorc. Stau cu fata la directia de mers, asa ca ma intorc inaintand.

Inaintand prin ganduri.

Si aflu ca Adevarul este chinuit, este ucis de statistica, de vocea celor multi care o acopera pe cea a celor ce il cunosc sau simt.

Statistica spune ce sau cum se intampla, nu in ce constau faptele. Nu e mecanism de cunoastere a esentei ci de sondarea superficialului – cu toata hilaritatea aferenta ideii de sondare a adancimii superficialului...

Oamenii de stiinta trebuie sa’si recapete pozitia autoritara in societate. Si nu o vor face prin recitari de definitii lipsite de aplicabilitate practica, prin dezvoltarea de limbaje ermetice, ci prin dovedirea capacitatii si calitatii lor de mentori pentru oamenii de rand. Prin afirmarea unor valori profunde la care rezoneaza fiece faptura umana. Prin trecerea de la oameni de stiinta la oameni de cunoastere. Prin inapoierea noimei acestei lumi lipsite de ea. Inapoierea fiindca ei sunt cei ce au sustras'o prin abordari laplace'iene.

Intuitia – cunoasterea suprema.

Gandirea fara cuvinte. La nivel nu de cuvinte coerente morfosintactic ci la nivel de concept, ba chiar de preconcept, apare din punctul in care nu mai folosim ratiunea cerebrala ci cunoasterea adanca a inimii.

(cu argument asociat: demonstratia lui nenea Plesu despre cunoasterea inimii superioara celei cerebrale, am pus fragmente mai demult)

.

magnetism uman

nota: n'am avut rabdare sa corectez textul, e posibil sa fie unele incoerente date de schimbari de propozitii in cadrul frazelor ulterioare formei gandite initial. si in mod cert sunt anomalii in ortografie, in mod cert sunt salturi de la o idee la alta, n'ar rabdare sa dau o coerenta organica textului.

sunt intr'un concediu luat brusc, din cauza unei stari de burnout, ori stress - pe romaneste epuizare. acea forma de epuizare in care daca nu faci ceva urgent vor face altii: medicul generalist, psihiatrul sau popa.

mi'am simtit creierul cedand literalmente. destul de scary. sa vezi cum creierul nu iti mai ofera viteza de gandirea, conexiunile, concentrarea si fluenta vorbirii cu care esti obisnuit. mai ales in cazul meu, eu identificandu'ma mult prin ce si cum gandesc.

Cu cativa ani in urma am trait o experienta aparte intr’un concediu in 2 Mai. Am devenit pentru cateva zile o persoana extrem de magnetica (social) lucru care mi se mai intampla din cand in cand, insa niciodata la asemenea proportii.

acel 2 mai a ramas pentru mine un punct de referinta puternic pentru o forma “superioara” a mea.

acum o saptamana, cand eram pe marginea prapastiei (burnout), decideam ca trebuie sa ies urgent de acolo pentru a nu ajunge o leguma, cu saliva curgand in coltul gurii.

Asa ca ma gandeam ce am de facut. la doctor - clar. dar inainte sa ajung acolo am inteles ce am nevoie. un 2 mai. dar din nefericire e frig.

asa ca am fost fortat de imprejurari sa intleg ce nu am inteles de cativa ani incoace: cum pot replica acel 2 mai, ce s'a intamplat atunci de am fost atat de ok, cum am ajuns atat de magnetic. si am reusit: acea saptamana mi'am petrecut'o complet rupt de locuri care sa'mi provoace amintiri (mai putin vizitele in vama, care nu'mi placeau), si concentrandu'ma pe un singur lucru - sa'mi aud nevoile.

Probabil datorita batailor din copilarie, probabil datorita formarii sahiste, probabil datorita naturii mele, eu obisnuiesc sa ma raportez la ce trebuie, la ce e corect. Si am ajuns la a nu auzi, la a nu sti ce vreau eu.

In 2 mai am practicat o forma de egocentrism, care se pare ca este al naibii de necesara in cazul meu pentru a reusi sa ajung la forma umana a mea, la a'mi auzi nevoile, pentru a auzi din interior "ce vreau" in loc de "ce trebuie". si ca side effect, pe langa relaxarea formidabila apare si magnetismul personal.

suna urat, dar cred ca este adevarat. egocentrismul in sine provoaca magnetism. vibratia atentiei pe care ti'o dai este preluata si de cei din jur. iar daca este o forma de egocentrism "echilibrat" care nu provoaca comportament respingator... that's it!

nu intelegeam in acea vara ce anume faceam de deveneam atat de... dorit. d'asta cand am plecat din 2 mai am intrerupt acel tip de atentie pe care mi'o dadeam... m’am intors la forma mea obiectiva (lipsita de eu).

d'asta cineva a ajuns sa’mi spuna doar cateva zile mai tarziu ca "tu ne'ai aratat un tip fara probleme", cand incepuse sa dispara cel pe care il vazusera initital.

iar acum nu sunt sigur. fie am exagerat cu "parasirea formei umane" de care spune castaneda, fie am exagerat cu detasarea de ego'uri de care spune spiritualitatea, cu cautarea principiului obiectivitatii... fie pur si simplu solitudinea (lipsa magnetismului social) este un efect normal (neplacut, nedorit, dar firesc) al unei drum corect - in fond si aurobindo vorbea despre el, dar in alti termeni, el neexplicand acest mecanism asa cum il inteleg eu acum (sau daca o facea n’o intelegeam eu la momentul respectiv).

ca o observatie, aceasta crestere a magnetismului social am observat'o la practicantii de paihanaliza freudiana, deci ar putea fi din zona gri-urata a lumii. 

am discutat cu un amic psihiatru despre acest subiect candva, si am fost placut surprins sa vad ca era de aceeasi parere. in pus, el justifica psihanaliza freudiana prin a aduce la linia de plutire indivizii care altfel sunt prea gauriti, iar consumul resurselor "evoluate" ar deveni astfel - cum spuneam - justificat, intrucat inaltarea la starea umana care presupune dezvoltarea atributelor "evoluate" oricum nu ar mai fi in acele cazuri posibila.

am pierdut legatura cu el, era un partener de conversatie excelent. desi cred ca n'a fost o pierdere a legaturii ci amandoi am considerat ca acea discutie excelenta, care a anulat plictisul drumului spre munte intr'o masina stramta a fost mai degraba efectul "primei cunoasteri" - unde lucrurile stau mai roz - decat o compatibilitate reala care sa duca la o amicitie de durata.

Teoria cu egocentrismul explica si evolutia relatiilor mele de cuplu. Trebuie pastrat un echilibru destul de fin intre atentia pe care mi’o acord mie si atentia pe care o acord noua – asta in cazul fericit in care atentia mea nu este in obiectivitate, si atunci nici eu nici noi nu functionam corect. Mi’a reusit asta destul de rar. (note: atentia inseamna intr'o anumita masura si importanta; ceea ce eu numesc egocentrism, mai mult ca sigur cei mai multi ar numi atentie sanatoasa acordata sinelui, nu vorbesc de un egocentrism puternic, ci eu il vad asa din perspectiva lipsei complete a ego'ului, din perspectiva obiectivitatii)

O provocare revine. Cea pe care Hesse in Jocul cu margelele de sticla o considera imposibila. In ce masura pot fi impletite cautarea obiectivitatii cu cele doua atentii (ego si cuplu)? Fiindca sunt forte antagonice prin natura lor. (tare sunt curios daca Paler ar fi fost de acord sa numeasca obiectivitate acea stare care il smulgea din rstarea de noi din relatii despre care vorbeste des - cred ca cel mai mult in Viata pe un peron)

si mai sper ca aceste randuri, sau ecouri ale lor sa nu ajunga la mana vreunor manelari, sa nu fie folosite twisted. si asa sunt publice destule teorii despre amplificarea unor caracteristici personale si au ajuns la indemana oricui, fiind folosite gresit, pierzandu'se fondul, folosindu'se doar forma. caci este al naibii de posibil.

 

handicapul inteligentei

.

Eiji Yoshikawa. Taiko.
Carte de istorie sub forma de roman.

lectii despre viata reala.

as fi avut nevoie sa le cunosc mai demult. sa stiu de la inceput ca inteligenta trebuie ascunsa, nu aratata - cum mi'au spus in mod mincinos scoala, societatea samd.

de la el (de la Eiji Yoshikawa) am aflat cateva raspunsuri la o intrebare pe care mi’a pus’o cu vreo 15 ani in urma un prieten de sah: “cum se face ca ceilalti se raliaza de la sine, neinstigati, impotriva celor inteligenti?”

natura umana e plina de imperfectiuni, de mizerii care nu apartin unei epoci sau unei zone.

dintotdeauna cei inteligenti au starnit invidia, ura, dusmanii din partea celorlalti, lucruri care s’au tradus – tot dintotdeauna – in jocuri de culise, in ipocrizie, in fatarnicie din partea celor multi.

in epoca moderna s'a ajuns ca cei multi sa strige in exces despre toleranta, dar nu o au fata de cei inteligenti, ci doar fata de cei asupra carora se pot simti superiori – fata de handicapati. in asemenea masura incat nici nu mai este acceptat termenul de handicapat, ci “cu dizabilitati”. tare bine se simt cand se impauneaza cei multi in sinea lor aratandu’si ca sunt deasupra altora si ca sunt si buni cu cei de sub ei.

mai jos sunt citate din cartea amintita la inceput. Hideyoshi, un tip fortat sa traiasca pribeag din cauza invidiilor pe care le starnea inteligenta lui, ajunge in cele din urma sa fie apreciat de catre un senior ciudat (Nobunaga), un senior care spre deosebire de ceilalti pretuia inteligenta in randul supusilor lui (inteligenta si cateva valori umane - morale).

e axiomatic sa se spuna ca acesta a fost si unul din motivele pentru care Nobunaga a reusit sa transforme un clan mic al unei provincii sarace intr’un clan de prim rang care a dictat pentru o perioada destinul Japoniei.

 dar de ce sa fi devenit o lectie de eficienta organizationala, nu?! e mai simplu cu o hazna umana - lectia moderna de mangement organizational.

 dar chiar si in aceasta organizatie in care inteligenta era o valoare protejata mai mult decat declarativ, Hideyoshi nu scapa de beneficiile sociale aduse de inteligenta.

Desi Kahei nu spusese clar ce gandea, Hideoyshi intelese deja. “Agerimea lui ii nauceste pe oamenii din jur”, cugeta Kahei. “E firesc sa nasca invidii si dusmanie.” Cu un zambet amar il intreba:

- Pentru ce imi multumesti?

- Pentru ca ma lasati sa plec. (conform cutumelor, Hideyoshi - la acea vreme inca adolescent - ar fi trebuit ucis de catre seful de clan deoarece prin ceea ce spusese dovedise nepriceperea unor vasali aflati pe pozitii mai mari decat a lui)

(…)

- Daca nu’ti ascunzi inteligenta asta a ta, n’ai sa reusesti niciodata.

(…)

- Mai mult nu spun. Fiindca inteligenta ta e pretioasa, te voi ajuta. Acum iti pot spune ca cei care te dusmaneau si te invidiau te acuzau de hotie sub cele mai mici pretexte. Daca se pierdea un bold sau se ratacea un cutitas ori o cutiuta, te aratau cu degetul zicand: “Maimuta e de vina.” Nu mai sfarseau cu vorbele lor pizmase. Provoci ura celorlalti. Ar trebui sa intelegi asta.

(…) (...)

Mitsuhide ii era atat de recunoscator lui Yoshigake pentru ca’l salvase de la nenorocire, incat munci, neobosit, cativa ani, fara alta intentie decat aceea de a’i rasplati binecuvantarile si norocul.

Devotamentul lui, insa, incepu, in cele din urma, sa fie privit cu ochi rai de catre ceilalti. Il acuzau ca era infumurat, ca isi dadea aere. Indiferent ce facea sau ce discuta, rafinamentul lui nu trecea neobservat.

O asemenea atitudine nu le convenea vasalilor acelui clan provincial, care incepura sa se planga de el:

- E de’a dreptul ingamfat.

- Nu’i decat un snob.

Evident, aceste nemultumiri ajunsera la urechile lui Yoshigake. Munca lui Mitsushide incepu sa aiba si ea de suferit. Rece din fire, ajunsese acum tinta unor priviri la fel de reci. Poate ca ar fi fost altfel daca’l proteja Yoshigake, dar pe acesta il retineau propriii lui vasali. Croindu’si drum printre numeroasele concubine favorite ale lui Yoshigake, disputa capata proportii in castel.

(…)

Cu toata curtoazia unui samurai, Hideyoshi le oferi toate conditiile inamicilor care se retrageau si’i conduse de la castel, cale de o leghe.

Fu nevoie de o zi si jumatate pentru a rezolva problema castelului Kanegasaki, dar cand Hideyoshi il informa pe Nobunaga despre ceea ce facuse, singurul raspuns al seniorului fu:

- Chiar asa? 
Si nu adauga nici o lauda deosebita. Expresia de pe chipul lui Nobunaga, insa, arata ca parea sa spuna in sinea sa: “Ai facut o treaba prea buna - chiar si faptele meritorii au o limita.”

Daca Nobunaga il lauda pana’n al noualea cer, insa, ar fi creat o situatie in care generalii Shonyu, Nobumori si Yoshinari s’ar fi rusinat prea tare ca sa mai apara vreodata in fata seniorului lor. La urma urmei, trimisesera la moarte opt sute de soldati si nu reusisera sa invinga inamicul nici chiar cu un numar coplesitor de oameni.
(iar Hideyoshi reusise sa captureze castelul fara sa piarda un singur om)

(...)

Duplicitatea se gaseste intotdeauna ascunsa in locurile unde ne’am astepta cel mai putin. Caracterele lui Yoshiaki si Nobunaga nu se potriveau deloc; aceau educatii diferite si convingeri diferite. Atata vreme cat Nobunaga il ajutase, Yoshiaki il tratase pe Nobunaga ca pe un binefacator. Dar, dupa ce i se incalzise putin tronul de shogun, gratitudinea i se transformase in sila.

- Toparlanul asta ma enerveaza era auzit Yoshiaki spunand.

(…)

Totusi, nu era destul de curajos ca sa abordeze deschis subiectul si sa’l infrunte. Firea lui Yoshiaki era fundamental rea. Si, contrar caracterului pozitiv al lui Nobunaga, se ascundea pana la capat.

(in secret uneltea impotriva lui, si ii atata dusmani, in timp ce in fata:)

- A, asa? se simti, mai usurat, Yoshiaki. Ei bine, poti vedea ca sunt sanatos si ca guvernarea merge inainte fara probleme, asa ca nu ai de ce sa te simti nelinistit, venind aici atat de des. Dar hai, da’mi voie sa organizez un banchet pentru a sarbatori intoarcerea dumitale triumfala.

(...)

- De’asta e atat de neplacut de toti, chiar si cand nu are motive sa fie. Nimic nu e mai sacaitor decat sa asculti pe cineva care turuie despre propria lui desteptaciune.

Rostind aceste cuvinte in sila, privira silueta lui Hideyoshi croindu’si drum prin mlastina din departare, impreuna cu Nobunaga.

(...)

- Inainte de toate, nu e ingrozitor de periculos?

(...)

- Viata merita s’o traiesti numai cand avem dificultati in fata noastra. Altminteri, nu are ce sa ne stimuleze.

(...)

 

(...)Hideyoshi ceruse ceruse permisiunea de a fi, o zi doar, solul lui Nobunaga. Si cu toate ca lansase un semnal de vesti bune…

Generalii lui Nobunaga erau indignati.

- Credeti ca a fost pacalit de inamic?

- Probabil l’au ucis.

- Dusmanul pregateste cine stie ce plan, in timp ce noi stam nepregatiti.

In cele din urma, Nobunaga se resemna si dadu ordinul de atac pe toate fronturile. Dar, dupa ce luase hotararea, se intreba daca nu cumva sacrificase astfel viata lui Hideyoshi, iar regretul sau fu aproape de neindurat.

Dintr’o data, un samurai tanar, imbracat intr’o armura cu fir negru sosi in goana, atat de grabit incat fu cat pe ce sa’l loveasca pe Nobunaga cu lancea.

(...)

- Seniorul Hideyoshi tocmai s’a intors. A reusit sa scape nevatamat din castel.

(…)

Printre ei isi croia drum un fior de emotie, fara cuvinte. Oamenii aceia, invidiosi pe reusitele lui Hideyoshi, erau unii si aceiasi cu cei care insistasera sa fie abandonat si grabisera atacul general asupra castelului.

Cu toate acestea, Nobunaga dadea pe dinafara de bucurie, iar excelenta sa voie buna ridica imediat moralul armatei. In timp ce ceilalti il felicitau, vicleanul Katsuie ii spuse in particular:

- Sa ies in calea lui?

(...)

“Mitsuhide are infatisarea unui om intelept care s’ar putea ineca in propria lui intelepciune.”

 (inteligenta aduce si alte pericole, nu numai cele exterioare)

…

Daca oamenii isi pierd simtul moralei si al loialitatii, din lume nu mai ramane decat o jungla plina de fiare. Luptam si iar luptam, iar focul infernal al rivalitatilor omenesti nu se mai stinge odata. Daca nu te gandesti decat la batalii, la intrigi si la putere si uiti moralitatea si sufletul omenesc, nu te vei opri doar la a’i fi dusman seniorului Nobunaga. Vei fi dusmanul intregii omeniri si ciuma intregului pamant.

… ...

…atmosfera din comandamentul sau de campanie devenea tot mai incarcata de nemultumirea, impinsa la limita, a generalilor. De fiecare data cand Hideyoshi facea fie si cea mai neinsemnata greseala, resentimentele acestra ieseau, ca si cum de mult timp ar fi mocnit sub cenusa.

 (acest ultim paragraf mi'e atat de familiar... cei multi nu se simt deloc legati de vreo lege a echitatii... reusitele de exceptie nu iti creaza un cont din care sa poti scadea erorile marunte ci creaza o lupa care iti exagereaza pana si zvonurile si banuielile negative, chiar daca se dovedesc din nou si din nou nefondate)

 .

cu hesse

 .

am gasit de curand cateva scrieri ale lui hesse pe care nu le citisem. tocmai le'am terminat, si citindu'le in timp cu idiotul lui dostoievski se combina in mintea mea intr'un mod interesant, numele personajelor fiind de la d, atmosfera de la h. 

.....

 fiecare citire a lui hesse simt ca ma imbogateste cumva. si totusi - paradoxal - chiar de curand realizam cat de puternic am recunoscut din timp (relativ) un avertisment din jocul cu margelele de sticla, cat de puternic l'am ignorat, si cat de puternic l'am pus in practica... mot-a-mot! (gasit intr'un monolog al lui designiori din jocul cu margelele de sticla) mda, rareori reusim sa invatam cu adevarat din greselile altora, dar oricum nu totdeauna reusim cu adevarat sa invatam nici macar din cele proprii.

 .....

 avea multa dreptate C. (grecia) cand spunea - cu multi ani in urma - ca stie ca imi va placea tipul. dar cred ca se baza pe motive gresite convingerea ei. era convinsa ca imi va placea datorita similaritatilor dintre noi si ca istoric personal si ca... atmosfera. hesse nu imi place pentru tragicul sfarsiturilor sale, ci in ciuda lui. ceea ce imi place este bogatia. (...dinaintea tinderii catre un final neplacut dar cu totul realist)

.....

lucruri cotidiene devin banal-pueril-penibile. doar sexul ma mai scoate din amorteala. si copacii si pasarile - pe drum, intre metrou si casa am descoperit ca nu pot sa raman inauntru trecand printre copacii plini de larma de ciripitoare. si  este si tristete amestecata in capatarea confirmarilor. este un capat de drum. nu mai ramane nimic de facut pe drumuri care erau atat de bogate. la fel de adevarat insa este chinul dat de lipsa lor. si atunci? care este raspunsul? care este locul? 

.....

 gertrud, rosshalde si ultima vara a lui klingsor. in fiecare din ele apare pe ici pe colo tanguirea pierderii, ratarii vietii pline. sper ca nu este nici varsta nici cinismul cand spun ca este alergarea dupa o himera. viata aceea plina nu exista. decat (parelnic) de peste gard vazuta. pot exista momente de plinatate. dar un continuum... (exceptam cazurile de confuzie a plinului cu adrenalina, cu refuzul de a deschide ochii, cu lipsa capacitatii de a vedea sau altele)

amuzant, cea mai plina viata este (cea) interioara. amuzant, fiindca formulata altfel ideea ar suna: cea mai reala viata este cea ireala (nepalpabila).

si oricum, tot hesse raspunde limpede in cuvintele lui dasa, in alta parte: totul e maya.iar asta se refera mai mult la exterior decat la interior.

si interesant, ultima vara a lui klingsor este opusul celorlalte. nu are un final tragic, in ciuda prevestirii lui inca din titlu. si parca sub amenintarea pericolului final, parcursul devine si mai bogat in substanta, pishicul facand aceasta hiper-valorizare a parcursului pentru a justifica durerea care stie ca va urma.
 iar acest tipar ar putea si explica metoda de selectie a femeilor fata de care se deschide cineva bine-cunoscut. cel putin unii sunt tare covinsi. poate.

.

cu orgoliu

 .

 Din categoria “cetitul face bine la orgueil!”.

Ma’ndeletnicind din cand in cand cu o carticica a lu’ nenea dalai lama si gasesc tudei o idee care cu ceva rabdare s’ar regasi si in cateva postari mai vechi ale mele (un an, doi maxim).

Si anume de ce, sub ce argument se considera aprioric (hi-hi!) ca undele cerebrale si chimia din cerebel sunt cauze ale proceselor constiente, cauze ale emotiilor, ale starilor afective?

Ce anume abordare obtuza a dus la aceasta convingere nefondata defel dar atat de puternica?

De ce nu se poate testa suiciu’ de paradigma si verifica daca nu cumva procesele electrochimice sunt efecte ale proceselor interioare nevazute, ne-vizibile (cel putin pana acum). Adica cine ne opreste sa consideram ca acele campuri electrice cetite prin encefalograme, bazate pe reactii chimice, nu sunt altceva decat valurile vizibile create de un vant invizibil?

Cand pe lac se fac valuri starnite de vant acceptam ca nu ele sunt cauza – ci vantul. Desi nu vedem vantul. Vedem doar valurile. Exact ca la encefalograma. De unde stim ca este vantul cauza? Printre altele, pentru ca il simtim. Printre altele si emotiile le simtim…

Cam asta sustineam ieu… si acum vreo doua veri unor parteneri de bere care ca raspuns doar pufneau… ca de unde stiu eu?  

Pai tocmai aceasta era intrebarea mea: de undei stiu ei ca este invers? Niciuna dintre variante nu este demonstrabila conform uneltelor stiintei de azi. Si totusi o teorie este considerata corecta aprioric in timp ce cealalta este primita cu pufneli.

In afara verificarilor faptice stiinta obisnuieste sa mai declare ca valide teorii care au un grad mai mare de “unificare” cu sistemul in care sunt parasutate.

Ori varianta mea – ca fizicul si chimicul de la nivel cerebral este efect al gandurilor si emotiilor mele – si nu invers, raspunde la mai multe intrebari, se leaga mai coerent cu campurile de cautare adiacente: ce este constiinta, cum functioneaza creierul, de unde vin gandurile, cum se formeaza emotiile…

Acum sa vedem ce zice musiu dalai lama.

“Numerosi oameni de stiinta, in special cei din domeniul neurobiologiei, considera ca, in cazul constiintei, avem de a face cu un tip special de proces fizic care apare prin intermediul structurii si dinamicii creierului.  Imi amintesc foarte bine de o discutie pe care am avut’o cu cativa reprezentanti de renume ai neurostiintei, la o scoala medicala americana. Dupa ce mi’au aratat cu amabilitate cele mai noi instrumente stiintifice pentru explorarea in profunzime a creierului uman, cum ar fi aparatul IRM (imagistica prin rezonanta magnetica) si cel ECG (electrocardiograf) m’au lasat sa urmaresc (cu permisiunea familiei) o operatie pe creier, ne’am asezat pentru a discuta despre conceptia stiintifica curenta referitoare la constiinta. I’am spus atunci unuia dintre oamenii de stiinta prezenti: “Pare un lucru foarte evident ca multe dintre experientele nostre subiective, cum ar fi perceptia si senzatia se datoreaza unor schimbari survenite la nivelul proceselor chimice ale creierului. Ar putea cineva sa’si imagineze reversul acestui proces cauzal? Ar putea cineva sa afirme ca gandirea pura insasi este in masura sa determine o schimbare la nivelul proceselor chimice ale creierului?”. Cu alte cuvinte, intrebam daca, cel putin conceptual, putem sa admitem posibilitatea unei cauzalitati bidirectionale, in sus si in jos deopotriva.

            Raspunsul omului de stiinta a fost foarte surprinzator. Acesta a spus ca, dat fiind ca toate starile mentale sunt generate de stari fizice, nu este posibil sa apar o cauzalitate in jos (asta argumentatie o vad ca pe una din inceputul analizei matematice care mi’a dat cosmare: repetai o formula magica tip “pentru ca eu spun ca exista inseamna ca este!” si cica rezolvai exercitiul; sau ca alte demonstratii ale lu’ nenea sartre). Cu toate ca, din politete, nu am raspuns in acel moment (da, mie imi lipseste acea politete, vad rosu instantaneu in fata unei asemenea obtuzimi), m’am gandit atunci – si inca ma mai gandesc – ca nu exista inca o baza stiintifica pentru o asemenea afirmatie categorica. Opinia ca toate procesele mentale sunt in mod necesar procese fizice este o presupozitie metafizica, nu este un fapt stiintific. Cred ca, in spiritul cercetarii stiintifice, este important sa lasam intrebarea deschisa si sa nu confundam presupozitiile noastre cu faptele empirice.”

Si concluzie. La plural. E bine sa citesc dalai lama – ca imi confirma ideile. Iar oamenii de stiinta e dusi cu pluta mai rau decat cazul. Dar e permis de lege!

Mai povesteam eu despre carti de teoria comunicarii in care realitatea este penibil de vizibil croita ca sa incapa in teoria dorita. Dar una e sa faci dude d'astea in domeniul comunicarii unde efectele sunt destul de firave, alta e insa sa o faci in neurobiologie, de ajungi sa convingi o planeta intreaga de gagauti ca emotiile nu sunt decat accidente chimice, ca morala si etica sunt de asemenea plasmuiri bazate pe reactii electrochimice rezultate dintr'un sistem brownian.

Si inca o concluzie! Se vede ca intre fostii mei parteneri de bere si oamenii de sti'nta nu'i mare diferenta. Pacat, chiar aveam pretentii. ...nu mi'e clar de la care...

.

pe marginea albului

- cateva asocieri dintr'o discutie pe mail -

(…)
iar cat priveste albul... este destul de evident. este culoarea eminament pozitiva. chiar daca in asia apare ca si culoare de doliu (iar bacovia o vedea urata, dar el vedea urate toate culorile! :D).

totusi in asia apare cel mai puternic si ideea renasterii (reincarnarii) drept care decesul nu reprezinta decat promisiunea unei reveniri, deci tot viata.
si mai mult decat viata, o viata noua, curata.

eliade spune povestind despre mitul eternei reintoarceri ca foarte multe culturi contin ritualuri prin care se reinnoieste lumea, in credintele asociate ritualului fiind cuprinsa ideea ca lumea la inceput era perfecta.
iar o readucere a lumii - in cadrul ritualului - 'la inceputuri', la tiparul vremurilor primordiale - de aur are o actiune de curatare a lumii de ceea ce s'a 'invechit / stricat / alienat'.

deci albul in asia ar putea spune - ca si culoare de doliu asociata cu credinta reincarnarii - ca va urma o viata noua curatata de ce era impur. adica albul ar fi tot un mesaj pozitiv chiar si in aceste conditii.

anul nou este un astfel de ritual.
iar el se petrece tocmai cand lumea este - traditional - alba, acoperita cu zapada. deci ceea ce vom face in aceasta seara va fi o sarbatoare data de bucuria sansei unei lumi innoite, mai bune.
de altfel si multe din felicitarile traditionale spun acelasi lucru, si inca o fac destul de limpede. eu doar am inteles si pe ce s'ar baza ideea din aceste mesaje.

       si ca tot spuneam de alb si arhetipuri. probabil ca din acest motiv a serba revelionul fara ca lumea sa fie acoperita cu zapada - alba - este un lucru care nu se potriveste cu ceea ce cunoastem la alt nivel al fiintei. reinnoirea trebuie sa fie alba...

(...)

un an nou mai bun!

Moartea informatiei

  .

Azi m’am trezit raspunzand unui coleg care afirma ca aparentele inseala cu:

- Nope! Am ajuns intr’o lume in care aparentele guverneaza.

Aparentele nu mai au ce, nu mai au cum insela pentru ca in societatea de azi ele au devenit baza lucrurilor – esenta, etalonul, ocaua, obiectul de referinta.

 

Eram sub influenta a doua povesti recente si urma sa o am pe a treia.

 

Sa incepem cu sfarsitul.

 

Povestea trei.

La metrou, info-ceva pe televizoare. ‘cartierele capitalei’. ‘berceni’. Si se aratau imagini… din pieptanari. Din pieptanari pana in berceni mananci o paine. Cel putin.

Insa. Pieptanari e un nume folosit mai mult de cei nascuti in bucuresti. Mai mult. Cei nascuti si umblati prin bucuresti. Prin cartiere mai jalnice. Mai mult. Cei nascuti si umblati prin cartiere mai jalnice din bucuresti, peste o anumita varsta! Pentru ca ’89 a transformat pieptanari in eroii revolutiei. Iar din seara asta o mana criminala a dat iar cu piciorul si a transformat pieptanarii in... berceni!

 

Motiv pentru care mi’am zis ca uite’asa se imprastie informatie diversa (evident, de catre necunoscatori – ieftina mana de lucru). Maine va fi o suta de moldoveni de bucuresti care ma vor contrazice daca le spun ca pieptanari si berceni sunt chestii diferite. O alta moara de vant pentru o lupta a lui don quijote. Sau ca bucuretiul nu se imparte numai in cartiere. Sunt si zone. Piata romana, pieptanari - nu sunt cartiere, sunt zone. Cartierele sunt doar locurile atacate, sunt plagile de beton (blocuri-ciuperci) create de sistematizarea ceausista - ca niste portiuni atacate de licheni betonici.

 

Povestea doi.

Azi la munca mi se’ntepeneste un server, descopar ca s’a umplut o partitie din cauza unei fluctuatii anormale a dimensiunii unei baze de date.

Dupa ce rezolv efectele incep sa ma documentez. De fapt incerc sa ma documentez. Pentru ca. La microsoft spune ca se recomanda sa ai tempdb impartita in atatea fisiere cate procesoare ai. Cu numai doua clicuri plecand din pagina care afirma acest lucru ajungi la o alta pagina ca spune ca acea recomandare este un mit, din nefericire propagat chiar de catre producatori (microsoft), ca nu are sens sa faci asa ceva decat in conditii extreme, rare. Si evident daca cunosti materia mai bine decat este prezentata in articolul de la microsoft, astfel incat chiar sa stii ca fix asta te ajuta cu ceva…

Aceasta poveste este simptomatica pentru internet. Internetul este cea mai puternica arma de a ucide informatia. Pentru ca iti ofera pentru orice subiect ample si puternic sustinute demonstratii care arata ca acelasi lucru este si intr’un fel si in opusul sau. Sau nici intr’un fel nici in celalalt - depinde la ce parte a paharului privesti, ori ai doua jumatati pline care se anuleaza, ori ai doua jumatati goale prin anulare! Internetul ofera cu aceeasi autoritate informatii divergente pe orice subiect. Afirmatia si negatia sunt in acelasi sertar. Daca nu te opresti la primul raspuns gasit vei da si peste opusul sau.
Creand astfel legatura cu povestea urmatoare.

 

Povestea unu.

Ieri intr’un un episod din numb3rs. Tinerelu’ matematician sustinea cu incapatanare / obtuzime demna de un catolic medieval unicitatea gasirii adevarului exclusiv prin prisma stiintei (cred ca e o bucata de reduntanta prin propozitie dar in gandirea IT redundanta e ceva bun).

Oricum, nu tin minte ca scenaristii sa fi pus aceeasi ardoare si in replicile care ar fi trebuit sa existe si sa arate ca de fapt stiinta nu a gasit decat adevarurile (foarte) palpabile. Barbar de palpabile. Orice scapa capacitatii de atingere este o continua dezmintire. Tot oameni de stiinta erau si cei care sustineau ca soarele se invarte in jurul pamantului. Tot oameni de stiinta erau si cei care au demonstrat ca atomul ar avea structura unui chec cu stafide ba alte balarii… de vreo 6-7 sau 8 ori s’au tot razgandit. Tin minte ca am fost tare revoltat ca dadeam lucrare pentru care trebuia sa stiu toate modelele gresite ale atomului! Si mai rau – sa le si relationez corect cu numele producatorilor lor.

Iar daca acum exista impresia ca se cunoaste structura adevarata… nu este nevoie decat de un alt einstein care sa urmeze unui fost newton si sa dezminta din nou… fundamentul!

 

Povestea patru. (stau bine cu numaratoarea)

De ceva vreme ma tot chinui sa citesc o carticica a lui nenea dalai lama. In care (pana acum) povesteste despre coerentele dintre spiritualitate si stiinta. Ma chinui pentru ca e plictisitoare. Nu gasesc ceva esential si nestiut, iar limbajul e cam bolovanos (logica imi spune ca traducerea ar avea o vina).

Oricum, in aceasta carticica sunt in mijlocul discutiei despre ceea ce este real si ceea ce nu este real. Daca definirea materiei este apriorica sau este mediata de constiinta. Grade de realism – cat de multa realitate este in ceea ce consideram ca este real. Iar asta mai intai din perspectiva fizica (einstein, cuantica) si apoi din perspectiva… tibetana. Perspective care foarte adesea se si intalnesc ca formulari sau efecte / concluzii.

 

Bun. Acum mai stie cineva unde vroiam sa ajung? Care era numitorul comun? Ca pe mine m’a luat valul. Dar noroc ca am scris titlul dinainte. Numai ca acum vad alta directie.

 

Am pornit de la aparente care domina, am continuat cu exemple de alterare a informatiei si am ajuns la false realitati.

 

Numitorul comun este false realitati.

 

Si cred ca motivul pentru care m’am apucat sa scriu toate povestile este ca omul are… de fapt fiecare alege:
a. omul are nevoie de coerenta.
b. omul stie - in ciuda aparentelor - ca exista o coerenta care leaga Totul.

 

Ori lumea in care traim nu ofera omului nici ce are nevoie, nu este conforma nici cu esenta lui.

 

Iar lucrurile in loc sa se indrepte catre ceea ce are nevoie - ori catre om - au azi o fuga centrifuga. Societatea de azi se indeparteaza de o lume a omului.

“- lume, esti nebuna?!”

   .

cu autenticitate

 

din nou flic-flac cu autenticitatea.
- ma lume, esti nebuna?!
- da evident este... asa si?!
- pai sa'si revina, fir'ar...!
- zau? sa'si revina pentru ca zici tu?
- sa'si revina pentru ca sunt cativa care spun asta, si o spun cu coerenta. si ca ar fi 'normal' sa'si revina.
- sa'si revina asa cum si'au revenit orbetii din pestera?
- asa e... ascultat nu e cel ce a fost afara si a vazut si cel ce spune la fel cu ceilalti. deci nu'si va reveni.
- nu, clar nu.
- cu cat ii arati mai limpede lumii ca e nebuna cu atat se strang inteligentii' negurii - inteligentii cotloanelor intunecate - mai tare impotriva'ti.
- corect. si atunci? tu? ce faci?
- da, asta e intrebarea. cum impaci a fi tu insuti cu a nu mai aminti lumii incorenta ei, in conditiile in care traiesti in mijlocul ei? TU ce faci? TU cel interior.

de la orgoliu in amonte

.

Am avut cateva orgolii puternice de’a lungul…

Cred ca primul pe care mi’l amintesc este “eu nu ma voi desparti niciodata” – undeva prescolar, cinci-sase ani, hotarare generata de experienta parintilor mei. Orgoliul in cauza mi l’am amintit abia pe la vreo 30 de ani intrebandu’ma insistent de ce naiba nu reusesc sa ma despart de foste si la nivel interior. Ca la dracu’ – deja aglomeratie! Deci reusisem!

Prin clasele primare am vazut undeva o poveste cu un geniu care facea ceva matematica pe o tabla. La un moment dat tabla incepe sa se miste. Era de fapt spatele unei trasuri! Tipul genial era atat de aerian incat nu mai dadea atentie totdeauna realitatii exterioare.

Am avut orgoliul de a fi ca el. Am reusit. Sunt la fel de aerian si inventez constant mecanisme prin care sa ma protejez de asta.

Mai pe la douazecisiceva de ani am gasit un nou orgoliu: sa rup conditionarile papusii umane obisnuite. Sa nu mai fiu un simplu robotel care reactioneaza automat (teleghidat) la impulsurile primite din exterior. Am reusit. Si de atunci am stricat caruta: rar imi intelege careva reactiile. Iar incercand sa “recreez manual / voit” reactiile comune… iese varza.

Mai dupa cativa ani inca un orgoliu: sa reusesc sa gandesc fara cuvinte. Fara concepte. Gandul pur.

Dupa ce am reusit am inceput sa imi dau cu pumnii in cap ca am dificultati de a comunica celor din jur ce am gandit sau cum am ajuns la o concluzie sau alta.

Cu vreo doua saptamani in urma am facut o clarificare / corectie. Societatea are mai putine probleme cu indivizii care au alte repere spirituale decat majoritatea, cat are cu indivizii care au alte repere culturale.

Nu partea spirituala deranjeaza ci modul de manifestare. Societatea este suficient de superficiala incat sa nu se uite la motivatia ta (de ce faci ceea ce faci) si sa inchida ochii, atata timp cat faci “ca ei”. (masina, lizingu’, casa, aeru’ conditionat, creditu’, gresia, burta si lipsa principiilor) (sau cool, nebuneste, irational, infantil, cretinoid…)

Problema apare cand diferenta reperelor culturale este determinata de diferenta reperelor spirituale – prin intermediul principiilor. Adica atunci cand partea spirituala este urmata cu adevarat, nu numai de forma, pentru imagine personala.

…am vazut de curand – nu mai vazusem de mult – un tip care se incadreaza in categoria “bun crestin” in cel mai frumos mod cu putinta. Doar ca nu se duce la biserica. Si care la cea mai mica discutie despre spiritualitate capata o impotrivire atat de obtuza incat ar putea fi pus in dex ca imagine explicativa a fenomenului. Si nu pentru ca e obtuz de felul sau. Dimpotriva: orice alt subiect se discuta are abordari de o coerenta remarcabila.

Oamenii cu adevarat buni se feresc sa mai fie buni – pentru a supravietui. Se feresc sa mai fie catalogati ca buni. Se feresc sa fie asociati cu etichete care nu mai inseamna nimic. Fostele Valori sunt etichete devenite desuete, golite de sens, cu sens inversat, cu sens denaturat.

 Cat pe’aci sa ma intreb cat mai poate rezista “in picioare” acest tip de societate. Dar mi’am amintit de cateva prezentari de pe TED… de incapacitatea de plata a jandarmului universal… si alte cateva. Ar fi chiar interesant-cinic-amuzant de observat evolutia lumii in urmatoarele cateva zeci de ani daca n’am fi inclusi in ea.
-----
later edit: si voila ca in timp ce scriam se nastea ciudatenia londrei (care la prima vedere pare pusti idioti fara nici cea mai mica idee despre principii si respect vs adulti).

 .

Pareri si dreptati pentru toata lumea

.

Totdeauna exista si o a doua parte a povestii. Adica un alt aspect, o alta imagine obtinuta din alt punct de vedere, cu alta categorie de informatii. Cel putin inca una.

Insa asta nu inseamna automat ca toate aspectele devin egale ca valoare. Si ca toti au dreptate, fiecare in felul sau.

In mod ciudat, in ziua de azi asa se considera. E argumentul final. Fiecare are dreptate in felul sau. Lucru pe care nu'l contest.

De fapt fiecare are dreptul sa greseasca in felul sau!

Daca ar fi un principiu, daca ar fi adevarata acea pozitie - “fiecare are dreptate in felul sau” - automat am putea arunca la gunoi tot sistemul de justitie.

Fiindca dintr’un anumit punct de vedere aici intervine justitia (sau cel putin doreste): analizeaza care dintre parti are imaginea povestii bazata pe informatii mai multe, pe informatii sau relationari corecte (ori utile daca abordam din alt punct de vedere).

Pagubitul are povestea lui coerenta / corecta pentru el. Hotul are povestea lui coerenta / corecta pentru el.

Pagubitul spune “carligele de pescuit din aur erau ale mele, imi provocau o placere aparte cand pescuiam intre cele doua insule ale mele din yachtul meu de 17m”.

Hotul spune: “cand m’a concediat pentru ca dupa ce spalasem puntea chiuaua ei s’a usurat fix in fata usii catre dormitorul lui am vrut sa iau ceva minor care sa asigure hrana copilului meu pana gasesc alta slujba”.

Sau.

Pagubitul nu mai spune nimic, are un topor infipt in occipital.

Celalat spune: “n’a vrut sa’mi dea de buna-voie portofelul si m’am enervat!”

Daca ambele parti ale povestii ar avea aceeasi greutate, cel ramas viu din exemplul de mai sus ar trebui sa plece liber.

Multitudinea povestilor diferite pe acelasi subiect este data de gradul diferit de informare, de aspectele luate in calcul, ceea ce duce la diferente calitative intre povesti – ameteala cu relativismul punctului de vedere este o… ameteala.

Iar folosirea uzuala a lui “fiecare are dreptate in felul sau” este doar o gogorita sociala aruncata pentru a netezi spinarile orgoliilor incapabile de a’si recunoaste unele limitari.

Asa ca de cate ori o auzi nu o considera ca reala.

.

Plimbari

.

“Tutea: Platon spune ca sunt trei forme degenerate de guvernamant: tirania, oligarhia si democratia. Iar Aristotel spune ca democratia este singurul sistem social in care face fiecare ce vrea. Punct. Dar filozoful modern care e? Bergson. Si Bergson ce spune? Ca democratia este singurul sistem compatibil cu demnitatea umana. Dar are un viciu. Incurabil! N’are criterii de selectie a valorilor de conducere. N’are niciun criteriu de selectiune a valorilor de conducere.”.

Cum zilele astea vad ca iar mi s’a nazarit spre musiu Goleman, toate’n jur imi par cuie. Adica il vad pe musafirul meu ca a institutionalizat criteriul gloatei. I’a dat nume, luciu si faima, punandu’l in biblioteca: EQ.

Astfel ca acea tara majora a societatii romane – servilismul – (dupa parerea lui O Paler) devine iata peste noapte  o cenusareasa, un atu de prima mana in noua supa a valorilor.

Dintr’o discutie cu un profesor de filosofia culturii, cu ani in urma, am ramas cu o iamgine a unei importante revolutii a valorilor. Vianu era implicat in ea (in clasificarea ei), dar nu mai gasesc materiale pe nicaieri care sa’mi ajute memoria. Ceea ce este destul de pacat, deoarece acea discutie era capabila de clarificarea catorva aspecte utile.

Fara inadvertente de fond, istoria ar fi urmatoarea: pana de curand (cateva sute de ani) valorile aveau o ierarhie (care ierarhie la randul ei avea o vechime respectabila). Adica in functie de clasa valorilor, acestea se subordonau unele altora. In primul plan erau valorile religioase. Apoi… memoria imi joaca feste, tare probabil este vorba de valorile normelor (legale/morale). Valorile economice erau undeva pe la jumatatea clasamentului, fiind in discutie sapte categorii de valori.

Adica un individ, ori o fapta, se bucura de o apreciere puternica daca parcurgea / indeplinea (de sus in jos ca importanta) scara valorilor. Daca individul (ori fapta) integra puternice valori religioase, atunci primea o recunoastere incontestabila a valorii sale. Cu cat se acumulau mai multe valori (de la cele din topul ierarhiei catre cele din josul ierarhiei) asimptota perfectiunii era mai apropiata de telul sau.

In povestea ierarhiilor intriga este data de un coup d’etat, pus la cale de catre forte subversive, evident, infaptuit timpuriu de renascentisti (prin miscarea umanista), iar lovitura de gratie (o gratie barbara) venind din partea iluministilor. Nu in mod direct, ci pe principiul cauza-efect, ca de unde nu e nici Dumenzeu nu cere. Umanistiii si iluministii nu numai ca au cerut, ci au postulat ca este,  iar cand marea masa nu a confirmat prin capacitatea de iluminare, s’a ajustat definitia (i)luminarii, astfel incat sa se creeze senzatia ca scroafa s’a suit in copac. Nu, ea nu s’a suit nicaieri, ci copacul a fost nivelat, a fost adus la inaltimea unui boschet.Ca daca Mahomed nu serveste la munte... facem un delusor in curtea din spatele casei si ii spunem lui Mahomed ca a venit muntele.

Povestea in chestiune fu observata si anuntata. Nietszche ii dadu un titlu sugestiv: Dumnezeu a murit. Adica valorile religioase au fost calcate in picioare, au fost pierdute. Oricat de mult s’ar bucura unii de aceasta treaba, exista un revers al medaliei. Valorile religioase (spirituale) dau / creaza valorile morale. Ori fara primele, dispar si cele din urma. Valorile morale nu au o esenta proprie, nu au o entitate de sine statatoare. Fara reazamul spiritual ele sunt “ca nisipul, luate de vant”. Si ca nisipul, raman ca existenta, dar toata lumea calca pe ele, iar castelele de nisip – se stie – sunt monumente ale efemeritatii.

Sau intr’o formulare mai fericita gasita aici: “Dacă entuziaştii progresului social vedeau în formula „Dumnezeu a murit” ipoteza insăşi a recuperării umanităţii şi condiţia construirii unei societăţi eliberate de barbaria misticismului, pentru Dostoievski anunţul are un profil morbid. „Dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis”.

……………

„Totul este permis” nu reprezintă strigătul entuziast al unui sclav proaspăt eliberat, ci geamătul dezolat al marinarului care, pe marea înfuriată, constată că şi-a pierdut busola.

…………….

Or, „moartea lui Dumnezeu” nu înseamnă altceva decât transformarea valorilor morale, din principii eterne în convenţii sociale de conjunctură."

Pe aceeasi linie ii mai avem in discutii mai recente, in ordine temporala pe Paler, Tutea, Puric... Si nu cred ca ma insel daca il adaug la aceasta lista si pe H. Malaele.

Pentru ca acea lovitura de stat a impins valorile economice in top.  Si a aruncat valorile morale in divizia secunda.

Asta inseamna ca noile modele sociale, noile  varfuri sociale sunt niste semianalfabeti , lipsiti de valori morale, intelectuale, spirituale… in schimb avand portofele burdusite. Folbalisti, de exemplu.

Umanitatea a renuntat la trasatura care o facea umana.

Tutea spune cum omul careia i’a fost retezata legatura cu divinitatea devine animal rational.

Ba chiar se poate spune ca omul abia acum devine animal rational. Fiindca inainte de aceasta involutie nu era asa ceva. Era o incercare de devenire a perfectiunii.

Abia acum a ajuns omul sa fie un animal rational. Cu un rational de marimea unui boschet pe care il numeste copac.

Falsitatea numirilor nu mai este vizibila. Tutea, Eliade, Noica spun despre neputinta rationalului de a gasi si determina adevarul. Adevarul are o relatie de substanta cu divinul. Adevarul poate fi atins doar prin relevare.

Asa ca il avem pe Goleman dand gloatei instrument de licentiere. EQ. Prin care valorile intelectuale sunt surclasate de cele “emotionale”. Adica capacitatea de manipulare a fost tranformata din oaia neagra a familiei in printesa balului. Intr'o societate democratica - adica fara nici un criteriu de selectie a valorilor de conducere.

…apara si pazeste! (iar asta nu este slogan al unei firme de paza)

.

Lapcele muma'sii!

.

Injuratura. Cat / cand este actiune de eliberare si cand / cat este actiune de creare / intarire a unei obisnuinte nocive?

.

sau daca

 .

Sau daca aceasta carenta cvasigeneralizata de magneziu este in mare parte datorata cresterii vitezei cu care se schimba lucrurile in mediul cotidian, cresterii cantitatii de informatii cu care sunt bombardati indivizii azi, la nivele care pana acum o generatie sau doua nu existau, fiinta umana neavand timp sa se adapteze fizico-chimic, lucru despre care anunta tofler in socul viitorului, el considerand ca va exista un moment critic... in care ceva trebuie sa se schimbe radical. Sau fiinta umana va claca. Fiindca viteza schimbarii ambientului cotidian permisa de tehnologie depaseste capacitatea individului de acomodare. Individul inca nu‘si finalizeaza acomodarea cu un element si deja acesta este supus unei noi schimbari.

Sistemul uman este mult mai complex decat tehnologia. Adica mai dificil de modificat.

Si pana si tehnologia...

Unui robotel ii cresti viteza. Bagi mai mult curent in el. Se va misca mai rapid si va muri mai repede. Iar daca diferenta de curent este prea mare va intra in colaps. Cam asta se intampla si fiintelor umane.

Numai ca roboteilor le schimbam structura  usor, si mai ales rapid. O noua generatie de robotei, de procesoare este gata si intr’o jumatate de an. Cu toate modificarile structurale necesare – chiar modificari fundamentale. Pe cand o noua generatie de oameni dureaza mai mult. Iar modificari structurale... fundamentale...

Asa ca tofler spera ca omenirea va face o schimbare radicala in modul de a privi tehnologia. Si va limita viteza cu care ea altereaza spatiul in care traim, modurile in care relationam, felurile in care ne raportam la mediu (nu ma refer la natura, ci la obiectele care ne inconjoara), in cele din urma modul in care tehnologia altereaza modul in care ne raportam la existenta fizica. 

Sau daca nu a spus el asta, a spus ceva in directia asta, iar eu am completat restul.

 .

si daca

 .

Si daca fizicul, materialul este proiectia, efectul constiintei? Adica a convingerilor fiintelor constinete, cum afirma what the bleep do we know, pe baza unor experimente si concluzii din fizica cuantica.

Si daca modul prin care se ajunge de la cinci simturi la sapte prin cresterea senzitivitatii (ca sa evit sensibilitatii, care nu suna ok pt un barbat, nu?) este prin schimbarea la nivel fizic a functionarii chimice, mai precis prin scaderea depozitelor de magneziu?

Si daca fizic cineva ia magneziu ca sa isi inchida simturile pe care a reusit sa le deschida la nivel constient... ce ar inseamna asta?

 .

Rosturi

.

Desi nici n’am baut si nici n’am luat nimic, in seara asta am ajuns la niste idei destul de neobisnuite. Mai ales pentru lumea de azi.

Dupa ce am aruncat un ochi pe cum ar putea decurge o discutie intre mine si unii (fanfaroni ai culturii care fac parada cu actiuni pseudoculturale) - sau cum au decurs x discutii cu indivizi cu pretentii de inteligenta – mi’a trecut prin minte ca punctul de scindare, de separare in orice discutie, locul unde nu ne mai intelegem, este cel in care intreb nedumerit “pai daca nu te’a preocupat filosofia… ce naiba ai facut!? ce altceva merita sa faci in viata asta?”.

Pentru ca filosofia in traducere literala inseamna iubire de intelepciune. (sa lasam deoparte exagerarile de exercitii de logica ori de lingvistica ascunse in mod fals si jenant sub acest nume- sa nu ne impiedicam in cohorta de cuvinte care explica alte cuvinte, care la randul lor explica alte cuvinte - cum spunea rebreanu)

Si care poate fi rostul omului daca nu acela de a cauta intelepciunea? Ce poate fi mai frumos de atat?! Ce poate fi mai firesc de atat?! (suna a intrebari pentru efecte retorice ieftine, dar nu’s – pur si simplu mi’au aparut ca intrebari reale)

(Ma refer la frumusetea de a o cauta si de a o aduce in viata de zi cu zi, de a o trai.)

“Cunosc o fata”… (andries). Oricine cunoaste o fata afla ca mai poate exista un alt rost al omului. Ca mai exista inca un raspuns posibil la intrebarea: care este rostul omului? Iar aceasta varianta ar fi bucuria(!). (asa, cu un semn al exclamarii care sa arate vivacitatea bucuriei)

mmmm… nu mai am continuare. Aici ajunsesem cand am oprit gandurile ca sa le pun pe hartie si acum nu le mai pot da din nou drumul la vale. (mai era ceva vag in sensul ca pentru el rostul ar fi cautarea intelepciunii, pentru ea rostul ar fi cautarea bucuriei si a’l invata pe el bucuria)

ps. ca tot am ajuns in preajma subiectului. am puternica impresie ca in ultimul timp oamenii se feresc sa aiba principii. pentru ca le confunda cu prejudecatile. iar ei vor sa fie liberi, sa gandeasca liber, sa nu fie prinsi in anumite scheme fixe / limitative de gandire - ca asa i'a invatat* societatea cu iz american ca trebuie sa fie.
-----
* - adica spalat pe creier. deoarece a renunta la organizarea propriei minti (lucru facut de principii) inseamna in fond a asigura anarhie in propriile ganduri / atitudini / convingeri. astfel incat individul trece de la stadiul trestie ganditoare la frunza batuta de vant.

.

Lumea cuantificabilului

 .

Se face confuzia intre civilizatie si educatie.

Civilizatia a luat locul in discutii educatiei. Pentru ca poate fi cuantificata.

Americanii isi permit din salariul mediu sa consume mai multe bunuri. Au un grad de civilizare mai mare deci.

Japonezii au mai multe butoane la dispozitie. Si ei au un grad de civilizare foarte mare.

Elvetienii, francezii, germanii, engelzii au... butoane, bunuri, consumuri. Sunt deci foarte civilizati. Se demonstreaza asta cu planse pictate cu coeficienti si grafice.

Dupa revolutia valorilor civilizatia cuantificabila a luat locul educatiei necuantificabile in ierarhizarea societatilor. nu mai putem vorbi decat despre ceea ce poate fi cuantificat si pus pe hartie in masuri precise.

 
... voi continua - am putina treaba...

Asa... absolut accidental am ajuns sa vad o conferinta cu tema educatiei. Privita sub un alt aspect decat cel pe care il mentionam eu aici, dar merita atentie. (cred ca va fi in urmatoarea publicare sau daca subiectul aici ajunge sa creasca, poate intra acum)

Am ajuns intr'o lume in care primeaza cuantificabilul. Exteriorul in dauna interiorului. Cantitatea in dauna calitatii. Fiindca este mult mai usor sa masori exteriorul decat interiorul.

Goana dupa cuantificabil duce si la standardizare, la rigidizare, pentru ca poti inventaria mai usor  lucrurile daca au elemente, forme, atribute comune. Iar cand aceasta standardizare se aplica si comporamentelor umane apare intrebarea why boder? - ce rost mai are sa mentii functionalitatea unei lumi care nu mai accepta o functionalitate fireasca a fiintei umane...? Asa cum spune nenea in conferinta, sunt prea multi care nu traiesc, ci supravietuiesc de la un week-end la altul, se tarasc de la un week-end la altul. Ce rost mai are un asemenea trai? De ce sa faci eforturi in a mentine aceste structuri functionale? 

Obosit acum, renunt sa mai dezvolt ideea.

.

Orasul sau provincialismul?

.

Care este problema a mai mare din cele doua?

Ca provincialii isi traiesc stupid de des cu un sentiment de inferioritate statutul? (chiar si in cazurile in care nu’si recunosc aceasta traire, dar reactioneaza mult mai puternic decat o cer circumstantele, asemeni timizilor care tipa prea tare pentru a’si ascunde timiditatea)

Sau ca orasul in sine este o inventie proasta, exercitand o atractie prea mare, transformand implacabil oameni altminteri normali, comuni, in provinciali fugariti in fiecare moment de ideea de a’si demonstra valoarea?

Fiindca putine lucruri creeaza un comportament mai penibil, mai nenatural, decat dorinta cuiva de a se demonstra intr’una. Se intampla fenomenul de care povesteam zilele trecute, din Castaneda. Forteaza, tensioneaza, pe el si pe cei din jur. Este un om obositor, neplacut.

O idee care mi se pare posibila este ca insasi civilizatia agitata in care traim, efervescenta cu orice pret, cu automate de red bull si cola in statiile de metrou, cu filtrul de cafea obligatoriu dimineata pentru trezirea in forta, cu aceeasi cafea la automatul din hol, pentru uz la fiecare 2-3 ore, este in parte o urmare a valului de transmutare masiva de la sat la oras ce a maturat in ultimele sute de ani lumea civilizata (in realitate – lumea occidentala).

Fiindca odata cu acel val anormalul a devenit normal, prin forta majoritatii. Cand majoritatea era stresata, dornica de succes, dornica de a’si demonstra (inutil) valoarea, si cel mai important – foarte energica, formula de normalitate a inglobat aceste caracteristici.

Iar carmuitorii, fie de orase, fie de uzine, au avut evident motivatia de a mentine, de a institutionaliza ca un must (obligatoriu) acest tip de comportament. Care industrias nu a fost multumit cand a observat ca lucratorul provincial este de la sine mai energic ori mai supus ascultator?

Insa asta e doar o banuiala, revin la frapantele similaritati intre pervertirea umana provocata de comunismul stalinist si cea provocata de multinationalele occidentale.

“Eu nu cred ca exista un european “de nicaieri”. Nu exista decat europeni “de undeva”. Europeni din Franta. Europeni din Germania. Europeni din Romania. Daca nu esti eruopean de undeva, nu mai esti nimic. Sustin asta de cativa ani. Si ma intristeaza sa vad ca unii dintre noi tanjesc sa se “internationalizeze” pentru a scapa de complexul ca suntem niste provinciali ai Europei. A fi “european” nu este o calitate pe care o obtii “vindecandu’te” de calitatea de roman sau lepadandu’te de ea, ci a adauga identitatii romanesti o perspectiva europeana.” nenea Paler.

Niciodata n’am vazut mai clar diferenta de cosmopolitizare dintre orasean si provincial, ca acum, din interiorul unei multinationale care impune nivelarea, anularea specificului local.

Din nefericire, provincialul nu numai ca accepta incomparabil mai usor conduite nenaturale, nespecifice lui, contrare firii neamului sau, ci o face cu zel, energic! De parca asta l’ar ridica cu o treapta deasupra oraseanului, aratandu’i astfel ca ii este superior, ca l’a luat! Sau pentru ca fiind nou la oras, el crede ca si ceea ce i se cere in multinationala face parte din asa este aici, trebuie sa ma conformez! Ei bine, aici nu este asa, si nicaieri nu trebuie sa fie impotriva naturii, impotriva fiintei umane. Daca esti nou aici nu trebuie sa iei totul ca atare, si sa faci tot ce ti se cere, cu ochii legati. Fiindca nu vei fi cu nimic diferit de... dar o iau inaintea povestii.

“Pentru mine cea mai ingrozitoare descoperire a fost sa vad ca nu numai rusii, cu tancurile ne’au impus un regim criminal si stramb. Oare in Securitate au fost numai straini? Ceausescu era inconjrat de straini? Cei care il aplaudau, cei care ii inchinau ode stralucitoare, cei care il pictau intre voievozi, nu erau romani? Arhitectii care au pregatit planurile pentru daramarea sau pentru ascunderea bisericilor, ce erau? Nu erau romani? Medicii care faceau politie ginecologica din ordinul lui Ceausesc erau extraterestri? Magistratii care au trimis sute de mii de romani in temnite si la Canal, nu erau romani? Si pentru ce au facut tot ce puteau? Putin le’a pasat ca Romania se rupe de traditiile ei...” Andrei, coleg de liceu si discutii cu nenea Paler, in Don Quijote in Est.

Cred ca acum este evidenta similaritatea intre pervertirea din timpul comunismului si pervertirea actuala. (Spoiala de romanism de la televiziuni din ultimul timp... e o spoiala. Este acelasi mecanism de vanzari imbracat fals in ie si itari.)

Dar dincolo de similaritatea efectelor exista o similaritate a metodei!
Toti cei trecuti de 30 de ani trebuie sa aiba habar ce inseamna acela un dosar de cadre. Trebuie sa stie ce insemna, inainte de ’89 un dosar curat, origini sanatoase! Iar cei ce nu au trait opaci, stiu ca instalarea comunismului s’a facut prin puternice epurari. Ale clasei intelectuale, ale clasei conducatoare. A intregului sistem. Epurarea insemna punerea in functii a celor cu dosar curat, cu origini sanatoase. Deci direct de la plug. Cu cat fusesei mai aproape de coarnele plugului si de ugerul vacii, cu atat aveai sanse mai mari sa devii ministru. Si dureros, asta nu este o gluma, nu este o banuiala, este istoria.

Lesne de inteles cum cel ce luptase sa ajunga in cativa ani de la plug la scaun de ministru, ori alt scaun similar, va fi luptat si apoi pentru a’si pastra pozitia, in conditiile in care este evidenta incongruenta dintre aptitudini si functie.

Nu degeaba Kremlinul ceruse aceste epurari. Ei stiau cat de mare este zelul provincialului pus stapan peste oras. Asta este raspunsul pentru Andrei la intrebarea “Si pentru ce au facut tot ce puteau?”... Fiindca asta este esenta comportamentului mai catolic decat papa, asta este motivatia celui care face mai mult decat este nevoie, cel care face TOT ce poate!

Si este dureros sa vezi cum, folosind aceeasi unealta - comportamentul dezlanat (adeseori desantat!) al individului stramutat - se impune acum alt model social, la fel de ucigator pentru fiinta umana ca si cel anterior, insa fara ca sa i se mai opuna rezistenta, fara sa mai fie constientizata, afisata, antagonia dintre om si sistem.

Nero nu era nebun. El a stiut ce facea atunci cand ardea orasul. Acel incendiu ar fi trebuit sa ramana ca a mai dureroasa lectie simbolica a romei. Daca iti pui problema unei societati mai bune, de provinciali este aberant sa incerci sa scapi, in consecinta trebuie sa scapi de oras!

ps. (insa la naiba, nu in maniera khmerilor rosii!)

-----------
later edit:
vreme de cateva secole orasul si provincialii au avut o zona tampon. mahalaua. zona de acceptare a unuia cu celalalt. acolo anticorpii si virusurile formau puroiul. (contrar aparentelor, puroiul este o forma de a curata organismul, de a izola infectia) insa acum, aceasta forma de sistem imunitar nu mai functioneaza. trebuie gasita alta forma de a modifica orasul, pentru a proteja omul.

.

Castaneda, apa si the secret

.

Bun.
acu’ ca tot ne'am racorit dupa o mica distractie, care a picat exact cand trebuia... putem din nou sa ne gandim la lucruri frumoase.

cum ar fi... incrancenarea.
da, am o viziune asupra frumusetii ceva mai ciudata. chestiile inteligente imi intra in aceeasi categorie: a frumosului!
si nu ca ar fi incrancenarea un lucru destept, dar ceea ce spunea castaneda legat de asta este!

si anume ca atunci cand ne agatam de cate ceva, irosim energie, tensionam, obosim. ne tensionam si obosim atat pe noi, cat si lucrurile de care ne agatam. cu cat o facem mai tare, cu atat tensiunea respectiva face sa se departeze obiectul dorit, mersul firesc al lucrurilor se strica. (am pus in ultima instanta cuvintele mele, aseara trebuia sa le caut pe cele ale lui castaneda – are o vorbire fenomenal de limpede, dar fui ocupat)

de altfel, minunea asta pe care o explica nenea castaneda este cel mai bun argument pentru cei care in lipsa de echilibru, cunoastere, orizont larg, isi pun zabrele la ochi cu teoria autosugestiei (acum al doilea val al raspandirii ei - datorat faimosului si incompletului the secret) si incearca sa o puna in practica asemeni unor masinarii automate, cu ochii stransi, impingand in ziduri solide. una e sa inveti ca apa doboara piatra, alta e sa incerci sa repeti isprava apei, insa nefolosindu’te de timp, de rabdare, de calm, ci folosind o insistenta de o intensitate cunta.

si m'am uitat frumos in spate, in ultimile zile, cum incrancenarea de a vedea imediat(!) efecte notabile cu proaspata achizitie a creat un vertij, care m'a dus la decizii forte, ceea ce a dus la pierderea (cel putin temporara) a tuturor datelor (aici nu este totalmente vina mea - dracia a explodat la o actiune de rutina, care oricum urma sa fie facuta la un moment dat, cu aceleasi efecte), dar atmosfera care a inconjurat totul a evoluat exponential. (si n’ar fi prima data cand obiecte electronice se strica in jurul meu cand sunt nervos)
de la vertijul lui vreau acum sa vad, la vertijul lui vreau acum sa mearga, la vertijul lui vreau acum sa se repare... iar deciziile mele erau cele mai proaste posibile.
ma agatam de ceea ce doream si scuturam cu forta. si nervos. si lucrurile mergeau din prost in mai prost.

acum, cu mintea limpede, detasat de dorintele nerabdatoare gasesc solutii excelente. (cred totusi ca aici a actionat si dorinta mea de a ma entuziasma, de a simti la fel cu ceilalti, pe care ii vezi febrili si entuziasti cand isi cumpara un ciob colorat)

revenind, castaneda avea dreptate. firesc.

insa iesirea din vrie nu se face de la teorie la fapte, ci de la fapte la teorie. (cel putin acum, cel putin pentru mine). adica nu ma calmez pentru ca stiu la nivel intelectual ca lucrurile stau intr'un anumit fel, ci vad din nou ca lucrurile stau intr'un anumit fel dupa ce ma calmez de la sine, natural.

nici apa nu se calmeaza imediat dupa o cascada fiindca a ajuns intr’un lac, ci lent, natural, la ceva vreme dupa. o scurta perioada ulterioara de fierbere este naturala.

daca as mai avea pretentii de cautator, as porecli randurile de mai sus o mica parte din lectia apei.

.

despre lupta

o

am mai descoperit un blog. care mi'a provocat, printre altele, asta:

am avut o perioada cand in virtutea inteligentei, evolutiei am trecut "lupta" in zona inutilitatii. insa in acest mod m'am simtit sobolan ce in virtutea salvarii personale abandoneaza corabia ce se scufunda. asa ca am inceput sa lupt din nou pentru a astupa gaurile, pentru a ma impotrivi potopului din cala. asa cum un proverb arab spune ca nu exista printi bogati intr'o tara saraca nici eu nu'mi concep o traire evoluata intr'o societate pe care o vad scufundandu'se. izolat si binedispus...

o