"Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii."
1. Fost ieri la o intrunire cu carnuri fripte la gratar si cartofi prajiti la ceaun. Cu palinca. Si vin fiert. Si vodca. Si… altele. Cu medici. Tineri. Unde auzi povesti de groaza – din nefericire nepescaresti – de genul: pai il stiti pe X (eu uitat nume) care a ajuns si in ziare, ca a avut o perioada in care la orice operatie oricat de simpla ii faceau toti pacientii infectie cu stafilococ. Si innebunise omul. Si dupa o vreme vorbeste cu cine poate si isi pune camere de luat vederi. Si descopera ca o asistenta ii intepa toate trusele sterile cu un ac infectat cu stafilococ. Se razbuna pe el pentru ca se luase de ea ca nu’si facea treaba. Si s’a dus dupa ea sa’i taie gatul cu un bisturiu…! Asta e, n’ai ce’i face, nu poti sa spui nimanui sa’si faca treaba ca ti’o furi. Iar trusele lui Y vin de la sterilizare tot timpul descompletate, s’a luat si el de cine nu trebuie... asta e, daca te iei de cineva care nu’si face treaba nu mai poti nici tu sa’ti faci treaba! Asa se traieste in spitalele noastre. Asta e conceptia dominanta. N’ai ce’i face. Ciocu' mic!
2. Ca e decembrie si e un topic comun al lunii, am mai spus zilele astea: noi am iesit in strada cu vreo 25 ani in urma convinsi ca ne riscam libertatea, ca riscam sa mai facem inca un canal, ca e posibil sa ne vedem familia, cunoscutii pentru ultima data, afland in strada ca de fapt riscam direct viata, pe loc... dar am ramas in strada. Nu pentru blugi si cola si ambalaje colorate si concedii in Maldive, ci ca sa scapam de mizeria umana, de colcaiala din toate institutiile, din toate aspectele vietii de zi-cu-zi.
Si am mai iesit in strada si a doua zi, si a treia, riscandu’ne in continuare viata fiindca nu acceptam asemenea atitudine: “n’ai ce’i face”. Si am aratat ca ai ce’i face!
Noi am iesit in strada convinsi ca dupa ce scapam de sistemul care ne obliga sa traim in contorsiuni inumane, dezumanizante, vom putea sa ne cream o societate cel putin normala, daca nu frumoasa. Cu locuri de munca bazate pe competenta, cu sistem administrativ care sa lucreze pentru noi, nu impotriva noastra, cu entertainment inteligent si cult. Si am facut prima parte. Cea cu risc... capital. Am pornit procesul... Si l'am continuat cat am putut: ne'am luptat cu bisnitarii ajunsi patroni pentru drepturi, pentru transportul la munca platit, pentru echipament de protectie platit de angajator, pentru instrumentar de calitate asigurat de angajator, de la masinarii de mii de euro la ultimul post'it de lipit pe monitor asigurate de angajator. Ne'am luptat pentru monitoare moderne care sa nu ne distruga vederea. Mai intai ne'am luptat pentru ore suplimentare de munca platite. Si apoi pentru ore suplimentare platite dublu(!), conform legii. Ani de zile ne'am luptat cu angajatorii pentru conditii de lucru normale! Si da... intre timp murind de foame uneori! Ca asa e'n tenis!
3. Si acum... dupa 25 de ani... stateam si ma uitam cum tinerii care au luat de’a gata libertatea de a vorbi fara riscul de a infunda puscaria... isi bat joc de lucrurile pentru care noi ne’am riscat viata. Si se conving unii pe altii ca n’ai ce’i face, isi varsa amarul pe tema asta dar conclud de la caldura ca... da, n’ai ce’i face! Si cu palinca, vin fiert si vodca la bord ardeam de nerabdare sa le spun ca se pisa pe ceea ce am facut noi acum 25 de ani, plecand capul si acceptand continuarea mizeriei umane in schimbul unei vieti caldute, unor blugi, unei cola, unui concediu in Grecia.
4. Dar n’am apucat, pentru ca am fost deturnat de o alta afirmatie pe care o cantau la unison: procedurile sunt cheia, nu’s proceduri! Din lac in put! Nu te lupti cu dejectiile umane produse de sistemul “comunist”, si ceri singur(!) una din cele mai dezumanizante si imbecilizante forme de regulamentare a muncii. Cei nascuti cu nasul intr’un singur sistem, au senzatia ca acela este unic. Ca nu exista alte metode. Ca fara proceduri nu poti... nimic. Ei bine, procedurile fac mai mult rau decat bine, si asta intr’un sistem neatacat de mocirla umana cum e cel de sanatate de la noi! La noi, procedurile inseamna doar ca in momentul in care acea asistenta continua sa nu isi faca treaba, tu nu ai voie(!) sa ii spui ceva, pentru ca nu e in setul tau de proceduri! Iar daca faci treaba in locul ei (cum fac acum medicii), poti fi pedepsit disciplinar pentru ca ai facut ceva ce nu era in setul tau de proceduri de munca! Mizeria umana nu dispare pentru ca cineva scrie pe niste foi niste reguli. E ca si cum spui ca PSD’isti dispar pentru ca sunt legi care interzic actiuni de mita, fraudare electorala samd. Ca hotii ar disparea pentru ca sunt legi! Nu! Hotii continua, si in plus se folosesc de legi astfel incat sa nu ai voie sa ii opresti! Procedura nu poate descrie pasii unei activitati excelente, ci doar pasii minimi utili, cei ai unei munci mediocre. In momentul in care doresti sa ai o munca deasupra mediocritatii... ai iesit din procedura si risti pedeapsa disciplinara! Procedurile nu sunt scrise de genii, nu descriu actiunile perfecte. Procedurile nu sunt pentru cei inteligenti, nu cer actiuni perfecte. Sunt pentru prosti, ca sa nu isi dea cu ciocanul peste degete. Procedurile au fost inventate de catre capitalisti pentru a putea inlocui oamenii scumpi, bine pregatiti, cu orice nou venit – ieftin – de pe strada. Ii pune setul de proceduri in brate si banda de montaj continua sa mearga. Asta da, merge la banda de montaj... dar nu merge acolo unde se cere pregatire si / sau inteligenta!
5. Pe drum spre casa am inceput sa imi dau seama. Ei – acesti medici tineri nu sunt singurii. Nu sunt singurii care se pisa pe vietile noastre riscate acum 25 de ani, pe ceea ce am reusit sa obtinem acum 25 de ani. Ci noi(!) suntem singuri. Noi, cei care am iesit in strada. Am fost multi, e adevarat. Insa doar in cateva orase mari. Le numeri pe degete! Si nici in acelea toti... Dar ei... celialti(!), ei au fost si mai multi. Ei, cei care au stat acasa. Ei, cei care apoi ca sa isi calmeze constiintele au sustinut ideea loviturii de stat, ideea manipularii... Ei, cei care au continuat sa traiasca la fel, fara sa schimbe o iota in vietile lor. Si au acceptat in continuare sa se plece in fata incompetentelor de la ghisee, in fata nesimtirii reprezentantilor statului, in fata mizeriei umane organizate in structuri de tip mafiot. Care considera ca in viata trebuie sa te orientezi. Ca asta e, ca n’ai ce’i face. De fapt ei sunt cei multi, reprezentativi. Noi... noi suntem singuri. Noi, nebunii... care nu avem cum sa terminam ceea ce am inceput acum 25 de ani pentru ca ei... voteaza. Sau nu.
Treceam prin viaţă-aşa ca orice om
Şi fremătând şi eu ca orice pom
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Şi să rodesc, nu roade prea de soi
Ci rodul simplu-al pomului de rând
Ce creşte pe oriunde şi oricând
Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi
Îşi trage seva numai din noroi.
Dar într-o zi o pasăre străină
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Şi poposind în ramurile-mi ciunte
Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte.
Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns
Odată numai, dar a fost deajuns.
De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi şi să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am răsucit şi am întors-o-n sus
S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus
Şi seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer nu din pământ.
Dar ramurile mele învăţate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii şi, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu plângînd
Am strâns tot verdele pe care-l am
Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,
Am pus pe el şi frunze şi petale
Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.
În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi
Peste zăplazuri mă privesc miraţi,
Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul
Şi zic foşnind în sinea lor: nebunul.
Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.
Şi vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-şi doinească dorul
Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul
Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.
Şi prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăşi nelipsişţi de drum
Au dat din cap şi, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,
Foşnesc din frunzele ce le mai am
Şi-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-şi coate, zic: nebunul cântă.
Iar când omida îndoielii moale
Şi duhul desnădejdii-mi dau târcoale,
Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.
Nebun., da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.
(Demostene Andronescu, Nebunul)
Postări
