.
Prima data am citit Asa grait’a Zarathustra cu vreo zece ani
in urma. Poate plus cativa ani. De la un cunoscut din biblioteca. A fost
suprinzator. Contrar celor ce cei multi spuneau despre el. Plin de vitalitate
si puternica spiritualitate. Am avut noroc cu o traducere aparte, am inteles mai
tarziu, cand am cumparat cartea ca sa o am si eu acasa. Cu totul alta mancare
de peste, traducerea noua, a vreunui studinte
care a pus’o de’o spaga mica, cu cunostinte de limbi straine, dar mintea
imbalsamata, moarta, omorata de parerile celor neavizati.
Am cautat’o apoi la anticari. Cand auzeau ca vreau fix acea
carte cu rosu si negru pe ea, zambeau prieteneste “aha, da, stii ce vrei, da, aceea este cartea”.
De curand am inceput s’o citesc din nou.
Diferente. De aceasta data gasesc totusi si multe locuri
unde consider ca greseste. Fie am inceput sa’mi pierd din agerime (adica din familiaritatea cu limbajul alchimic), fie au
reusit sa se infiltreze ideile altora… fie pur si simplu sunt mai detasat si
vad mai liber (clar) decat prima data. Uneori imi pare ca greseste in idee, iar alteori prin limbaj nefericit, folosind aceleasi concepte pentru lucruri opuse, uneori pentru a desemna lucruri / fenomene laudabile, alteori pentru lucruri / fenomene nedorite. Invita la confuzie... acum ma intreb daca e lipsa de paleta larga sau fum pentru ratacirea celor nepoftiti.
Totusi per total este... este ceva aparte. Insa evident trebuie citita incet si cu atentie. Si traduse pe ici pe colo chestii. Fi'n'ca nenea Nietzche nu era un coate goale, ci era un nene la care insusi Jung privea in sus (prin acest blog este si imaginea lui J despre N).
Si am senzatia ca ma
trage inapoi in lumea aceea unde cei
multi devin greu de suportat. Si vicecersa.
Vor fi cateva postari cu citate. Nietzsche, Asa grait’a
Zarathustra, ED INTER 1991, traducere Victoria Ana Tausan.
Si nu pacatul, ci
multumirea voastra cea de rand, este aceea care’i strigatoare la cer; zgarcenia
ce’o aveti, chiar si’n pacate, ea striga la cer.
.............
“Omul e’o sarma
intinsa intre animal si Supraom – o coarda peste un abis”.
Primejdios este sa treci abisul – primejdios, sa privesti
inapoi – primejdos, sa fii cuprins de spaima, sa te opresti de’odata!
.............
Mi’a aparut o
limpezire: nu gloatei sa’i graiasca Zarathustra, ci celor ce’l vor insoti. caci
Zarathustra nu va fi pastorul unei turme, nici cainele acesteia.
.............
Isi cata creatorul
insotitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credinciosi. El cata
creatori, sa se’nsoteasca (…).
(…) dar ii lipsesc o
suta de seceri, si smulge spicele cu mana si il cuprinde mania.
.............
Aflat’am ca’i mai
primejdios printre oameni, decat sa iti duci viata printre fiare.
.............
“Mai bine ma rog sa’mi
fie Orgoliul intotdeauna pereche Intelepciunii.
Si daca intelepciunea ma lasa’ntr’o zi – caci vai,
ii place sa ma paraseasca! – sa poata, atunci, Orgoliul sa imi urmeze Nebunia’n
zbor!” (amuzant cum Intelepciunea si Nebunia sunt vazute ca doua fete ale aceleiasi monede)
.............
Care’i povara cea mai
grea, o, eroi, intreaba spiritul, devenit animal de rand, care’i, s’o port si
sa ma bucur de puterea mea:
Oare’i sa te umilesti,
ca sa’ti sfarmi orgoliul, sa’ti izbucnesti intreaga nebunie, ca sa’ti
zadarnicesti intelepciunea?
Oare’i sa parasesti o
cauza triumfatoare? Sa cutreieri muntii cei mai mari, ca astfel sa’l ispitesti
pe diavol?
Oare’i sa te hranesti
cu ghinda si ierburile cunoasterii, si sa’ti posteasca sufletul din dragoste de
adevar?
Ar fi, bolnav fiind,
sa’ndepartezi pe cei ce te’ngrijesc si prietenie sa legi cu surzii, cu cei care
nu aud ce ai dori?
.............
Exista totdeauna un
pic de nebunie in iubire. Dar exista totdeauna un pic de judecata in nebunie.
Cat ma priveste, mie,
care iubesc viata, mi se pare ca cei ce se’nteleg mai bine asupra fericirii
sunt fluturii, basicile de sapun si toate cate li se’aseamana.
.............
Tanarul spuse:
“Prea repede ma
schimb. Eul meu de astazi il leapada pe cel de ieri. Adesea sar treptele,
urcand – dar nici o treapta nu’mi este
iertata.
Ajuns in culme, sunt
totdeauna singur. Nimeni nu’mi vorbeste. Singuratatea de gheata ma face sa’mi
clantan dintii. Si ce caut pe’acele inaltimi?
Si ce rusine mi’e sa
urc sovaitor! Si cat imi rad de rasuflarea ostenita! (…) Ce ostenit ma simt, de’a
fi urcat atat de sus!
Dispretul imi creste
cu dorinta: cu cat ma sui, cu’atat dispretuiesc pe cel ce suie: ce cauta pe’acele
inaltimi?”
Cu’acestea, tanarul
tacu. Iar Zarathustra, privind copacul de care ei se sprjineau, astfel grai:
“Acest copac crescut’a
singuratec in munte – in cresterea’i a depasit oameni si fiare.
De’ar vrea sa spuna,
nimeni nu l’ar intelege, atata a crescut.
Si’atunci asteapta,
asteapta necurmat – dar ce? El prea aproape de bolta traieste si fara indoiala
ca asteapta un fulger care vine.”
.............
“(…) si chiar acei ce
te urasc si te privesc piezis te simt ca esti de vita aleasa. Omul ales, s’o
stii si tu, e ca o piatra de care se impiedica ceilalti, cu totii.”
.............
Pentru cel nobil,
pericolul nu’i sa devina bun, ci nepasator, ca totul ia in ras si este un
destramator.
Vai, cate inimi nobile
de’acestea n’am cunoscut! Ele si’au pierdut nadejdea cea mai inalta. Si din
acel moment vorbit’au de rau inaltele sperante.
Si din acel moment
trait’au o viata cinica, facuta din scurte bucurii, fara sa vada mai mult decat
de azi pe maine.
Odinioara visau sa fie
eroi; acum nu sunt decat petrecareti. Eroul li’i subiect de patimire si de
groaza.
Ci’n numele iubirii si
nadejdii mele, eu te conjur: eroul din tine nu’l alunga! Cinsteste cu sfintenie
nadejdea ta cea mai inalta!”
Asa grait’a
Zarathustra.
.
Postări
