vianu

.

din oglinda ma priveste un chip slabit, cu pometii iesiti, cu scobituri la tample, epuizat… nu stiu cine dracu’ este asta dar asta nu este eu.  si merg mai departe. ma trezesc din ce in ce mai greu, ma culc la fel de greu (adorm repede dar decizia de a ma culca e tratata ca un dusman) si bonus, ma mai trezesc peste noapte. degeaba, fara motiv.
 

incepusem sa citesc un romanel al lui sienkiewicz – dragut, beletristica de capa si spada la nivel de roman istoric in care e ok sa se tina cu ursul dar parca un pic prea mult, totusi nici chiar atat de mult incat sa devina gretos ca rosul lui pamuk – insa am gasit la o promenada de duminica amor intellectualis al lui i vianu.
 

gasit si luat. luat si pe motivul unei discutii excelente (cu vreo 6 ani in urma) cu un profesor de filozofia culturii, pe marginea ierarhiei si revolutiei valorilor a lui vianu. tudor sau ion, nu mai stiu care. si nici nu am gasit referiri care sa ma lamureasca pe de o parte care si pe de alta parte cat. cat a spus vianu si cat am amplificat noi subiectul – profesorul si cu mine.

deci am schimbat carticica.
 

simt vag prin randuri o anumita larghete – in sens negativ, in sens de lipsa de precizie, de corectitudine – insa fara a putea pune degetul pe ceva anume. dupa cateva pagini gasesc o marturisire a pilonilor culturali ai autorului. primul este amintit thomas mann. putine contacte am avut cu el, neclare insa a intrat in sertarul cu ‘asa nu’. in pagina urmatoare este elogiat bergson. de astadata contactele au fost pastrate in memorie – ‘asta clar NU!’.

schisma este gata.
 

insa continui sa citesc desi este clar, avem platforme diferite. ceea ce initial simteam vag, acum stiu de unde vine. conceptii opuse in unele teme fundamentale.

este mentionat si schopenhauer. amintiri… chiar daca s. este prima mea dezamagire, amintirile provocate merita. initial l’am admirat. pe la vreo 16 ani, pentru vreo 30-40 de pagini. apoi… ceva scartaia. o lua pe aratura fara baza, fara argumentatie solida. avea argumentatie, dar nu era solida. pacat, inceputul fusese excelent. dupa un an sau doi il gasesc intr’o conversatie de sueta. amintit de un tip care nu excela cu dovleacul, incepand o conversatie in contradictoriu aproape furibunda cu tipa pe care vroia sa o… convinga. si atunci l’am reevaluat. pe s., nu pe prieten. prin prisma efectelor pozitive sau negative pe care le putea produce in societate. acea recantarire a fost o noua abordare care a precedat cantaririle mult mai importante ale lui freud si apoi nietzsche, in mod paradoxal fiecare avand efecte groaznic de nocive social, desi pozitia ‘recunoscuta’ (vorba cuiva) nerecunoscand dezastrul produs de f.
 

revenind la discutia amicului cu schopenhauer, am mai realizat atunci doua lucruri: ca daca incerc sa spun partile pozitive ale lui (din putinul citit de mine), atunci cand le verbalizez devin banale. nu stiu in ce masura pentru ca ideea este mai pura decat cuvantul iar in trecerea de la idee la cuvant se pierde din… “inefabil” sau pentru ca pur si simplu ideile odata puse in cuvinte mai putin inmiresmate isi dovedeau goliciunea. si a doua, ca daca incerc sa le spun unde apare ruptura in esafodajul lui… nimeni nu intelegea. unul era orbit de adulatie, cealalta de negatie, dar niciunul nu avea capacitatea de a vedea fisurile.
 

cu toate astea, acea conversatie a fost o placere in sine. i vianu: T. spunea, in gluma: “ma imbat de lumina spiritului meu”. Voluptatea de-a gandi, de-a simti functionarea mintii tale e o betie usoara, fara consecinte fiziologice dezagreabile. Cine a cunoscut aceasta intoxicare superioara nu se mai desparte de ea. (…) Cufundarea in inconstient este o regasire a izvorului Castaliei din adancurile pe care le vedem prin intredeschidere, unde nu pasim niciodata. A gandi e inalta, vertiginoasa betie, care aspira la “radacina”. Nu sunt de acord cu legarea inconstientului aici ci doar cu placerea de a pluti in gandire.

 

(si trecand la subiectul siestei)

Mai tarziu am inceput sa ma intreb daca nu era, oprirea in miezul zilei, si altceva. sau daca nu simtea, el, ceea ce si eu am simtit mai tarziu: siesta nu e numai un popas in alergarea in Lumea dezagreabila, vulgara sau doar agasanta (oui mon ami). E o tentativa de-a opri o clipa uratul existential (oui again). E o rasuflare adanca, o sinucidere temporara care te ajuta sa’ti reiei, reinviat, calatoria prin lume.

superb.

in momentul in care ajunsese la  “a opri” si a trebuit sa dau pagina, ceva in mine a zambit sperand ca spune despre oprirea lumii a lui castaneda. iar asta s’a intamplat si a doua oara cand am citit, scriind citatul, cu speranta ca poate prima data n’am fost atent si am pierdut referirea.

si ultima remarca pe ziua de azi, despre plictiseala.

Intr’o zi de vara, in vacanta, cuprins de un fel de lene, de dorurile neintelese ale unui baiat de zece ani, i-am spus ca ma plictisesc. Vocea ei dragalasa s-a facut aspra. “Un baiat destept (ma intreb daca n-a spus “un om”, extinzand porunca) n’are voie sa se plictiseasca”, a spus. “Citeste!” Apasa asupra mea posibilitatea celui mai mare blestem care poate exista: plictisul. Plictisul care face timpul inutil “Si intreaga ta viata”, mi-a spus, mult mai tarziu, o persoana careia i-am povestit aceasta scena, “n-a fost decat o straduinta sa dezminti ca te’ai putea plictisi, ca te’ai putea face vinovat de acest pacat”.

in preajma adolescentei n’am avut pe cineva care sa’mi spuna asta despre plictis “Citeste!”. insa am descoperit ca nu exista plictis cand poti gandi. si ii intrebam pe multi de ce se plictisesc… pentru ca nu au cum. pot gandi! probabil ca unii se simteau jigniti. evident, din prostie.

acum insa nici eu nu mai gandesc ca la 20 de ani. din varii motive. cantitativ vorbind, se vede ca sexul si gandirea la 20 de ani sunt altele decat la treizecisiceva.

 .

continuare cu Jung

.

haaaa…. pupa’l’ar tata pe el de nene Jung!

am oprit momentan lectura lui Nietzsche, pentru a evita sa mi se dea munitie pe tema lumii lipsite de elementare doze de normalitate ori justete. pare sa nu fie o perioada buna pentru a primi sprijin / confirmari pe aceasta directie, intrucat nu s'a deschis sezonul de vanatoare la bipezi acefali. e perioada de inmultire la ei. ba chiar cred ca ar trebui cu atat mai mult acu' sa se dea liber! in fine...

asa ca l’am luat din nou pe nea’ Jung – arhetipurile inconstientului colectiv. data trecuta cred ca ma oprisem dupa vreo 40 de pagini – intrucat nu mai gasesc adnotari personale mai departe. cel mai probabil ca ma oprisem pentru a nu ma rupe prea mult de lumea stramta a celor multi. dar acum, fata de N, e mai bine. mai calm, mai Zen.

doar de azi dimineata am reinceput cartea si deja am gasit cateva paragrafe demne de numele lui.

(despre anima) “Sufletul este viul din om, ceea ce traieste din sine insusi si produce viata: de aceea Dumnezeu a suflat peste Adam, pentru ca el sa traiasca. Cu viclenie si amagire jucausa sufleteasca determina materia cea mai inerta si nedoritoare de viata sa traiasca. El convinge de lucruri incredibile pentru ca viata sa fie traita; el ii intinde tot felul de curse omului pentru a’l determina sa ajunga pe pamant si sa ramana acolo, cu scopul ca viata sa fie traita (asta, aceasta pacalire o fac chiar constient de vreo 8-9 ani, din cand in cand! dar nemaifiind viclenia in ecuatie poate d’aia nu functioneaza asa bine la mine), asa cum in Paradis Eva nu a putut sa nu’l convinga pe Adam de calitatile fructului oprit. Daca n’ar fi existat mobilitatea si sclipirile sufletului, omul ar fi stagnat din cauza pasiunii sale cele mai mari – inertia (daca am un subiect pe care il sustin constant, ca universal valabil, el este despre obisnuinta care guverneaza omul – adica aceasta inertie despre care si nenea J spune).”

“A fost nevoie de o indelungata prelucrare crestina pentru a arata ca binele nu este intotdeauna frumos iar frumosul in mod necesar bun. Paradoxul acestei perechi conceptuale nu a creat probleme nici primitivilor, nici omului Antichitatii.”

eh, desi nu prea sunt de acord cu a doua parte, cea legata de supozitiile despre oamenii "primitivi", totusi zic ca omul asta ar fi trebuit sa ma educe! sa’mi fi spus asta la 5, 6, 10-12 ani, nu acum.

fiindca eu am fost educat de cartile care sustineau contrariul. fat-frumos (capitanul fracasse) era frumos si bun, ileana cosanzeana (isabelle) cea buna era si frumoasa. si atat de adanc mi s’au infipt in aceasta forma inversata “perechile conceptuale” incat cu toata ratiunea mea care vede atat de limpede incongruenta cu lumea reala… pornirile mele nu si nu!

Cat despre focarele de cangrena ale lumii actuale, voila la J o abordare mai relaxata decat la N, fara sa piarda din realism. “Lumea desimbolizata a protestantilor a dezvoltat mai intai un sentimentalism nesanatos (revolutia valorilor de care zicea Vianu, haosul valorilor daca ne raportam la ziua de azi cand totul este subordonat emotiei subiective, anuland Justetea ca (dublu) principiu / valoare: si din perspectiva dreptatii si din perspectiva corectitudinii logice) iar apoi o ascutire a conflictului moral, care a dus in mod logic la “Dincolo de bine si de rau” a lui Nietzsche, si asta datorita faptului ca conflictul nu a mai putut fi suportat (idee sustinuta si de Eliade si – daca nu ma insel – Paler, desacralizarea lumii a debusolat omul modern, creand o avalansa de boli psihice). In centrele civilizate, aceasta stare se exprima prin crescanda nesiguranta a casatoriei. (…) Numita stare a condus, nu in ultimul rand datorita consecintelor sale patologice, la aparitia psihologiei moderne, care sub forma ei freudiana sustine ca baza tuturor tulburarilor este sexualitatea, punct de vedere care nu face decat sa accentueze conflictul existent. Cauza si efectul sunt interschimbate. Tulburarea sexuala nu este in nici un caz cauza neplacerilor nevrotice , ci, ca si acestea, unul din efectele patologiceale unei diminuate adaptari a constiintei care este confruntata cu o situatie si sarcina carora nu le poate face fata. Ea nu poate intelege schimbarile din lumea ei si nu stie ce atitudine sa adopte pentru a se readapta (intr’o singura fraza arata atat de elegant stupizenia abordarii freudiene si consecintele ei negative). ”

“Experienta mi’a aratat ca exista foarte multi oameni de o anumita inteligenta si cultura care inteleg usor si nemijlocit ideea de anima si relativa autonomie a acesteia, precum si fenomenul animus la femei. In schimb psihologii trebuie sa depaseasca dificultati mai mari tocmai pentru ca ei nu sunt constransi sa se confrunte cu stari de lucruri complexe, caracteristice psihologiei inconstientului (e dragut nenea J, e diplomat. eu as spune ca ei nu numai ca nu sunt constransi sa considere ca psihicul uman e complex, dar chiar il abordeaza simplist pentru ca orice mermeleac sa poata lua o diploma). Daca sunt in acelasi timp si medici, intelegerea le va fi ingreunata de gandirea somato-fiziologica, ce crede ca poate exprima procesele psihice prin concepte intelectuale, biologice sau fiziologice (despre conceptul luat din fizica newtoniana de biela-manivela aplicat aberant in psihologie a se cauta bruce lipton – where mind and matter meet. pe iutub sau la mine pe FTP). Insa psihologia nu este nici biologie, nici fiziologie, nici vreo alta stiinta, ci tocmai cunoastere despre suflet. (orgasmatic de corect moncher, orgasmatic!)” .

Atat pentru azi.

.

Zarathustra (1)

.

Prima data am citit Asa grait’a Zarathustra cu vreo zece ani in urma. Poate plus cativa ani. De la un cunoscut din biblioteca. A fost suprinzator. Contrar celor ce cei multi spuneau despre el. Plin de vitalitate si puternica spiritualitate. Am avut noroc cu o traducere aparte, am inteles mai tarziu, cand am cumparat cartea ca sa o am si eu acasa. Cu totul alta mancare de peste, traducerea noua, a vreunui studinte care a pus’o de’o spaga mica, cu cunostinte de limbi straine, dar mintea imbalsamata, moarta, omorata de parerile celor neavizati.

Am cautat’o apoi la anticari. Cand auzeau ca vreau fix acea carte cu rosu si negru pe ea, zambeau prieteneste “aha, da, stii ce vrei, da, aceea este cartea”.

De curand am inceput s’o citesc din nou.

Diferente. De aceasta data gasesc totusi si multe locuri unde consider ca greseste. Fie am inceput sa’mi pierd din agerime (adica din familiaritatea cu limbajul alchimic), fie au reusit sa se infiltreze ideile altora… fie pur si simplu sunt mai detasat si vad mai liber (clar) decat prima data. Uneori imi pare ca greseste in idee, iar alteori prin limbaj nefericit, folosind aceleasi concepte pentru lucruri opuse, uneori pentru a desemna lucruri / fenomene laudabile, alteori pentru lucruri / fenomene nedorite. Invita la confuzie... acum ma intreb daca e lipsa de paleta larga sau fum pentru ratacirea celor nepoftiti.
 Totusi per total este... este ceva aparte. Insa evident trebuie citita incet si cu atentie. Si traduse pe ici pe colo chestii. Fi'n'ca nenea Nietzche nu era un coate goale, ci era un nene la care insusi Jung privea in sus (prin acest blog este si imaginea lui J despre N).

 Si am senzatia ca ma trage inapoi in lumea aceea unde cei multi devin greu de suportat. Si vicecersa.

Vor fi cateva postari cu citate. Nietzsche, Asa grait’a Zarathustra, ED INTER 1991, traducere Victoria Ana Tausan.

Si nu pacatul, ci multumirea voastra cea de rand, este aceea care’i strigatoare la cer; zgarcenia ce’o aveti, chiar si’n pacate, ea striga la cer.

.............

“Omul e’o sarma intinsa intre animal si Supraom – o coarda peste un abis”.

Primejdios este  sa treci abisul – primejdios, sa privesti inapoi – primejdos, sa fii cuprins de spaima, sa te opresti de’odata!

.............

Mi’a aparut o limpezire: nu gloatei sa’i graiasca Zarathustra, ci celor ce’l vor insoti. caci Zarathustra nu va fi pastorul unei turme, nici cainele acesteia.

.............

Isi cata creatorul insotitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credinciosi. El cata creatori, sa se’nsoteasca (…).

(…) dar ii lipsesc o suta de seceri, si smulge spicele cu mana si il cuprinde mania.

.............

Aflat’am ca’i mai primejdios printre oameni, decat sa iti duci viata printre fiare.

.............

“Mai bine ma rog sa’mi fie Orgoliul intotdeauna pereche Intelepciunii.

 Si daca intelepciunea ma lasa’ntr’o zi – caci vai, ii place sa ma paraseasca! – sa poata, atunci, Orgoliul sa imi urmeze Nebunia’n zbor!” (amuzant cum Intelepciunea si Nebunia sunt vazute ca doua fete ale aceleiasi monede)

.............

Care’i povara cea mai grea, o, eroi, intreaba spiritul, devenit animal de rand, care’i, s’o port si sa ma bucur de puterea mea:

Oare’i sa te umilesti, ca sa’ti sfarmi orgoliul, sa’ti izbucnesti intreaga nebunie, ca sa’ti zadarnicesti intelepciunea?

Oare’i sa parasesti o cauza triumfatoare? Sa cutreieri muntii cei mai mari, ca astfel sa’l ispitesti pe diavol?

Oare’i sa te hranesti cu ghinda si ierburile cunoasterii, si sa’ti posteasca sufletul din dragoste de adevar?

Ar fi, bolnav fiind, sa’ndepartezi pe cei ce te’ngrijesc si prietenie sa legi cu surzii, cu cei care nu aud ce ai dori?

.............

Exista totdeauna un pic de nebunie in iubire. Dar exista totdeauna un pic de judecata in nebunie.

Cat ma priveste, mie, care iubesc viata, mi se pare ca cei ce se’nteleg mai bine asupra fericirii sunt fluturii, basicile de sapun si toate cate li se’aseamana.

.............

Tanarul spuse:

“Prea repede ma schimb. Eul meu de astazi il leapada pe cel de ieri. Adesea sar treptele, urcand – dar nici o treapta nu’mi este iertata.

Ajuns in culme, sunt totdeauna singur. Nimeni nu’mi vorbeste. Singuratatea de gheata ma face sa’mi clantan dintii. Si ce caut pe’acele inaltimi?

Si ce rusine mi’e sa urc sovaitor! Si cat imi rad de rasuflarea ostenita! (…) Ce ostenit ma simt, de’a fi urcat atat de sus!

Dispretul imi creste cu dorinta: cu cat ma sui, cu’atat dispretuiesc pe cel ce suie: ce cauta pe’acele inaltimi?”

Cu’acestea, tanarul tacu. Iar Zarathustra, privind copacul de care ei se sprjineau, astfel grai:

“Acest copac crescut’a singuratec in munte – in cresterea’i a depasit oameni si fiare.

De’ar vrea sa spuna, nimeni nu l’ar intelege, atata a crescut.

Si’atunci asteapta, asteapta necurmat – dar ce? El prea aproape de bolta traieste si fara indoiala ca asteapta un fulger care vine.”

.............

“(…) si chiar acei ce te urasc si te privesc piezis te simt ca esti de vita aleasa. Omul ales, s’o stii si tu, e ca o piatra de care se impiedica ceilalti, cu totii.”

.............

Pentru cel nobil, pericolul nu’i sa devina bun, ci nepasator, ca totul ia in ras si este un destramator.

Vai, cate inimi nobile de’acestea n’am cunoscut! Ele si’au pierdut nadejdea cea mai inalta. Si din acel moment vorbit’au de rau inaltele sperante.

Si din acel moment trait’au o viata cinica, facuta din scurte bucurii, fara sa vada mai mult decat de azi pe maine.

Odinioara visau sa fie eroi; acum nu sunt decat petrecareti. Eroul li’i subiect de patimire si de groaza.

Ci’n numele iubirii si nadejdii mele, eu te conjur: eroul din tine nu’l alunga! Cinsteste cu sfintenie nadejdea ta cea mai inalta!”

Asa grait’a Zarathustra.

 .

amara

 .

let me take you far away. scorpions. holiday.

vreau din nou acolo. in acea vara din adolescenta. in acele doua (ori trei, ori patru) saptamani.

la amara.

atat de liber.

atat de pline zilele.

atunci m’am aflat pe mine.

probabil ca atunci - in acea libertate - am constientizat prima data la nivel rational, intr’o maniera inchegata, diferenta mea fata de cei multi fara ca sa simt ca dauneaza (inca) prea mult. inca nu dauna pe atunci si pentru ca eram suficient de mic incat sa nu fiu considerat adversar periculos, astfel ca ma apreciau. inca nu le era frica de mine (stii de ce sunt rai cu tine? pentru ca le e frica de tine, pentru ca esti destept - din destainuirile de mai tarziu ale unui sef, corporatist, beat crita).

acolo si atunci (la amara) chiar mi’a spus un el, rival fundamental – intrucat era escorta ei. 

“norocul tau e ca esti prea mic, altfel m’as fi purtat tare urat cu tine. eu nu ma pricep la vorbe asa ca tine, eu sunt de la tara…”. si el ca si ea erau cu 3-4, poate 5 ani mai mari decat mine. mult prea mare diferenta intre mine si ea intr’o lume mult mai morala decat cea de azi. eu aveam vreo 14. si desi spunea ca nu se pricepe la vorbe, in dimineata in care ea a plecat, el a fost cel care a restabilit putin echilibrul in lumea mea, in holul larg al hotelului, eu stand incremenit in fata unui geam imens, privind afara cu insistenta, incercand sa o aduc inapoi, intrebandu’ma de ce nu putem sa dilatam timpul, sa’l derulam, sa readucem persoanele in spatiul in care existasera cu numai putin timp inainte... daca mintea mea era atat de capabila, trebuia sa poata descalci si misterul timplui, sa poata jonlga cu el. aveam motivatia perfecta. o ratasem cu douazeci de minute, maxim o jumatate de ora. si  a aparut el langa mine. “esti trist, nu? nu esti singurul. sa stii ca de fapt, desi pe mine m’a tinut de mana… ea zilele astea a fost cu tine, nu cu mine. ceea ce ati vorbit, ceea ce avut voi doi este mult mai important decat ce a fost intre mine si ea. a zis ca nu poate sa se desparta de tine, de'asta a plecat fara sa'ti zica la revedere. mi'a cerut mie sa iti spun in locul ei. si m'a facut sa'i promit ca ma voi purta frumos cu tine. ea a fost a ta, nu a mea.” e posibil sa fi spus ceva mai sexual in loc de tinut de mana, iar timpul sa’mi fi indulcit acea… informatie-amintire.
 

ajunsesem sa vorbesc cu ea in timp ce observam ca in grupul de copii de varsta mea (circa 14 ani) nu am succes desi le spun lucruri interesante. si analizam pe ce baze se obtine atentia intr'un grup. nu mi'a placut ce observam, astfel ca m’am retras sa ma gandesc in liniste si… cred ca ea a intrat in vorba cu mine. si mi’a spus ca m'a observat de la distanta si sa nu fiu dezamagit, dar cei de varsta mea… erau depasiti de ceea ce spuneam. de’aici am inceput sa vorbim. despre orice. despre oameni, despre lume. vroia sa stie de unde stiu atatea lucruri. imi spunea uneori ca abia tine pasul cu mine. nu o credeam. nu avea cum. doar era perfecta, nu?

in acea vara canta peste tot, pe la toate tarabele de casete, pe la toate terasele din amara scorpions. wind of change, still loving you si holiday. periculoase melodiile acum. de fapt, din cauza asta m’am si apucat sa scriu aceste randuri.

aceste randuri trebuiesc citite pe holiday si woman. altfel nu au seva.

am inotat in voie acele saptamani. am fost primul care a traversat lacul amara, am fost cel care le’a explicat celorlalti ca daca vor sa vina, trebuie sa stie ca sunt plante in apa care te agata. si cum sa faca daca nimeresc in mijlocul lor. iar eu inotam in fata si cautam cararea. in partea cealalta era lan de floarea soarelui. ajuns pe acel mal, cu o bucata de floarea soarelui in mana il intrezaream putin pe ion al lui rebreanu. sau mai corect, simteam salbaticia si puritatea naturii. ambele in acelasi timp, in aceeasi manifestare.

dupa ce a plecat ea, am revenit in grupul celor de varsta mea. de aceasta data m’au primit altfel, intrucat eram cel care umblase cateva zile cu o tipa misto si mare. au incercat sa ma descoasa ce si cat facusem cu ea… imi amintesc franturi de conversatie si expresii-atitudini, aveam un amestec de inocenta si profunzime care pentru ei nu era deloc fascinant. am fost scos rapid din rolul de vedeta.

ca sa uit, la un moment dat am incercat sa fac curte unei tipe pe care o consideram tangibila. nu am avut mare succes, insa pentru ca apoi sa aflu ca se simtea timorata de mine. si ca am irosit timpul intrucat una din cele doua vedete ale grupului ar fi dorit atentia mea. uau. tare chior mai sunt uneori. de fapt de regula.

si incredibil de multe altele, adunate in doar cateva saptamani.

ar fi trebuit sa invat multe lucruri atunci.

tot ce’am invatat a parut sa fie faptul ca ma descurc singur.

n’am invatat ca daca’mi folosesc libertatea se intampla lucruri neasteptate. si minunate.

n’am invatat sa ignor (emotional) parerile celor multi.

n’am invatat – atunci – ca… (asta totusi pastrez pentru mine). am invatat’o acum vreo doua veri in 2 mai.

sa bem pentru toate acestea, si sa mai punem odata holiday!

 .

Despre Cunoastere

 .

din cand in cand nenea Plesu imi incanta neuronul cel hamesit, cu spuse frumoase. frumoase prin rezonarea cu principiul frumusetii cu cel al adevarului si cu cel al armoniei. chiar daca sunt puncte unde simtirea mea nu rimeaza cu a sa.

mi'a incantat urechea conferinta de mai jos din doua motive. unul, cel al istoriei personale. cum am mai spus de mai multe ori, dupa olimpiade de matematica si concursuri de sah... am inteles singur-singurel (on the hard way) ca nu creierul-mintea-rationalul cunoaste (pe la 18-20 de ani). cativa ani mai tarziu am gasit sursa pentru cunoastere. intuitia. mi'au confirmat asta Noica si Eliade. iar acum vorbeste despre acest lucru si nenea Plesu, intr'o mica simfonie. al doilea motiv fiind cel legat de necesitatea amintirii fenomenului si argumentarea lui - de corectare a abordarii societatii de azi, care considera creierul-mintea-rationalul ca fiind unealta corecta pentru decizii importante. de cateva generatii incoace femeile sunt invatate sa isi nege feminitatea - intuitia - si sa fie rationale, ca barbatii.

un pericol evident este ca aceste explicatii sa legitimeze saltul in extrema cealalta, extrema pe care societatea deja o experimenteaza pe ici pe colo. dar oricum este nevoie de a se explica diferenta intre a cunoaste - care vine prin inima si ca inima nu inseamna emotie. stomacul inseamna emotie. inima inseamna intelepciune. creierul inseamna masinarie seaca, lipsita de caldura, de viata, de cunoastere reala.

Andrei Plesu, fragmente din conferinta Despre Inima (sursa)

"Vreau sa trecem, acum, la ceea ce consider ca reprezinta esentialul lucrurilor pe care doresc sa vi le transmit: inima ca organ de cunoastere. Dimensiunea cognitiva a inimii e legata azi, preponderent, de tema intuitiei (iar judecata intuitiva e socotita un privilegiu al feminitatii: femeile au intuitii, au inima, barbatii nu prea...) Eu vreau sa va vorbesc însa despre un lucru mult mai precis. Pâna prin secolul XVI, principalul atribut al inimii era socotit a fi capacitatea de cunoastere. O cunoastere distincta de cea „rationala”, dar si de stricta „intuitie”. Sunt obligat sa galopez prin diverse texte pentru ca nu avem timp. În India veche, de pilda, în anatomia interioara a omului, mentalul, functia intelectuala centrala îsi avea sediul în inima. Vom cita mai târziu texte din Upanishade care confirma acest lucru.

În Antichitatea semitica, sediul inteligentei e mereu considerat ca fiind amplasat în inima. Emotiile si sentimentele pe care noi le plasam, de obicei, în inima erau plasate în mate, în visecere, în burta. Iar cunoasterea – în inima. În Iov exista o scena în care acesta, înconjurat de prieteni care încearca sa îl convinga cu argumente ca nu are voie sa se plânga de „nedreptatile”lui Dumnezeu, spune: „Nu mai veniti cu argumente; si eu am inima!” Filologii ne lamuresc ca, prin aceasta, Iov nu întelege ceva de genul „am si eu suflet” ci „înteleg si eu argumentele voastre, sunt si eu inteligent ca si voi, nu trebuie sa veniti sa îmi spuneti cum sa înteleg”. „Om de inima” însemna, în contextul literaturii semitice, om inteligent; „om fara inima” însemna om prost. În Ecleziast, când se spune „mi-am dat inima cutarui obiect sau cutarei întrebari” înseamna ca m-am gândit, am reflectat la ceva anume. Inima e deci sediul discernamântului, al analizei, alcunoasterii.În Egiptul vechi întâlnim de asemenea echivalenta între „om fara inima” si om „necugetat”, prost, fara cap. În Grecia antica, cardia (inima) si uneori phren (pericardul, ceea ce e în jurul inimii) echivaleaza frecvent cu inteligenta si cu spiritul. Chiar când zona afectelor e definita cathymos (ceea ce s-ar traduce prin bataia de aripa a pieptului, suflul, pneuma, sursa oricarei trairi), acesta se regaseste în diverse locuri cu un sens mai putin legat de emotivitate. La Homer, de pilda, înseamna gândire intuitiva, fulguranta, dar si deliberare, reflexiune, activitate intelectiva prin care se exprima vocea lui Dumnezeu. Cunoasterea „cardiaca” apare, astfel, în asociere cuabsolutul, cu divinitatea. La Empedocle, gândirea sta în sângele care înconjoara inima. Dacavreti precizari, medicina hipocratica e gata sa le dea, localizînd foarte exact partea de inima cucare gândim: ventricolul stâng! Si istoricii epicureeni erau de acord ca gândirea e în ventricolul stâng; cine stie ce stiau ei, care noua ne scapa... În Noul Testament se spune „fericiti cei cu inima curata, pentru ca îl vor vedea pe Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, pentru ca au sansa si instrumentul necesar pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu. A propos de vazutul lui Dumnezeu, sa amintim ca, si la Platon, si la Plotin si la Grigorie de Nazianz, dar si în literatura araba sau indiana, se vorbeste despre ochiul inimii. Este vorba de un ochi care duce direct în „inima” fiintei supreme. În Islam exista o doctrina complicata a modului de functionare a acestui ochi. Dar ca sa fim exotici si nediscriminatorii, va citez – dupa Fr.Schuon - un text din întelepciunea indienilor Sioux din tribul Ogalala: „sunt orb si nu vad lucrurile acestei lumi, dar când lumina vine de sus, ea lumineaza inima si încep sa vad, caci ochiul inimii mele vede tot. Inima e sanctuarul în centrul caruia se gaseste un mic spatiu în care salasuieste Marele Spirit. Acesta e ochiul, ochiul Marelui Spirit, prin care el vede tot si noi îl vedem pe el. Când inima nu e curata, Marele Spirit nu poate fi vazut. Omul pur contine universul în buzunarul inimii sale”.

La Parintii Bisericii, analogia cardia - pneuma – nous (intelect) e de asemenea recurenta. Lucrurile au un temei aproape fiziologic. Inima este mecanismul de reglare a respiratiei si elegata nemijlocit de respiratie. În respiratie se exprima simultan un proces de supravietuire acorpului, dar si suflul în genere, pneuma, duhul. Suflul, sufletul, suflarea, duhul, respiratia sunt toate legate în centralitatea inimii. Peste secole, tema inima-ratiune e si tema axiala a meditatiilor lui Pascal: avem, pe de o parte, ratiunea – asimilabila spiritului de geometrie, gândirii discursive, si, pe de alta, inima - spiritul de finete, gândirea intuitiva. Toate acestea au si o foarte convingatoare expresie simbolica. De pilda analogia dintre inima si soare. Inima poate fi pusa în aceeasi linie simbolica cu soarele pentru ca este un fel de soare al corpului, dupa cum soarele este un fel de inima a cerului. Or soarele este de regula un simbol al intelectiunii; iar inima se vede contaminata de aceasta simbolica. Care este caracteristica luminii solare, respectiv a întelegerii de tip „cardiac”? Lumina solara este simultan lumina si caldura, iar asta e si o caracteristica a cunoasterii inimii. Ea nu e o cunoastere boreala, rece, ci una participativa, „înflacarata”, „aprinsa”: o cunoastere calda si încalzitoare. În unele reliefuri medievale exista o anumita reprezentare a inimii din care pornesc si raze drepte, si raze ondulate. Razele ondulate exprima caldura, iar cele drepte – lumina. Inima, ca si soarele, cupleaza deci lumina si caldura. E interesant ca, în vreme ce inima e cuplata simbolic cu soarele, creierul, despre care spunem astazi ca e lumina însasi a inteligentei, e cuplat cu luna, care este o lumina reflectata. Verbul a reflecta exprima si astazi actul gândirii si vizeaza tocmai faptul ca e vorba de a porni de la o materie venita din afara. A reflecta înseamna a oglindi ceva care e în afara ta. În orice caz, nu este o actiune directa a intelectului, ci una mijlocita, secunda. Va reamintesc, în treacat, ca zeita inteligentei la greci, Atena, era nascuta din capul lui Zeus, dar simbolul ei era o bufnita – adica o pasare nocturna, lunara. În mare, putem spune ca pâna în secolul XVI lumea traia într-o simbolistica rasturnata fata de a noastra. Creierul era un loc slab, lunar, secund, în vreme ce inima era o realitate plina, solara, luminos-calda, direct cognitiva. Acest lucru apare frecvent în scrierile patristice, de la Evagrie Ponticul de pilda, în secolul al IV-lea (care spune ca rationamentul e în cap, dar întelegerea e în inima), pâna în secolul XIV, la Grigorie Palama (care vorbeste despre inima ca despre un organ corporal cu acces la Logos). Voi renunta la o multime de lucruri, dar vreau sa încercam, totusi, o definitie a tipului de cunoastere despre care vorbim. Din cele spuse rezulta ca inima este un instrument de cunoastere si a fost perceputa ca atare pâna târziu, când a fost uzurpata de creier. Cum arata însa cunoasterea inimii? Ce diferenta este între aceasta cunoastere si cea a creierului? Mai întâi, cunoasterea inimii e o cunoastere instantanee, nu una de tip silogistic. Cum ar spune englezii, e o cunoastere de tip „response”, o reactie prompta la obiectul cunoasterii. Altfel spus, avem de a face cu o gândire spontana, fulguranta, cam în felul judecatii de gust. Când vezi un obiect, daca ai gust, stii din prima ochire daca e în regula sau nu. Foarte multa lume nu o stie însasi, din aceasta cauza, interioarele, strazile, cladirile, orasele, bisericile noastre arata, si pe dinauntru si pe dinafara, foarte prost. Cei care le pun pe picioare nu au rapiditatea reactiei gustului: adica acea reflectie prescurtata, judecata si actiune deopotriva, date laolalta, într-o singura clipa. Asa functioneaza animalele, si invoc aici animalitatea ca pe ceva de ordin superior. Animalele nu cad pe gânduri, dar functioneaza – ceas, pentru ca, în cazul lor, ideea si actul sunt simultane. Ar fi util sa recuperam un fel de animalitate superioara a inimii, sa beneficiem de judecata ei clara, legata direct la tinta."

dar nu este periculos ca sfatuind fraul liber inimii ca element de decizie, mesajul sa riste sa fie – ca de obicei –  prost interpretat de catre mase si sa devina argument de legitimare a actiunilor inferioare pornite din… pulsiuni primare?

"Cunoasterea inimii e, mai apoi, o cunostere de tip totalizant. Pentru inima cunoscatoare – spre deosebire de inima sentimentala -, nu exista o diferenta semnificativa între eu si lume, asa cum nici pentru cel care respira nu exista fractura între aerul din afara si cel dinauntru. Cel carerespira este un loc de întâlnire a aerului din afara cu cel dinauntru. Când respiri, esti într-o lume omogena. La fel, când gândesti cu inima, traiesti într-o lume omogena, nu un timp în lumea interioara si un timp în cea exterioara. Efectul totalizant al respiratiei se regaseste, deci, în modulde gândire de tip cardiac. În plus, gândirea cardiaca e totalizanta pentru ca angajeaza întregul agregat al omului. Maxim Marturisitorul spune undeva, în Ambigua cred, ca oamenii nu realizeaza alcatuirea compozita care îi caracterizeaza. Ei nu îsi dau seama ca sunt facuti din trei mari bucati: corp, inima si minte. Unii cred ca trebuie sa cunosti mai degraba cu mintea, altii – cu inima, iar altii sunt de parere ca e destul corpul, senzatia, pentru a-ti face o idee despre lume. Maxim Marturisitorul crede însa ca singura cunoastere corecta este opera agregatului uman, în întregul sau. Pentru a cunoaste bine, trebuie sa cunosti, daca se poate, cu „corp-inima-mintea”, cu toata aceasta articulatie deodata. Orice fragmentare aduce o fragmentare a adevarului.În sfârsit, gândirea de tip cardiac este o gândire participativa, situata la antipodul „obiectivitatii”care are astazi un cult. Inima îsi permite sa nu fie obiectiva; ea stie ca nu întelegi un lucru decât când aderi la el. Daca nu aderi la el, nu îl pricepi. În studiile religioase de astazi – am observat acest lucru peste tot, la noi înca nu, pentru ca domeniul, practic, nu exista înca – a aparut o obsesie noua: daca te ocupi de istoria religiilor sau de studii religioase în general, trebuie mai întâi sa explici publicului ca nu te intereseaza subiectul, nu vrei sa ai de a face cu el. A nu se crede cumva – se grabeste sa spuna „specialistul” - ca am vreo înclinatie spre aceasta zona sau ca as crede în ceva anume: nu, eu sunt un om de stiinta! Numai asta îmi da legitimitatea obiectivitatii si dreptul de a va spune ceea ce va spun. Nimeni nu îi cere unui zoolog sa nu creada în elefanti, daca de ei se ocupa! Dar un om care se ocupa de istoria religiilor trebuie mai întâi sase asigure ca toata lumea a înteles ca e strain de teritoriul cercetat, ca nu are alunecari „naive” spre sfera religiosului. (nota personala: despre aceasta anomalie uimitoare vorbea si nenea Dalai Lama pe undeva) Dupa experienta mea însa, tocmai oamenii care si-au dozat, la rece, distantele dintre ei si obiectul lor de studiu nu pricep despre ce e vorba. Inima nu are niciodata aceasta problema!

 ...

  Ei bine, o alta linie de gândire a înteles ca, pe masura ce mergi mai în adâncul tau, apare ceva mai strain de tine. Cu cât cobori mai adânc, dai de o instanta în care te identifici cu comunitatea. Acest tip de gândire a produs psihanaliza în versiunea Freud, dar si psihologia analitica în versiunea Jung. Ajuns în adânc, dai de un „eu”colectiv, de ceva în care nu mai esti tu.Versiunea ‚solara’ a acestei adîncimi mai curând lunare este ca, cu cât înaintezi mai adînc îninima ta, descoperi un loc unde te identifici cu principiul caruia îi datorezi existenta: Dumnezeu.

aici eu simt o eroare, sau macar o lipsa de armonie, de coerenta. poate pentru ca eu consider obiectivitatea ca fiind acea aliniere la perspectiva lipsita de ego (de euri egoice), perspectiva aferenta viului, existentei–esenta. iar cand punctul tau de vedere il sincronizezi in vibratie cu acel fir de nisip din adancul tau unde nu mai esti eu… atunci atingi obiectivitatea.

aceea este obiectivitatea, nu privirea rece, distanta, detasata, nearmonizata cu lucrul supus analizei - cunoasterii.

 .

câteva ţări

.

cateva tari, posibil de numarat pe degete, au jefuit intreaga planeta vreme de sute (mie si ceva) de ani.

spun la trecut - au jefuit - intrucat ma refer la metodele explicite - cotropire armata.

in forma moderna jaful continua. zacaminte devin proprietatea economica a unor companii din acele cateva tari, resursele umane sunt utilizate la preturi derizorii iar rezultatul - banii - profitul curge spre aceleasi cateva tari.

(mutarea punctelor de productie in lumea a treia NU este inteligenta manageriala, nu este oportunitate de afaceri, este subjugarea celui slab de catre cel puternic prin forta - prin forta economica de aceasta data. adica cotropire economica. cel puternic impune celui slab conditii proaste mai de lucru si salariu mai mic decat societatea din care vine ii permite sa faca cu semenii lui)

dar. de circa zece ani urmaresc... de fapt cred ca de circa 15 ani urmaresc - dupa cum spuneam - fenomenul de cotropire in oglinda, in balanta, reactie a celor cotropiti.

intrucat acele cateva tari strang cu inversunare de o gramada de timp bogatiile lumii... au devenit magnetice. edenuri tangibile material.

astfel ca spre ele a inceput sa curga populatia saracita. imigrarea masiva.

in fond... populatia practic s'a dus acolo unde i s'au dus bogatiile care apartineau tarii sale. mi se pare just. echitabil.

evident, cele cateva tari au creat legi care sa le protejeze. sa nu fie astfel obligate sa retrocedeze celor desproprietariti avutiile - nici macar sub forma efectelor, adica sub forma calitatii vietii produse de respectivele bunuri.

insa legile si armele cu care se apara cele cateva tari nu au o eficienta prea mare. ba chiar au un efect negativ, prin prisma faptului ca au creat o filtrare a imigrantilor. pentru ca prin aceste furci nu trec de regula oamenii de bun simt ci cei cu o doza de agresivitate si / sau incapatanare bovina.

si iata ca avem cateva butoaie cu pulbere care rar sunt prezentate la teveu dar au o prezenta puternica in topicurile sociale ale catorva tari.

imigratia masiva creaza ciocniri de civilizatii, de principii, de conceptii.

iar in aceasta ciocnire se confrunta locatarii tarilor respective cu... cei mai agresivi, cei mai incapatanati, cei mai dornici de a invinge dintre desproprietariti.

astfel ca din cand in cand mai ajunge 'opinia publica occidentala' sa fie socata de reactiile violente ale unor comunitati.

ca fapt divers noi... noi avem o pozitie aparte. pentru ca in ciuda desproprietaririi (cvasicontinue) de 2000 de ani incoace avem totusi resursele de a merge in concediu in cele cateva tari.

si asa exista fenomenul - bizar din punctul meu de vedere, dar foarte larg - de a ne intreba de ce la noi nu e ca la ei. pai uite d'aia, ca noi suntem de cealalta parte a ciomagului...

si pozitia noastra aparte mai este data de ceva: diferenta de civilizatie (conceptii, convingeri, credinte samd) este mult mai mica decat cea amintita mai sus. nu lipseste, dar este mult mai mica.

revenind la fenomenul de imigrare masiva... imi place ca principiu de justete aplicat de la sine. si astept cand india si china se vor revarsa.

daca se vor revarsa. pentru ca o povestea pare sa promita urmatoarea continuare: in lumea occidentala este incet-incet macinata de imigratia arab-musulmana iar india si china se consolideaza ca superputeri. deci india si china par a nu ar avea interes de a'si de deschide portile. ci doar de a astepta erodarea celor cateva tari.

 .

handicapul inteligentei

.

Eiji Yoshikawa. Taiko.
Carte de istorie sub forma de roman.

lectii despre viata reala.

as fi avut nevoie sa le cunosc mai demult. sa stiu de la inceput ca inteligenta trebuie ascunsa, nu aratata - cum mi'au spus in mod mincinos scoala, societatea samd.

de la el (de la Eiji Yoshikawa) am aflat cateva raspunsuri la o intrebare pe care mi’a pus’o cu vreo 15 ani in urma un prieten de sah: “cum se face ca ceilalti se raliaza de la sine, neinstigati, impotriva celor inteligenti?”

natura umana e plina de imperfectiuni, de mizerii care nu apartin unei epoci sau unei zone.

dintotdeauna cei inteligenti au starnit invidia, ura, dusmanii din partea celorlalti, lucruri care s’au tradus – tot dintotdeauna – in jocuri de culise, in ipocrizie, in fatarnicie din partea celor multi.

in epoca moderna s'a ajuns ca cei multi sa strige in exces despre toleranta, dar nu o au fata de cei inteligenti, ci doar fata de cei asupra carora se pot simti superiori – fata de handicapati. in asemenea masura incat nici nu mai este acceptat termenul de handicapat, ci “cu dizabilitati”. tare bine se simt cand se impauneaza cei multi in sinea lor aratandu’si ca sunt deasupra altora si ca sunt si buni cu cei de sub ei.

mai jos sunt citate din cartea amintita la inceput. Hideyoshi, un tip fortat sa traiasca pribeag din cauza invidiilor pe care le starnea inteligenta lui, ajunge in cele din urma sa fie apreciat de catre un senior ciudat (Nobunaga), un senior care spre deosebire de ceilalti pretuia inteligenta in randul supusilor lui (inteligenta si cateva valori umane - morale).

e axiomatic sa se spuna ca acesta a fost si unul din motivele pentru care Nobunaga a reusit sa transforme un clan mic al unei provincii sarace intr’un clan de prim rang care a dictat pentru o perioada destinul Japoniei.

 dar de ce sa fi devenit o lectie de eficienta organizationala, nu?! e mai simplu cu o hazna umana - lectia moderna de mangement organizational.

 dar chiar si in aceasta organizatie in care inteligenta era o valoare protejata mai mult decat declarativ, Hideyoshi nu scapa de beneficiile sociale aduse de inteligenta.

Desi Kahei nu spusese clar ce gandea, Hideoyshi intelese deja. “Agerimea lui ii nauceste pe oamenii din jur”, cugeta Kahei. “E firesc sa nasca invidii si dusmanie.” Cu un zambet amar il intreba:

- Pentru ce imi multumesti?

- Pentru ca ma lasati sa plec. (conform cutumelor, Hideyoshi - la acea vreme inca adolescent - ar fi trebuit ucis de catre seful de clan deoarece prin ceea ce spusese dovedise nepriceperea unor vasali aflati pe pozitii mai mari decat a lui)

(…)

- Daca nu’ti ascunzi inteligenta asta a ta, n’ai sa reusesti niciodata.

(…)

- Mai mult nu spun. Fiindca inteligenta ta e pretioasa, te voi ajuta. Acum iti pot spune ca cei care te dusmaneau si te invidiau te acuzau de hotie sub cele mai mici pretexte. Daca se pierdea un bold sau se ratacea un cutitas ori o cutiuta, te aratau cu degetul zicand: “Maimuta e de vina.” Nu mai sfarseau cu vorbele lor pizmase. Provoci ura celorlalti. Ar trebui sa intelegi asta.

(…) (...)

Mitsuhide ii era atat de recunoscator lui Yoshigake pentru ca’l salvase de la nenorocire, incat munci, neobosit, cativa ani, fara alta intentie decat aceea de a’i rasplati binecuvantarile si norocul.

Devotamentul lui, insa, incepu, in cele din urma, sa fie privit cu ochi rai de catre ceilalti. Il acuzau ca era infumurat, ca isi dadea aere. Indiferent ce facea sau ce discuta, rafinamentul lui nu trecea neobservat.

O asemenea atitudine nu le convenea vasalilor acelui clan provincial, care incepura sa se planga de el:

- E de’a dreptul ingamfat.

- Nu’i decat un snob.

Evident, aceste nemultumiri ajunsera la urechile lui Yoshigake. Munca lui Mitsushide incepu sa aiba si ea de suferit. Rece din fire, ajunsese acum tinta unor priviri la fel de reci. Poate ca ar fi fost altfel daca’l proteja Yoshigake, dar pe acesta il retineau propriii lui vasali. Croindu’si drum printre numeroasele concubine favorite ale lui Yoshigake, disputa capata proportii in castel.

(…)

Cu toata curtoazia unui samurai, Hideyoshi le oferi toate conditiile inamicilor care se retrageau si’i conduse de la castel, cale de o leghe.

Fu nevoie de o zi si jumatate pentru a rezolva problema castelului Kanegasaki, dar cand Hideyoshi il informa pe Nobunaga despre ceea ce facuse, singurul raspuns al seniorului fu:

- Chiar asa? 
Si nu adauga nici o lauda deosebita. Expresia de pe chipul lui Nobunaga, insa, arata ca parea sa spuna in sinea sa: “Ai facut o treaba prea buna - chiar si faptele meritorii au o limita.”

Daca Nobunaga il lauda pana’n al noualea cer, insa, ar fi creat o situatie in care generalii Shonyu, Nobumori si Yoshinari s’ar fi rusinat prea tare ca sa mai apara vreodata in fata seniorului lor. La urma urmei, trimisesera la moarte opt sute de soldati si nu reusisera sa invinga inamicul nici chiar cu un numar coplesitor de oameni.
(iar Hideyoshi reusise sa captureze castelul fara sa piarda un singur om)

(...)

Duplicitatea se gaseste intotdeauna ascunsa in locurile unde ne’am astepta cel mai putin. Caracterele lui Yoshiaki si Nobunaga nu se potriveau deloc; aceau educatii diferite si convingeri diferite. Atata vreme cat Nobunaga il ajutase, Yoshiaki il tratase pe Nobunaga ca pe un binefacator. Dar, dupa ce i se incalzise putin tronul de shogun, gratitudinea i se transformase in sila.

- Toparlanul asta ma enerveaza era auzit Yoshiaki spunand.

(…)

Totusi, nu era destul de curajos ca sa abordeze deschis subiectul si sa’l infrunte. Firea lui Yoshiaki era fundamental rea. Si, contrar caracterului pozitiv al lui Nobunaga, se ascundea pana la capat.

(in secret uneltea impotriva lui, si ii atata dusmani, in timp ce in fata:)

- A, asa? se simti, mai usurat, Yoshiaki. Ei bine, poti vedea ca sunt sanatos si ca guvernarea merge inainte fara probleme, asa ca nu ai de ce sa te simti nelinistit, venind aici atat de des. Dar hai, da’mi voie sa organizez un banchet pentru a sarbatori intoarcerea dumitale triumfala.

(...)

- De’asta e atat de neplacut de toti, chiar si cand nu are motive sa fie. Nimic nu e mai sacaitor decat sa asculti pe cineva care turuie despre propria lui desteptaciune.

Rostind aceste cuvinte in sila, privira silueta lui Hideyoshi croindu’si drum prin mlastina din departare, impreuna cu Nobunaga.

(...)

- Inainte de toate, nu e ingrozitor de periculos?

(...)

- Viata merita s’o traiesti numai cand avem dificultati in fata noastra. Altminteri, nu are ce sa ne stimuleze.

(...)

 

(...)Hideyoshi ceruse ceruse permisiunea de a fi, o zi doar, solul lui Nobunaga. Si cu toate ca lansase un semnal de vesti bune…

Generalii lui Nobunaga erau indignati.

- Credeti ca a fost pacalit de inamic?

- Probabil l’au ucis.

- Dusmanul pregateste cine stie ce plan, in timp ce noi stam nepregatiti.

In cele din urma, Nobunaga se resemna si dadu ordinul de atac pe toate fronturile. Dar, dupa ce luase hotararea, se intreba daca nu cumva sacrificase astfel viata lui Hideyoshi, iar regretul sau fu aproape de neindurat.

Dintr’o data, un samurai tanar, imbracat intr’o armura cu fir negru sosi in goana, atat de grabit incat fu cat pe ce sa’l loveasca pe Nobunaga cu lancea.

(...)

- Seniorul Hideyoshi tocmai s’a intors. A reusit sa scape nevatamat din castel.

(…)

Printre ei isi croia drum un fior de emotie, fara cuvinte. Oamenii aceia, invidiosi pe reusitele lui Hideyoshi, erau unii si aceiasi cu cei care insistasera sa fie abandonat si grabisera atacul general asupra castelului.

Cu toate acestea, Nobunaga dadea pe dinafara de bucurie, iar excelenta sa voie buna ridica imediat moralul armatei. In timp ce ceilalti il felicitau, vicleanul Katsuie ii spuse in particular:

- Sa ies in calea lui?

(...)

“Mitsuhide are infatisarea unui om intelept care s’ar putea ineca in propria lui intelepciune.”

 (inteligenta aduce si alte pericole, nu numai cele exterioare)

…

Daca oamenii isi pierd simtul moralei si al loialitatii, din lume nu mai ramane decat o jungla plina de fiare. Luptam si iar luptam, iar focul infernal al rivalitatilor omenesti nu se mai stinge odata. Daca nu te gandesti decat la batalii, la intrigi si la putere si uiti moralitatea si sufletul omenesc, nu te vei opri doar la a’i fi dusman seniorului Nobunaga. Vei fi dusmanul intregii omeniri si ciuma intregului pamant.

… ...

…atmosfera din comandamentul sau de campanie devenea tot mai incarcata de nemultumirea, impinsa la limita, a generalilor. De fiecare data cand Hideyoshi facea fie si cea mai neinsemnata greseala, resentimentele acestra ieseau, ca si cum de mult timp ar fi mocnit sub cenusa.

 (acest ultim paragraf mi'e atat de familiar... cei multi nu se simt deloc legati de vreo lege a echitatii... reusitele de exceptie nu iti creaza un cont din care sa poti scadea erorile marunte ci creaza o lupa care iti exagereaza pana si zvonurile si banuielile negative, chiar daca se dovedesc din nou si din nou nefondate)

 .

cozi de topor

.
uimitor, principiul cozii de topor nu este atat de familiar pentru toata lumea asa cum credeam.

pentru lamurire... padurea nu avea motive sa se teama de oameni pana cand acestia au folosit cateva uscaturi pentru a pune cozi la topoarele lor.

coada de topor este acea piesa fara de care toporul nu are forta necesara pentru a dobori ditamai copacul.

coada de topor este acea piesa folosita imptriva semenilor sai.

.

stiinta goala

.

"Bosonul Higgs deschide porțile către o nouă frontieră – modul în care energia devine materie"
"Rapamicina sporește capacitățile cognitive ale șoarecilor tineri"
"Medicii ne vor ajuta să supraviețuim chiar și fără respirație"

titlurile de azi de pe un site de stiinta si tehnica.

nivelul omenirii al capacitatii de influentare a naturii, a sistemului in care existam creste...
in timp ce nivelul capacitatii de discernamant al omenirii dispare.

vechea discutie: stiinta nu ne ofera si discernamantul bine-rau, dar ne ofera cu fiecare zi o mai mare forta de a ne altera / periclita existenta. dinamita din ce in ce mai puternica in mana oamenilor din ce in ce mai infantili, mai lipsiti de coeziune sociala (in sens de grija fata de aproape).

.

Sclavul creierului

 .

La cheremul lui, subjugat poftelor lui. De a fi hranit cu idei interesante, valide, stralucitoare, simple, complexe, utile, elegante. De a procesa intens. De a produce. De a fi util. De a rezolva. A rezolva. A rezolva. A rezolva.

Refuzandu'l, refuzandu'i poftele se obtine senzatia de sufocare. Respiri si te sufoci. Aerul care intra in plamani e inutil. E nesubstantial. 

Si intr'o viata obisnuita nu ai ce sa'i oferi decat himere. Dupa ce alearga dupa ele si le sfarteca se intoarce nervos. Si hamesit.

Fara meditatie o iei razna.

.

one more

un octav mai sus decat restul

 .

ceva mi’a zis sa nu ma duc la eveniment biclo-ciclo… abureli.

ceva m’a tras spre casa.

ceva m’a oprit la o bere cu borfasii din cartier. pe trotuar, langa un butic.

surprinzator, dintre ei ma saluta cineva. sau mai bine spus: cineva. nu ma asteptam sa’l gasesc acolo. nu’l vazusem ca este intre ei.

cel mai om dintre fostii parteneri de sah si bautura ai tatalui meu, pe cand traia.

a tinut sa’mi spuna despre interdictia de a judeca pe cineva.

l’am contrazis, insa doar secundar din convingere. primar, pentru a’l starni.

in scurt timp, inevitabil, a inceput sa’mi spuna ceva despre tata:

“El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu (cu sens de noi) am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”

versiunea lui a fost un pic modificata, dar modificata pozitiv. incat se plia mai bine pe realitate.

si apoi a incercat – putin incurcat -  sa’mi spuna despre diferenta dintre smerenie si umilinta. si despre altele care promiteau.

asa ca am luat niste bere la pachet si l’am luat acasa. sa vorbim in tihna, asezati, fara sa fie nevoie sa ne cenzuram pentru urechile vulgare, invidioase, complotitoare, razbunatoare pe obiect pentru esenta.

sau altfel spus, in limbajul lui jung, sa nu vorbim despre cele de nerostit fata vulgului.

da, acum pe jos in bucatarie e lipicios, o sticla de bere s’a spart. si miroase ca atare, si va mirosi ca atare, pentru ca in ruptul capului nu ma apuc acum sa spal pe jos.

da, a fost o discutie sfasiata de alcool, cu tendinte aparent dadaiste pe alocuri.

si da, probabil ca acum sunt un pic beat, intrucat mi se pare ca pisica mea miroase a parfum, ceea ce e al dracu' de putin probabil.

 insa a fost in sfarsit ceva. avea replici pertinente. si multe erau in versuri. ale lui sau ale altora. si asa cum spunea castaneda, poetul ajunge (si trimite) mai usor la esenta decat ceilalti, fiindca o simte in loc sa o cunoasca.

totusi nu sunt chiar beat pentru ca prind cu acuratete decenta tantarii care zboara pe langa mine. dar totusi poate ca sunt pentru ca lovesc din palme mult mai tare decat e cazul.

am incercat sa memorez pe ici pe colo… insa fara succes. probabil sa ne mai vedem. insa am senzati ca treaz e scump la vorba…

de doua ori pe an

se deschid cerurile

si pumnalul in teaca rugineste.

foarte posibil sa’mi fi spus altceva dar eu asta am fost in stare sa reproduc.

cand va bate masina omul?

cand va rade cand castiga

si va plange cand pierde!

singuratatea isi macina stapanul, singuratatea isi ucide stapanul.

eu sunt tarabostes! sunt liber! nu cauta sa intri in sistem pentru ca sistemul iti va da munca si va lua el banii.

.

de ce?

taximetristul trece pe rosu.
motociclistul moare.

poate pentru ca taximetristul era taran? ...si ignora deseori regulile polisului in care a ajuns de curand?

poate pentru ca taximetristul era taran? ...si frustrarile si orgoliile celui ajuns la oras il imping sa'si arate forta lui bruta?

poate pentru ca am ajuns sa traim intr'o societate in care domina agresivitatea, violenta, ignorarea contractului social?

douazecisiceva de ani.
parintii plang.

idiotul lui dostoievski si a vorbi

.

partea 1. idiotul lui dostoievski

o multime de personaje cu multiple nume, prenume si surnume. la fel de muzicale ca o unghie zgariind pe tabla, of corce.

un tip aparte alearga dupa doua iepure, si ele aparte.

o alege pe una, ea il refuza, dar fireste il pastreaza in preajma.

prin jocul de lasa’ma’mi place. fuge de el constant. apoi fuge in drumul lui. si o ia de la capat.

un rival (de la aceasta) incearca sa il ucida desi printul se hotarase si ii declarase ca nu se va mai amesteca in viata ei.

a doua in schimb este ceva mai normala. ea doar il ridiculizeaza in public si declara in mod repetat ca nu vrea sa aiba de a face cu el.

astfel incat se ajunge firesc (!) la scena in care cele doua se cearta pe el!

neverosimilitate si incoerenta…: tipul o alege pe cea care ii mai trasese clapa de cateva ori, cu rivalul care incercase deja odata sa’l ucida, caruia ii promisese ca nu se mai amesteca. povestea bazandu’se initial pe promisiunea ca el este al’fel decat cei multi.

si toate astea raspandite pe cca 700 de pagini, in mare parte plicticoase. din care inca mai am vreo 50 de parcurs.

nu.

un tip aparte este print rus si are bani.

este aparte prin refuzul de a trai, vorbi, preta la potlogariile pe care le traieste,  vorbeste, la care se preteaza societatea din jurul sau.

personajul este inconsistent creat, ba avand o capacitate deosebita de a percepe natura umana in profunzime ba, nu o intelege deloc. astfel ca se anuleaza principala sursa de interes din carte. si personajul principal devine inconsistent, neverosimil.

si toate tensiunile cartii apar din neverosimila lipsa de comunicare (ca in prea multe alte carti / filme).

singurele puncte de lumina raman cateva paragrafe pe care voi incerca sa le copiez. dar din nou… raspandite pe aproape 700 de pagini… trist.

este genul de carte pe care ma gandeam sa’l scriu cu mai multi ani in urma. n’importe quel sujet, doar sa’mi creez ocazia de a arunca ici-colo cateva idei interesante, poate utile. dar sa am timp si bani pentru a abera timp de 700 de pagini?  

partea 2. a vorbi

am mai vazut inca un film de curand care arata (sau pretindea ca arata) societatea engleza acum circa o suta de ani. 

la fel de panicati in fata substantei. 

iar acum imi amintesc de diagnosticul lui jung asupra lui nietzsche: a facut greseala de a vorbi public despre cele de nerostit.

si mi'amintesc de reticenta panicata si agresiva de saptamana trecuta a unui grup de la voley de a discuta o problema de principiu aparuta ad-hoc. eram 3 care gaseam subiectul interesant, unul care era momaie, inca unul indecis, dar minoritatea de doi urla cel mai tare sa ne oprim din discutie... ca suntem la voley. se pare ca ei considera  ca exista o incongruenta intre miscarea fizica si exercitiile de gandire. si cand ma gandesc ca pe vremuri m'am alaturat acelui grup tocmai pentru ca avea capacitatea de a ridica la fileu nu numai mingi frumoase dar si idei interesante... a fost suficient sa dispara un singur om si ceilalti au decazut imediat, probabil la nivelul lor real.

 

revenind la subiect, azi m'am intrebat daca asa vorbea societatea in trecut, evitand intr'un mod panicard substanta lucrurilor sub pretentia rafinamentului sau asa vorbeste dintotdeauna si o va face pururi? o multime de diverse, ferindu’se sa spuna lucrurilor pe nume, neferindu’se insa sa isi dea cu parerea despre tot si toate, continuand sa se pazeasca insa de pericolul de a li se clarifica subiectul.

...inconstient probabil ferindu’se de fapt de a nu ramane fara topicuri. fiindca odata clarificate… ce sa mai aberezi despre ele?

cred ca la asta s’au referit cei care au sustinut ideea de a spune lucrurilor pe nume. insa cei multi au denaturat’o, la fel ca pe ‘carpe diem’. au ales alte lucruri pe care sa le spuna pe nume. si anume cele de la limita de jos a comportamentului.

asa ajungem la distanta intre vorba si gand. intre vorba si fapte nerostite.

faptele de la limita de jos a comportamentului exista si daca nu se vorbeste despre ele la teveu’ 23/24. e adevarat. dar!  se comit mult mai rar, mult mai cu perdea, mai inofensiv pentru societate, pentru victime.

cand toata lumea vorbeste despre ele toata ziua ele devin fapte comune. pe care nu se mai fereste nimeni sa le faca, nu si la mai cenzureaza nimeni.

verbalizarea slabeste autocenzura (necesara pentru o societate functionala).

cand vorbesti despre un subiect il treci treptat din zona ‘nici eu nu prea vreau sa recunosc, incerc sa ma abtin’ in zona ‘ok, este normal’.

.

enel

.

site’ul lor este din categoria (la alegere): facut de dragul de a fi, ni se rupe de clienti, ce bine’mi pare ca ti’ai luat teapa!

au programul redus cu publicul. pentru gravide, scolari, pensionari si someri.

angajatii lor vin pentru citire index cand cand esti la munca, pe telefon sistemul merge nu…

dar poti sa… on-line!

yeah, sure…!

internetul imi merge brici - pot sa vad filme on-line fara probleme.

insa cand incerc sa: ma autentific pe site, sa incerc recuperarea parolei, sa imi refac contul (pe care desi l’am folosit l’au sters)… nu numai ca stau zeci de secunde si primesc eroare la incarcarea paginii. time-out. dar in acest timp orice conexiune pe internet este perturbata. mess’ul se inchide, celelalte tab’uri intra in freeze… cea mai sigura metoda de a ajunge de la pagina de creare cont la cea de login fiind: inchide tab’ul, redeschide tab, intra din nou pe enel… perioada in care totul incepe din nou sa functioneze normal, ca prin farmec.

dupa ani de asteptare si nervi, clientul (adica io) reuseste sa intre in cont.

la fiecare click povestea reincepe. mess offline, timpul conexiunii a expirat samd.

ajung in sfarsit la introducerea indexului.

daca pana acum era enervant acum devine uluitor. nu’mi primeste cifrele pe motiv ca… Media calculata cu indexul introdus este > 5*media agreata in sistem

sa faci plici!

introduc alte cifre mai mici, ok, platesc esalonat, doar cat vor ei sa’mi incaseze maxim pe luna. sper ca pana la iarna urmatoare sa ajung la zi.

nope. nici asa nu’mi accepta autocitirea.

aaaa… pai ce sa fac? sa’i dau in judecata ca sa’i conving sa ma factureze cu suma corecta?

ca pentru reclama falsa (servicii on-line and stuff), timpul meu si perturbarea conexiunii mele la internet evident nu poate fi vorba. suntem inca in romania.

pana la urma am introdus cifre si mai mici, cat sa nu se mai panicheze serverul lor care probabil e gazduit pe o tableta facuta pe vapor, dar platita la pret de server room complet utilat.

concluziile sunt axiomatice.

ps. mi'a luat cca o ora si jumatate (de iritare) ca sa trimit un amarat de index din 4 cifre. si ala fals. 

.

9 mai

.

...iar daca mai sunt si altii la fel ca mine aflati va rog ca: maine 9 mai se va juca la bucuresti finala cupei europene. 

 astfel se inchide un sir de nedumeriri-banuieli:

- deci pe lipscani este expusa o cupa ca sa faci poze cu ea. hmmm...;

- deci saormarul in obisnuitele small-talk ma intreaba daca mi'am luat bilet la finala. si ca de'acum vom tot avea meciuri d'astea pe arena. hmmm...;

- deci in birou se discuta ca maine cu ocazia meciului altii sunt liberi din cauza ca va fi blocat traficul. hmmm...

 deci gugle meci 9 mai (dupa ce am consultat calendarul ca sa aflu in ce zi ne aflam) si am aflat ca finala cupa la noi. ce chestie dom'le!

.

invatamant si democratie

.

doua grase, iesind de la habar n'am care multinationala, pe drum spre metrou discutau cu mare consens stabilind cu certitudine ca sistemul american de invatamant e mult mai bun decat cel romanesc. ca ei invata mai putine dar mai bine, ca oricum nu are sens sa inveti atat de multe, ca...

desigur, n'are sens sa ai sansa de a capata de mic un orizont larg, de a te dezvolta... dar imediat m'am intrebat ce se va intampla cand aceasta generatie / societate ajunge sa decida? 

dar e o necunoscuta falsa. pentru ca nu este o necunoscuta ci stim ce se va intampla. in america asta s'a intamplat deja. generatiile lipsite de orizonturi largi, principii, cultura, cunoastere au avut deja timp sa ajunga la fraie. 

chiar si erasm (unul din cei mai ferventi / consecventi / (irealisti) sustinatori ai ideii democratice) era de acord ca un sistem democratic s'ar baza pe cetateni inteligenti, culti, el nu functioneaza cu paie.

democratia cu paie este sfarsitul democratiei. nu e oficial, dar e real. oficial se numeste inca democratie, realmente este plutocratie. dar nimeni nu investeste bani in a schimba eticheta invechita. cei care au interes n'au banii suficienti, cei care au banii n'au interes. iar in plutocratie situatia asta inseamna 'tot inainte tovarasi!'.

later edit: and this fu articolu' no 1000 :D

.

cu hesse

 .

am gasit de curand cateva scrieri ale lui hesse pe care nu le citisem. tocmai le'am terminat, si citindu'le in timp cu idiotul lui dostoievski se combina in mintea mea intr'un mod interesant, numele personajelor fiind de la d, atmosfera de la h. 

.....

 fiecare citire a lui hesse simt ca ma imbogateste cumva. si totusi - paradoxal - chiar de curand realizam cat de puternic am recunoscut din timp (relativ) un avertisment din jocul cu margelele de sticla, cat de puternic l'am ignorat, si cat de puternic l'am pus in practica... mot-a-mot! (gasit intr'un monolog al lui designiori din jocul cu margelele de sticla) mda, rareori reusim sa invatam cu adevarat din greselile altora, dar oricum nu totdeauna reusim cu adevarat sa invatam nici macar din cele proprii.

 .....

 avea multa dreptate C. (grecia) cand spunea - cu multi ani in urma - ca stie ca imi va placea tipul. dar cred ca se baza pe motive gresite convingerea ei. era convinsa ca imi va placea datorita similaritatilor dintre noi si ca istoric personal si ca... atmosfera. hesse nu imi place pentru tragicul sfarsiturilor sale, ci in ciuda lui. ceea ce imi place este bogatia. (...dinaintea tinderii catre un final neplacut dar cu totul realist)

.....

lucruri cotidiene devin banal-pueril-penibile. doar sexul ma mai scoate din amorteala. si copacii si pasarile - pe drum, intre metrou si casa am descoperit ca nu pot sa raman inauntru trecand printre copacii plini de larma de ciripitoare. si  este si tristete amestecata in capatarea confirmarilor. este un capat de drum. nu mai ramane nimic de facut pe drumuri care erau atat de bogate. la fel de adevarat insa este chinul dat de lipsa lor. si atunci? care este raspunsul? care este locul? 

.....

 gertrud, rosshalde si ultima vara a lui klingsor. in fiecare din ele apare pe ici pe colo tanguirea pierderii, ratarii vietii pline. sper ca nu este nici varsta nici cinismul cand spun ca este alergarea dupa o himera. viata aceea plina nu exista. decat (parelnic) de peste gard vazuta. pot exista momente de plinatate. dar un continuum... (exceptam cazurile de confuzie a plinului cu adrenalina, cu refuzul de a deschide ochii, cu lipsa capacitatii de a vedea sau altele)

amuzant, cea mai plina viata este (cea) interioara. amuzant, fiindca formulata altfel ideea ar suna: cea mai reala viata este cea ireala (nepalpabila).

si oricum, tot hesse raspunde limpede in cuvintele lui dasa, in alta parte: totul e maya.iar asta se refera mai mult la exterior decat la interior.

si interesant, ultima vara a lui klingsor este opusul celorlalte. nu are un final tragic, in ciuda prevestirii lui inca din titlu. si parca sub amenintarea pericolului final, parcursul devine si mai bogat in substanta, pishicul facand aceasta hiper-valorizare a parcursului pentru a justifica durerea care stie ca va urma.
 iar acest tipar ar putea si explica metoda de selectie a femeilor fata de care se deschide cineva bine-cunoscut. cel putin unii sunt tare covinsi. poate.

.

field

un amic mai vechi...