Stirile noastre cele de toate zilele

 .

Fost dolofan cu picioare scurte in adolescenta (a pastrat mersul specific care il da de gol), acum corporatist de success, cu un chip care mimeaza inteligenta suficient de bine incat sa fie apreciat, suficient de prost incat sa nu fie privit cu frica de catre mediocritatea in care se scalda, imi agreseaza neuronul in micul shuttle care ne duce catre cladirile office de langa fantana Miorita.

Este nemultumit ca a fost o defectiune la metrou si creaza un discurs care se contrazice in sine „inteleg ca a fost o defectiune dar de ce’mi blocheaza mie viata?”.

Tertipuri de expresie in care pe de o parte mimeaza ca ar fi intelegator dar pe de alta parte ii invinuieste pe aia dovedind ca in fapt nu manifesta pic de intelegere.
Si zau, 30 de minute intarziere inseamna ca i'au blocat VIATA! Pentru situatii de urgenta exista taxiuri care iti deblocheaza... VIATA.

Foloseste o voce nazala afectata, plina de sine care imi patrunde in creier. Sta langa mine, incerc sa ma fortez sa’mi pastrez atentia asupra cartii din mana. Dupa doua pagini citite ca prin smoala renunt. Inchid cartea, o bag meticulos in geanta si stau intrebandu’ma daca merita sa ii trantesc o replica „uite’asa se nasc stirile de la ora 5, cu exagerari penibile si patetisme”. 

Fin’ca corporatistul de succes are prieteni mass-media (evident de acelasi calibru intelectual) pe care ii suna si carora le serveste informatii.

„Oamenii au strigat revolutie”, pentru ca dupa cateva minute sa fie de fapt „Cativa au strigat revolutie”. Nu conteaza ca cel mai probabil acei indivizi se distrau, sau daca nu glumeau clar o revolutie nu are nici cea mai mica legatura cu o defectiune la metrou, si daca au fost cativa care au facut acest lucru, evident erau complet si inculti si cretini, clar nu sunt indivizi care sa fie ascultati in decizii de modelare a societatii, clar nu sunt indivizi ale caror mesaje sa fie propagate.

„Voi depune reclamatie la OPC pentru ca am intarziat la munca”. Si eu vreau sa depun plangere la OPC pentru ca mi'a fost servita o copilarie-adolescenta de rahat.

„Angajatii Metrorex se rasteau la oameni, vorbeau urat cu ei”, pentru ca mai tarziu probabil intrebat cu pixul in mana spune’mi ce cuvinte urate au zis ca sa facem suculenta stirea, afirmatia sa se transforme in „haideti, urcati’va odata!” si apoi in „de fapt n’au spus chiar asa, erau mesajele standard dar tonul era complet nelalocul lui”. Tare sensibili corporatistii astia la tonurile vocilor, mi’aminteste de fostii colegi de neagra experienta corporatista.

"Dura cinci minute pana pleca un metrou din statie." Asta evident este vina vatmanilor (sau ce'or fi nenii aia) care nu voiau sa munceasca, sa se plimbe de la o statie la alta, nu a oamenilor care stateau in usi. Vatmanii fiind de asemenea (si concomitent) vinovati ca le cereau oamenilor sa lase usile sa se inchida.

„N’au anuntat nimic, nimeni nu stia ce se intampla”. Panica mare mon cher! „De fapt au spus ca sunt defectiuni la trei statii, dar abia mai dup’aia”. Adica nu repetau ca o moara stricata non-stop mesajul ci probabil la cateva minute. 

„Ar trebui sa isi asume raspunderea pentru impactul in vietile celor pe care ii transporta”. Corporatistul lipsit de legatura cu concretul cu substanta fenomenelor doreste coeficienti, indicatori, impact, analiza!

Inca gandindu’ma daca sau in ce forma cat mai scurta sa’i arat micimea, patetismul si penibilitatea in care se scalda am inceput sa rad. As fi ras chiar spre el, dar era dificil intrucat eram inghesuiti in micile scaune ale microbuzului si ar fi fost un efort prea mare sa ma rotesc pre el. Dar a perceput ceva, si a avut o clipa de mirare si nesiguranta. Dupa care a reintrat in caverna familiara cu decoruri grotesti si si’a continuat periplul printre aberatii.

Tare as vrea sa’i pot trimite acest text pe mail, cumva.

ps. totusi cred ca s'ar putea face ceva fain aici (ma refer la defectiuni serioase la metrou). metrorex sa faca un acord cu ratb, cand au probleme pe un tronson sa ceara in regim de urgenta ratb'ului sa trimita autobuze care sa preia incarcarea pe care momentan metrorex nu o mai poate sustine.

.

ciudatenie

.

In seara asta am fost surprins sa constat brusc ca am ajuns eu insumi la acea concluzie a existentialistilor pe care o neg atat de des ca nu ar exista autenticitatea. Probabil acel jder care m'a poreclit in gluma kirkegaard nu a gresit atat de mult cum credeam. Dar cand am ajuns la asta cred ca am venit din alta directie. A observarii celor multi. Care sunt epigoni, posers, wannabe si nimic mai mult. Iar cei ce sunt cu adevarat ceea ce par, de fapt sunt doar pojgita aparentei. Fiindca numai cel ce se concentreaza asupra pojghitei poate crea impresia atat de puternica, numai acela iti da semnalele complete care iti compun imaginea completa. Oamenii sunt prea prinsi de dorinte, de cautari exterioare asa ca nu pot ramane in firescul fiintei lor. Il (si o) pararsesc rapid, alergand dupa primul ciob colorat care le iese in cale.

Am ajuns la asta pentru ca in seara asta vedeam lumea cu claritatea ultima, cea a starii limita intre aici si dincolo. Starea in care eurile sunt amutite. Vedeam lumea manifestandu'se cu o realitate puternica, in culori hotarate. Si totusi trista. Si m'am intrebat de ce'mi vine sa spun ca Lumea e trista.

- Pentru ca nu e ea insasi. 

- Cum adica nu e ea insasi? m'am intrebat. 

- Adica e altceva prinsa in cautarea unor aparente. 

- Dar cei care creaza dorinta cautarii, ei nu sunt totusi reali? 

- Nu. Ei sunt baloane de sapun, sunt iluzia frumoasa. Interiorul lor e gol, substanta lor a fost epuizata pentru a se crea acea suprafata atat de solida (parafrazandu'l pe Oscar Wilde in Portretul lui Dorian Grey as zice ca misterul lor ne atrage, dar misterul lor de fapt nu exista).

 Iar acum asta imi aminteste de Jung -  cand vorbea despre alterarea sinelui prin identificare cu persona, alterare motivata sau favorizata de recompense sociale (financiare ori de alta natura).

.

Linux – NU de pe linux.org

.

Sistemul romanesc de invatamant sucks. Stim, e veche problema…

Insa nici de altii nu mi’e rusine. 

Exista ideea ca aia de afara, din occident, sunt la obiect, fac lucrurile eficient tac-pac.

Pe naiba!

Voila un examplu de tutorial, de afara. De pe linux.org.

http://www.linux.org/tutorial/view/beginners-level-course

Una bucata tutorial citita de curiozitate, ca sa treaca timpul la birou cu chestii din domeniu.

crappy-shity loosing time!

Do NOT use it!

Ca un tutorial pentru begginers, cica nu e nevoie sa cunosti nimic. Frumos, nu?

Insa asta e ca la noi, adica doar declarativ. Pentru ca in realitate cursul pt begginers are doua tipuri de mesaje: ce sa faci - dar fara sa iti spuna cum sa faci (de exemplu: "configurezi partitiile") sau invers, iti spune cum sa faci, dar fara sa iti spuna ce naiba faci (de ex: "apesi esc, apoi apesi i apoi scrii..."). Si niciodata una nu este completarea celeilalte.

 O gramada de timp pierdut, pagini intregi de cuvinte, glumite... fara informatie utila. Si apoi iti spune… acum trebuie sa fi ajuns deja la pasul z! Brusc si fara ca gargara pusa pe pagini intregi sa aiba vre’un aspect tehnic, util, practic.

Dupa aproape 10 ani de IT, statistic vorbind, aceasta tipologie de cursuri inutilizabile sunt predominante - peste 95%. Daca nu ai pe cineva care sa iti explice cu adevarat diverse elemente... singur cu cursurile poti cel mult sa te imbolnavesti de nervi, ca de invatat exclusiv din ele nici nu se poate pune problema. Singurele cursurile care mi'au placut si pe care le'am gasit extrem de utile (de la Nuggets si de la Lynda) au fost totusi cursuri din zone in care cunosteam deja ceva, deci este posibil ca si ele sa iasa din zona utila pentru incepatori singuratici. Si asta nu se intampla doar in zona brandurilor (ex Microsoft) unde clar interesul e ca sa ai nevoie de cursurile contra cost, dar peste tot. Programare, java, php, linux, pe site’uri dedicate free-learning, pe forumurile de profil...

Asta o pot intelege in doua feluri.

Primo – incearca sa’si protejeze teritoriul de noi-veniti, zambindu’le prietenos si lovindu’i in pantece, pentru ca sa le treaca cheful de a mai intra in zona lor. Dar mi se pare putin probabil sa fie asta o dorinta generalizata a celor ce creaza cursuri moca.

Secundo – pur si simplu sistemul lor de invatamant e la fel de crappy ca al nostru, si nu creaza modele sanatoase / functionale de transmitere a cunoasterii.

Asa ca da, sistemul nostru de invatamant sucks, dar... bag seama ca nici ei nu sunt mai breji.

.

Zdreanta Bigudiu

.

L’ati vazut cumva pe Zdreanta?

In seara asta Zdreanta este mr Bigudiu (evident nume de scena, numele real va fi divulgat la sfarsit).

Nenea Zdreanta Bigudiu isi tot recastiga acest nume de fiecare data cand il intalnesc de o buna bucata de timp.

Io – ca prostu’, recunosc – in seara asta m’am dus singur dupa el. Am sperat ca invitatul lui va fi la inaltime si il va eclipsa, si ii va da din cand in cand – suficient de des – peste labute, cand pune mana si spune cate o nazdravanie, cum ii este obiceiul.

Cum fu de pilda data trecuta, cand se vazu la discutie cu nenea Plesu.

Si voila exemplu:

- Pai si ei folosesc tot cuvintele! (vorbind despre politicieni, afiramand ca in batalia politicieni – ganditori sunt folosite aceleasi instrumente)

Mie imi creste pulsul pentru ca omul e complet aberant! Politicienii nu folosesc cuvinte in sensul in care filosoful sau logicianul foloseste cuvinte! Politicienii folosesc cuvinte similar cainelui care latra – adica la nivel animalic, ca simplu atribut al categoriei din care face parte, cuvantul la politician fiind forma inalta a exprimarii nevoilor animalice - fiziologice, in timp ce ganditorul foloseste cuvantul ca o forma inferioara in care inghesuie Idei superioare acestuia (superioare cuvantului).

Dupa cateva fraze il pune la punct, cu inutila eleganta, nenea Plesu:

- ...Nu: ei folosesc parghii economice!...se trimite garda financiara...

Corect moncher, nota 10! Zdreanta Bigudiu, taci ca esti idiot!

Mai sustinea in seara respectiva ideea de iesire din minorat a celor ce gandesc, cumva prin folosirea ratiunii. Mes amis de la patrie... sa’l trimita careva la scoala primara, aia unde se invata chestii primare despre o societate. Nitica istorie. Ori matemateca. Never-niciodata-jamais oamenii cu ratiune nu au fost majoritari, pen’ca nu se poate! Ba chiar pot spune ca este o cerinta matematic aberanta: cei multi sa fie mai destepti decat cei multi. Poate doar daca se ia de mana cu Putin si ajunge la 140%... atunci da... majoritatea va putea fi mai multa decat majoritatea.

Totusi de la acea intalnire am pastrat o concluzie: in occident intelectualul (insul intelectual) este raportat la mundan, in est – la metamundan. Asta ne lamureste putin si despre calitatea intelectualilor occidentali.

Insa astazi am plecat dupa vreo 20 de minute. Pierdeam timpul rau de tot, si mai rau – pierdeam din peretele stomacului pe care clar il perfora sucul gastric produs de nervozitatea creata de aberatiile lui Zdreanta Bigudiu.

Se porni a se face una bucata demonstratie logica a existentei unui Dumnezeu, urmand ca apoi sa se demonstreze ca daca exista unul acesta este singurul. Demonstratia apartinand unuia, pui de mare-nu-stiu-care filosof, demonstratie prezentata de un invitat pe nume nu-stiu-cine. Motivele lipselor numelor sunt atat memoria mea care elimina mult dar si competentei jurnalistilor romani care din 5 mentionari pe net ale evenimentului de azi nu au spus nici subiectul nici invitatul! Bravos natiune!

Si fac ei cei doi impreuna urmarirea demonstratiei, cu intentia declarata de a gasi vreo hiba in ea. 

Se demonstreaza ca exista proprietati. Bun.

Se demonstreaza ca exista proprietati pozitive. Bun.

Se demonstreaza ca pot exista multimi care sa contina mai multe proprietati. Bun.

Se demonstreaza ca aceste multimi sunt la randul lor pozitive. Bun.

Se demonstreaza ca multimea care contine toate proprietatile este the biggest, the greatest, adicatelea god-like. Sa mori tu!

Mai ales ca la fiecare pas de demonstratie nenea Zdreanta Bigudiu spunea e de acceptat? Este! S’a facut vreo fortare? Nu!

Daca n’ai facut vreo fortare, daca n’ai introdus vreo ipoteza neanuntata, nesustinuta pai ia arata tu la mine unde mama ei de treaba ai demonstrat ca poate exista o multime care sa contina toate proprietatile pozitive!

Si nu e suficient atat. Dupa aia arata’mi unde ai demonstrat ca exista necesitatea (adica obligativitatea) de a exista acea multime!

Ca asa merge logica mai scularel!

Din aproape in aproape, ca matematica.

Iar el intreba nevinovat – retoric: ce trebuie sa accept? – ca si cum n’ar exista nimic de acceptat, ce nu a fost demonstrat. Pai asta trebuie sa accepti mai scufita goala, ca este posibila si necesara o multime care sa cuprinda toate proprietatile (pozitive). Fiindca daca nu vorbim de toate, atunci nu incape in propozitie Dumnezeu.

 Si mai spunea ca insusi Wittgenstein (ori unul de teapa lui, memoria ma chinuieste) a spus despre aceasta demonstratie ca chiar daca atmosfera ei iti da de inteles ca ceva e putred in danemarca,  nu se poate spune exact unde iaste buba. Pai uite tocmai una mare buba a vazut’o un om de pa strada, ocupanti ilegali de spatii in biblioteci ce sunteti!

Singura directie pe care il vad pe Zdreanta Bigudiu sa sustina posibilitatea existentei multimii in cauza, este printr’o jucarie de forma pentru ca a luat fiinta in mintea mea  (drept care atinge o anumita forma a existentei, din mai multe motive) si mintea mea e mica, nu poate contince ceva mai mare decat ea, multimea in cauza fiind evident mai mare decat mintea mea. Dar asta evident imi suna a sofism, intrucat se s'ar demonstra existenta ceva prin ideea ca exista ceva.

Numai ca asta’mi aminteste de alta dandanaie a lui: o afirmatie la fel de naucitoare pentru stomacul meu “peretele asta e mai mare decat mintea mea”. Abia acum realizez ca in cazul lui, da, poate fi adevarat.

Dar in mod normal... e o aberatie. Singura maniera in care poate fi sustinuta afirmatia este cea in care abordarea pe de o parte este strict fizica, si pe de alta parte, cum mintea nu este fizica, trebuie considerata o egalitate intre minte si creier! Adica musiu Zdreanta Bigudiu intelege mintea solamente ca obiect fizic – creierul, ergo el intelege doar dimensiunea fizica, fiind la acelasi nivel de perceptie a lumii inconjuratoare cu pisica mea, pentru ca si ea, cand ii arati o bucata de creier o vede ca atare, evident mai mica decat peretele langa care se afla.

Revenind, am realizat ca degeaba as striga in sala ca sare peste demonstratia existentei si necesitatii multimii complete. Si daca am gasit deja o hiba in numai 10-15 minute, pana la sfarsit ma voi cocosa de astfel de exemple, asa ca am plecat, pentru protectia propriului stomac.

 Ei bine, cred ca am aratat ca Zdreanta Bigudiu le tranteste rau de tot, e lipsit puternic de common sense. Cum se numeste el? Tocmai Horia Patapievici!

De ce ma enervez? Pentru ca atunci cand vad astfel de oameni, obtinand pozitii de rasunet in societate ca ganditori, fiind atat de penibili, imi amintesc de hibele societatii, care ridica gunoaie nu numai in politica si economie dar si in varfurile zonelor culturale. 

.

doi IT'sti in sedinta

 .

doi IT'sti in sedinta...pe langa altii.

la al doilea meeting de azi am ras ca doi tampiti. eu si seful. el mai rau decat mine. si toti ceilalti erau ca la inmormantare. asta a fost naspa, dadea urat din partea noastra - si consultanti externi! dar nu puteam sa ne abtinem! facea o prezentare de soft, on-line, un arab care vorbea (probabil) engleza, cu microfonul lipit de omulet cred! nu se intelegea nimic! iar dupa vreo 15-20 de astfel de minute crunte apare... o capra! care din cand in cand be-he-he! scurt, apasat, impetuos. nu era capra propriu-zisa, era un efect de sunet aiurea, dar suna exact ca o capra. acum picture this: un arab vorbind de la capatul pamantului, probabil (!) in engleza si o capra behaind la fiecare fraza a lui! am zis "hopa! i'a intrat capra in coliba!". mai ales ca la primele interventii ale ei, el s'a oprit incurcat de cateva ori. radeam de tampeam, firesc, fara sa scoatem un sunet. ne vedeau doar cei din incapere. si se uitau mirati la noi. pai cu exceptia unuia, oricum niciunul nu asculta ce se intampla acolo, isi rezolvau propriile mailuri pe laptoape. prezenti la sedinta doar cu numele. mai erau si altii on-line (romani) care nu ne auzeau. la un moment dat am iesit afara sa ma linistesc, ca la masa cu seful langa mine razand mai rau decat mine nu se putea. si'mi daduse prin cap sa il si intreb ceva pe arab. si ma gandeam ca intrebarea ar suna: "tu si capra ta ne'ai prezentat x. atunci e mai bine sa facem a sau b? poti sa raspunzi fie tu, fie capra ta, cine se pricepe mai bine..."(si am vrut sa'mi notez intrebarea, sa nu o uit. asta a fost momentul in care am fugit din meeting-room. ca nu mai puteam stapani nimic!)

.

alte micisme

.

Ies pe strada. N’am mai iesit de zile intregi. Lumea s’a schimbat. Oamenii nu mai sunt oameni. Sunt personaje din carti. Fiindca sunt prinsi in vieti mici, limitate de lumea mica in care traiesc, incapabili de a vedea in afara decorurilor lor de carton, sunt ca personajele de carti care au deja soarta stabilita, si nu pot iesi din zona trasata de rolul primit in carte. Majoritatea sunt roluri de umplutura. Un carutas, un hangiu, un cersetor in noapte,  un tabacar, o croitoreasa samd.

“Oamenii te vor dezamagi din nou si din nou” spune Hesse. Da, au facut’o din nou, cu forta. Cu micime, cu limitari aberante. “Sa te feresti de omul span” i se spune lui Harap Alb, “sa te feresti de omul prost” mi’a spus tata. “Dar unde dracu sa te duci?” (George Tarnea).

.

micisme

.

Sunt uimit.

 Din nou si din nou.

Uneori ma enervez, alteori exasperez, alteori - ca acum - sunt uimit.

De micimea lor. A argumentelor folosite, si acceptate in discutii unde se presupune ca “oameni buni, aici suntem la alt nivel”.

Suntem adulti, ar trebui sa ne oblige varsta... da, in lumea de azi, in societate noastra lipsesc ritualurile de trecere drept care nu am fost loviti de constientizarea maturizarii noastre, drept care nu o folosim, drept care nu se intampla, nu exista. Si toata societatea se comporta ca o liota de copii scapati din lanturi, pentru ca desi obligatiile varstei sunt ignorate (maturitatea), drepturile ei sunt folosite din plin – autoritatile superioare (parintii, adultii) si’au pierdut puterea, sau au disparut.

Asa ca, in procese profunde, de importanta majora, apar manifestari puerile, infantile. Nu copilaroase, pentru ca ar fi frumos. Infantile.

Psihologia cuantica. Discutata tema la ultima intalnire a cafenelei complexitatii. N’am fost din pacate, dar am primit pe mail materialul suport al prezentarii.

Desi ideea este de o axiomatica banalitate din categoria apa curge, este una buna. Este o perspectiva, este un sambure de realitate. Sau mai multi, depinde pe ce plan vorbim (plan inferior al similitudinilor probabilitatilor la nivel cuantic si psihologic sau la nivel superior al substantialitatii comune ale celor doua campuri).

Dar este umflata cu pompa. Din dorinte usor de ghicit emitatorul ei a dorit sa ii dea o importanta cat mai mare, drept care a postulat’o unei zone cat mai largi (ca fiind raspunsul unei zone cat mai largi). Sau din greseala, pentru ca atunci cand ai un ciocan in mana toate in jur iti par cuie.

Si astfel a erodat’o. In locul unei idei bune a crescut o teorie gaunoasa. Gaunoasa fiind zona supraextinsa – in care ideea este fals aplicata.

Dar dureros mi se pare modul in care a fost facuta. Si reactia socialului.

Sa le iau pe rand.

Modul in care a fost facuta. Cum spuneam, cu argumentatii falacioase, argumentatii care in astfel de mediu ar trebui sa lipseasca datorita autocenzurii, prin bun simt – sau prin ruda sa cel putin pretins mai extinsa, common sense. Este folosit nvel de argumentatie jenant, transparent, mic. Si asta nu numai aici, am fost intristat sa gasesc la Grupul Noica, in focul unor discutii aprinse argumentari la fel de hazardate, cu salturi de logica, facute in spiritul “hai ca daca am noroc tine”. Si asta intr'un cerc in care dominau studenti, docenti si doctori in filosofie... unde nu vreau(!) sa cred ca astfel de tertipuri retorice nu erau evidente.

Mai oameni buni. Cand facem lucruri serioase, cand avem discutii in care unii cauta raspunsuri, in care altii incearca sa atinga esenta lucrurilor, interesul personal trebuie sa dispara, orgoliul de a avea propria parere ramasa in picioare trebuie sa dispara (si uneori nici macar propria parere, ci doar propria afirmatie, facuta doar de dragul discutiei, dau de a spune ceva).

Sunt uluit ca in astfel de medii oamenii isi permit sa prezinte argumente atat de subtiri, tragand atat de mult pe spuza personala placinte care sunt clar ale altora.

Si acest lucru l’am vazut chiar mai sus. In carti folosite ca bibliografie la facultati, carti de referinta (in comunicare) se foloseau la fel, fum si oglinzi, pentru a da senzatia de substanta afirmatiilor autorilor. Iar cand o fatuca a facut asta din cale afara (teoria spiralei tacerii), calcand in picioare bunul simt, chiar contrazicand bunul simt, m’am dus la profesor si i’am pus pe masa subiectul. Raspunsul lui a fost trist. Atata vreme cat fatuca respectiva a scris o carte si a publicat’o, si a facut’o folosind uneltele stiintifice, ei bine, bravo ei! Ca incalca evident logica de bun simt? Ca manipuleaza experimentele prin interpretarea lor sucita? Ei bine, ea a muncit, a facut experimente, a scris o carte, merita felicitata pentru asta!

Deci e mai important sa se faca ceva, chiar daca e fundamental gresit. E mai important decat adevarul.

Si unii se mai intreaba de ce oamenii de stiinta si’au pierdut autoritatea, credibilitatea... Oamenii de stiinta sau intelectualii, pentru ca se aplica si lor aceeasi moneda, in mentalul popular ei sunt gasca intelighentiei.

Si asa am trecut deja si prin punctul al doilea, reactia socialului. Nimeni nu vad sa se ridice sa spuna mai, joaca infantila in alta parte, nu aici, aici cautam adevarul, macar atat cat putem. Decat atunci cand sunt interese personale, adevarul, ratiunea fiind folosite doar ca arme, la nevoie.

Si asa am ajuns din nou la Adevar. Dintr’o carticica la fel de jenanta un citat mai jos. Sa ma explic, carticica e jenanta prin puzderia de argumentari fix ca cele descrise mai sus. Dar contine multe randuri pe care le consider relevante ca marturii despre viziunea societatii despre adevar.

“...omul nu se va schimba, chiar daca hainele lui se vor transforma, chiar daca se vor modifica cuvintele limbii lui. De aceea, cred ca, in veacurile viitoare se va schimba doar sensul celor scrise pana acum, fiindca omul in sine nu se poate schimba. In jurul minciunii, oamenii roiesc ca mustele deasupra prajiturii cu miere si vorbele celui care povesteste, asezat pe gunoiul din coltul strazii, raspandesc pentru ei parfumul mirodeniilor; in schimb, adevarul ii pune pe fuga.”

Din egipteanul al lui mika waltari mai am si altele de pus, cand voi avea rabdare le voi pune.

Am recitit si pare sa fie din nou o lamentare despre adevar. Nu este asa, este o lamentare despre argumentarea vicioasa, despre infantilitatea societatii, despre extinderea gresita a ideilor din orgoliul gasirii substantei ultime (sau a uneia dintre ele). La adevar am ajuns pentru ca... avand ciocanul asta in minte toate in jur imi par cuie.

 .

Adevar compromis autenticitate

.

Adevarul apartine Ideilor, Valorilor. Nu lumii materiale – cotidiene.

Autenticitatea apartine Ideilor iar unii botezati existentialisti (Kamus, Kierkegaard, Sartre) se dadeau de ceasul mortii ca nu poate fi atinsa.

Compromisul este substanta lumii zilei de azi.

Autenticitatea presupune Adevar.

Lumea de azi se inchina la compromis si este ingrozita de Adevar, Adevarul fiind pericolul copilului care spune imparatului ca este in pielea goala.

A fi autentic si a imbratisa adevarul se poate. La nivel personal este simplu.

A trai in lumea de azi (si de aiurea) facand acest lucru insa este o condamnare la distrugere sociala.

Mai degraba acesta este motivul pentru care existentialistii spuneau ca nu se poate ajunge la autenticitate, si anume ca societatea te respinge, si nu pentru ca in sine ar fi imposibil, dar decat sa spui un astfel de adevar societatii si siesi, se prefera sa se spuna ca de fapt este in sine imposibil. Mai usor sa te minti ca nu se poate decat sa admiti ca societatea este atat de putreda, ca societatea iti limiteaza atat de urat alegererile personale.

“Omul ales, s’o stii si tu, e ca o piatra de care se impiedica ceilalti, cu totii”(Nietzsche, Zarathustra)

 

Odinioara visau sa fie eroi; acum nu sunt decat petrecareti. Eroul li’i subiect de patimire si de groaza.” (Nietzsche, Zarathustra) pentru ca odata imbratisat compromisul, cel ce ramane in adevar, in autenticitate le produce groaza aratarii cu degetul a goliciunii personale. Pentru ca cel inteligent... “Inainte de toate, nu e ingrozitor de periculos?”(Eiji Yoshikawa -Taiko)

Fiindca Adevarul spune ca lumea de azi traieste in compromis si in intr’o ciuma:

“Daca oamenii isi pierd simtul moralei si al loialitatii, din lume nu mai ramane decat o jungla plina de fiare. Luptam si iar luptam, iar focul infernal al rivalitatilor omenesti nu se mai stinge odata. Daca nu te gandesti decat la batalii, la intrigi si la putere si uiti moralitatea si sufletul omenesc, nu te vei opri doar la a’i fi dusman seniorului Nobunaga. Vei fi dusmanul intregii omeniri si ciuma intregului pamant.” (Eiji Yoshikawa -Taiko)

Mila mi’e de cel ce nu se inchina azi la Compromis. Mila mi’e de mine.

.

Luciditate

.

Zilele trecute, la o bere imping un vechi cunoscut sa vorbeasca despre adevar. De cand il stiu il simt ca are cautari, dorinte, ca tinde sa... dar iese in decor cu fiecare ocazie. Alcool, prostioare.

I’am pus pe masa o sinceritate care il soma sa raspunda autentic.

I’am explicat ca nemultumirile exterioare legate de job, de casnicie, sunt de fapt nemultumiri interioar ascunse, si ca niciodata nu va putea umple, potoli, setea interioara cu lucruri exterioare.

A raspuns cu ceva care mi’a depasit asteptarile:

Nu pot sa stau la nivelul meu de luciditate. As inebuni in lumea asta.

Aceasta este marturia sa despre Adevar. Este Adevarul acestei lumi bolnave.

Luxul de a’ti pastra luciditatea se plateste cu nebunia.

Ieri, vorbind de niste mizerii de la munca, sor’mea a spus ca da, e firesc ca oamenii sa se simta nemultumiti de simpla prezenta a unui individ superior, fiindca isi amintesc frustrarile, lipsele proprii. Plus frica. Ei se simt pericol in fata inteligentei (sau culturii) la fel cum eu simt pericol in fata unui animal incoerent. Aparent paradoxal, pe mine ma nelinisteste fizicul, pe ei metafizicul. Insa este doar un paradox aparent, fiindca este firesc ca necunoscutul, sau ceea ce iese din zona noastra de confort sa fie ceea ce ne nelinisteste.

Si tot sor’mea a spus ca uite, ar trebui sa fiu sub influenta a diferite chestii ca sa fiu la fel cu ceilalti. Are dreptate. Ca sa blend-in ar trebui sa merg la munca cu creierul anesteziat. De wiskey si inca ceva.

Nu pot sa stau la nivelul meu de luciditate. As inebuni in lumea asta.

In seara asta sunt atat de hotarat sa ies de pe sine pentru a putea uita de mizeria umana incat...

01:36 dupa prima suta de wiskey, ceva (in premiera).

02:03 vad (adica inteleg) mai putin, accept mai mult. Stomacul coboara fara efort la locul lui – de regula ma folosesc de respiratie si de efort constient pentru asta. Fata imi ramane serioasa dar extrem de self-confidenta. Arat a macho intelectual. Dur si sigur pe mine pana la capatul lumii.  Gatul, capul, coloana, umerii, bazinul isi gasesc pozitiile naturale pe care in mod normal le caut - deseori fara succes. Genunchii devin mai moi, probabil si de la a doua suta de wiskey. Ochii degaja acea certitudine care face ravagii in fomei, certitudine care in mod obisnuit stiu ca imi lipseste din privire. Certitudine care vine din limitarea intelectului. Iar acum am capatat’o si eu pentru ca gandurile nu mai pot sta focalizate pe un subiect. Nu e un chin, e o stare de satietate la nivelul gandului si astfel trecere naturala spre alt subiect. Gasesc foarte usoara comunicarea cu necunoscuti / necunoscute – lucru care altfel intra in categoria badaranii - .  oamenii care se clatina si se lovesc de mine, care imi incalca spatiul personal nu imi mai provoaca nemultumire ci incerc sa’i ocrotesc pe cat pot.

02:53 stomacul incepe usor sa se contracte / sa urce (la loc). Dar usor, lent. Genunchii isi recapata fermitatea.

03:11 creierul revine in forta. Si ceva din emotiile obisnuite – negative. Ramane insa energie pura. Corpul trebuie sa se miste pentru a o elibera. Intr’adevar mintea nu poate ramane mult pe o idee. Si maxilarul se inclesteaza de la sine, fara emotia aferenta.  

03:28 corpul incepe sa simta oboseala. Energia insa ramane.

03:38 redevin foarte constient de pozitia coloanei mele, de diferitele pozitii ale ei firesti in functie de context. Umerii incep si ei sa se stranga la loc. Si stomacul de asemenea. Dificultatea de a interactiona cu ceilalti si ea. ochiii incep sa se mareasca (pleoapele din nou se deschid larg, comunicand fals frica, comunicand nesiguranta)

05:11 stare brusca de extenuare neobisnuita.

06-09 semisomn-semiconstiinta sub senzatia de alergare-tindere catre un punct, iar atunci cand il voi atinge, sau macar atunci cand il voi  totul va intra in perfectiune.

Nu pot sa stau la nivelul meu de luciditate. As inebuni in lumea asta.

.

Calatorie

.

Plec cu trenul din Bucuresti. Stau cu spatele la directia de mers. Inaintez in spate. Trec prin – ma adancesc in bagajul pe care il car (in spate), bagaj mare, dificil, haotic uneori. Inaintez, calatoresc, ma afund in el, in mine – diferenta intre eu si bagajul meu nu este totdeauna usor de (re)amintit, nu stiu clar cat din bagajul meu sunt eu si cat nu, cat este element strain, anexa, simplu balast. Unde se termina asinul si unde incepe calabalacul.

Pe fereastra intunerec completat (nu intrerupt, ci completat!) pe alocuri de lumini, in asezari umane mici. Vad case. Contemplarea naturii (creatiei) a ajuns sa fie observarea imbinarii ei cu nonnaturalul creat de faptura umana.

Peisaj molcom de seara, seara de iarna cu patura de zapada. O casuta intima, cu o fereastra calda, vie, luminata portocaliu. Uman, viu, cald.

Citesc Jung.

Inchid din cand in cand ochii si respir. Gasesc Adevarul. Care ma cheama mai puternic decat ratiunea personala, decat motivatiile personale. Urla, ma cheama hipnotic, despotic, violent. Ei cred ca este adevarul meu si de aceea l’as pretui asa. Nu, nu e adevarul meu. E Adevarul de deasupra mea. Si nu stiu cum sa il impac, nu stiu cum sa il calmez, cum sa il fac sa ma lase sa mai si traiesc.  

----------------------------

Dupa doua zile.

Ma intorc. Stau cu fata la directia de mers, asa ca ma intorc inaintand.

Inaintand prin ganduri.

Si aflu ca Adevarul este chinuit, este ucis de statistica, de vocea celor multi care o acopera pe cea a celor ce il cunosc sau simt.

Statistica spune ce sau cum se intampla, nu in ce constau faptele. Nu e mecanism de cunoastere a esentei ci de sondarea superficialului – cu toata hilaritatea aferenta ideii de sondare a adancimii superficialului...

Oamenii de stiinta trebuie sa’si recapete pozitia autoritara in societate. Si nu o vor face prin recitari de definitii lipsite de aplicabilitate practica, prin dezvoltarea de limbaje ermetice, ci prin dovedirea capacitatii si calitatii lor de mentori pentru oamenii de rand. Prin afirmarea unor valori profunde la care rezoneaza fiece faptura umana. Prin trecerea de la oameni de stiinta la oameni de cunoastere. Prin inapoierea noimei acestei lumi lipsite de ea. Inapoierea fiindca ei sunt cei ce au sustras'o prin abordari laplace'iene.

Intuitia – cunoasterea suprema.

Gandirea fara cuvinte. La nivel nu de cuvinte coerente morfosintactic ci la nivel de concept, ba chiar de preconcept, apare din punctul in care nu mai folosim ratiunea cerebrala ci cunoasterea adanca a inimii.

(cu argument asociat: demonstratia lui nenea Plesu despre cunoasterea inimii superioara celei cerebrale, am pus fragmente mai demult)

.

Imi cer scuze

.

Imi cer scuze ca nu scriu. Cu o rata mare se intampla, vad, aud, cunosc lucruri demne de a fi scrise.

Discutiile de la cafenea au evoluat intr’o directie superba. Ades seara de luni devine o seara a sarbatorii interioare, cu discutii pana spre doua dimineata.

Se schimba lucruri in viata mea, se schimba in bine, se schimba multe.

Si nu am timp sa mai scriu despre ele, insa vorbesc despre ele. Scriu mai putin, vorbesc mai mult. Asta e o schimbare. Am gasit parteneri de conversatie. In sfarsit. Celalalt eu, cel prafuit de vreme si nefolosire, cel ascuns si lasat deoparte pentru a nu mai speria oamenii (oamenii cu cerul stramt) este scos acum din dulap si lasat sa se desfasoare liber. Este anchilozat, face confuzii din lipsa de antrenament, din asternerea de prea mult praf peste amintiri. Dar respira liber din nou.

Imi cer scuze ca nu pun aici lucrurile frumoase pe care le’am gasit, oamenii deosebiti pe care i’am intalnit.

Imi cer scuze ca nu am timp nici sa citesc lucrurile frumoase pe care le’am cumparat, sau cele potential frumoase pe care le primesc aproape zilnic pe mail.

Am duzine de notite care asteapta sa fie puse in articole, si alte duzine de notite mentale care se pierd saptamanal.

Si cum nici  fericirea nu vine niciodata singura, pe langa eu cel vechi a mai fost scos la rampa si eu cel social. Nu e timp pentru amandoi. Noaptea incepe sa se scurteze acum din alte motive, mult mai bune. Trebuie sa intalnit cu cutare, trebuie sa vazut cutare, trebuie sa facut cutare. Colac peste pupaza cica mai trebuie sa mancat! Daca pana acum saritul peste mese era un sport de sine statator acum devine o variabila determinata printr’o ecuatie a timpului. Mancarea fizica este minora in comparatie cu hrana data de timpul petrecut cu oameni aparte. Si hamesit ma gandesc ca mai sunt si alti oameni pe care vreau sa’i caut pentru a ma vorbi cu ei. 

.

Discutii

.

Aglomerare. Program aglomerat.

Datorita-dincauza-multumita-gratie cuiva casa a capatat alte haine. Asa ca s’a marit. Sufrageria nefolosita din illo tempore a devenit sufragerie! Uimitor.

Si pen’ca deveni folositoare incepura sa vina oameni. Cate unul, cate doi, la un vin, la doi vin. La o muzica, la o discutie. Si remi as spune, dar e frustrant pentru unii.

Asta fu inceputul. Care se continua cu iesiri. La una bucata cafenea, la una bucata trebusoara care a continut mai mult decat spunea titlul... a meritat.

Tu di airport – za cafeneaua. M’o luat cineva acolo. Acolo, cortina: discutie inceputa trist cu sintagma de renume mondial “mai deosebita”. Vorba lu’ poezia: Stomacul mi se stranje, neuronul planje. Dar ignoram senzatia de vertij si mergem mai departe. Prezentari de subiecte. Urmaribile dar... plate. Fara profonzime, fara noutate. Cineva vorbind despre futurologie, dorind sa impanzeasca anticipatia la noi (“la noi” as in “la noi la romani”), gaseste de cuviinta sa ocupe probabil vreo ora povestind chestii din... teoria comunicarii. Nile nouvo, plictisitor, dar urmaribil. Poate ajunge omu’ la o idee interesanta! Pouf, gata, s’aseaza jos c’o terminat. Uf, macar scapai de unu.

Si mai voroveste careva, nu mai retin subiectul.

Si se trece lent in zona auleu. Auleu ca uite, anumiti scriitori de nimica-nimicuta au succes ca se citeaza intre ei, in timp ce valorile (subinteles noi) abia avem x cititori, ca pe feizbuc o poza idioata e virala in timp ce valorile de la noi trec neobservate, fara like, fara share. Nu’i asa ma Gigel? – si se citeaza intre ei si isi ofera microfonu’ unii altora. Intre ei. Vreo zece oameni. Povesti intime de amintiri din care singura informatie era un sir de nume. Zau? Faceau si ei ceea ce se plangeau ca fac altii. Dar la ei era ok. Auleu ca nu se citeste, auleu ca e plin de critici negativi, auleu ca. Dar totusi fara a deveni patetici. At least that. Plus automangaieri pe cap ca uite, am inceput sa fim ceruti, suntem transmisi live pa net si ne urmaresc si aia, sunt interesati si aia samd.

Za cafeneaua era plina. Preponderent tineri. Cam apatici. Pesemne printre cei zece erau si profesori de’ai lor...

Mai iau cuvantul cativa din cei zece... unii pe alocuri chiar dau dovada de forta. Culturala, intelectuala... dar totusi nu se emite ceva cu esenta, remarcabil. Cu o exceptie mica, cineva care a vorbit doar vreo trei paragrafe a spus ca anticipatia la noi a fost inlocuita de uimirea expectativa. Da, interesanta idee!

Si ma uit, si ascult... desi platforma electorala spunea ca’i cafenea (adica discutii libere, nu?) realitatea era evident un oligopol al “oamenilor maturi”.

Pouf, apare o exceptie. O domnisoara care isi arata placut piciorusele, care vorbi scurt si cu tel evident: sa dea apa la moara oamenilor “cu greutate”. Da, asta e pasaportul de intrare in lumea academica si nu numai: prezenta placuta, capul plecat, limba usor fluturanda.

Si la un moment dat a inceput sa ma manance. Aveam reactii la ce se discuta(se). Si observam ca anuntatele “intrebari si comentarii” din platforma electorala au loc numai intre ei.

Totusi. Scriu pe o foaie “POT SA MA INSCRIU LA CUVANT?”, ma duc la nenea amfitrionul pe sub reflectoare si sub privirile uimite ale asistentei si ii arat foaia. O citeste, nemultumirea il strabate, zice da dand din cap si din toata fiinta ca nu. Si din ochi intrebanu’ma retoric “cine esti mai si ce vrei? – lasa’ne!”.

Ma duc la locul meu sub aceleasi privri si reflectoare albe.

Si plictiseala, si se anunta la un moment dat sfarsitul, cu inca o reproducere a sintagmei de renume mondial “foarte deosebita”. Si explica nenea amfitrionul ca acei ce vor sa vorbeasca sa trimita din timp mail, sa se analizeze ce vrea sa spuna samd. Ma ridic, ma duc aproape si explic: doream sa spun reactii la ce se discuta acum, nu sa deschid subiecte de sine statatoare.

Din motive absolut inexplicabile zice cu un soi de sfarseala in expresie “pai atunci uite microfonul!”. Acum na, ce poti totusi sa ceri? Vine unu’ necunoscut la tine’n cafenea si vrea sa vorbeasca la microfonul tau... e un risc!

Za prima oara la un microfon sub reflectoare in fata a vreo 30 de oameni. Plus cica unii pa internet. Imi pun alaturi telefonul si o bucata de hartie pe care notasem ideile principale. Si incep.

Nu avem forecast, anticipatie. Pai ca mai intai sa intelegem de ce, sa cautam in interiorul nostru! Uimirea aceea expectativa de care spunea cineva (uimirea in filosofie e considerata inceputul gandirii, e ceea ce a declansat cunoasterea) eu as numi’o uimire nu expectativa ci contemplativa. Ca in sufletul nostru – si cand zic suflet ma refer la sufletul natiunii, la sufletul unui popor de care vorbea Blaga – nu exista anticipatie (adica actiune) ci uimire contemplativa (adica gandire contemplativa). Explicatia ar consta in ceea ce s’a discutat intr’un curs de filosofia culturii: civilizatia noastra e ortodoxa, a lor e catolica - protestanta. Ortodocsii ajung la suprem prin contemplarea – si intelegerea –  Creatiei. Protestantii ajung prin actiune, prin realizare materiala. Astfel devine firesc faptul ca in mentalul nostru colectiv nu s’a dezvoltat ideea de anticipare in plan material, in schimb avem dezvoltata uimirea contemplativa. Ce? Traim cativa dintre noi intr’o lume a internetului si a feizbucului si credem ca am scapat de asta? Cand de doua mii de ani si pana mai ieri si chiar si azi mai suntem ortodocsi? Mentalul colectiv inca e puternic populat de principiile de acolo.

Si o fi chiar asa gresit? Junimea, Noica, poate si Eliade au vorbit despre intelepciunea taranului care nu anticipeaza ci spune " fie cum o fi!", “cum o da Domnul!”. E o intreaga intelepciune si un puternic echilibru in asta.

Si auleu ca sunt multi critici? Pai nu cumva avem si prea multi “creatori” de nimicuri? Poate balanta este corecta. Pe e o parte. Pe de alta parte, da, consider ca este o trasatura a noastra nivelarea varfurilor – instinctul societatii de a’i aduce “la simtire” pe cei ce vor sa iasa din rand. Da, e neplacut. Insa din punct de vedere ortodox e corect, fiindca acestia sunt feriti astfel de pacatul orgoliului.

Plus ce mi’a mai trecut prin minte la acea ora inaintata. Banuiesc c'am vorbit vreo cinci - zece minute. La inceput mai cu dificultate, mai cu capu'n pamant ca sa ma pot concentra pe relationarea ideilor, pe formele frazelor si ca sa nu'i vad benoclandu'se la mine si sa nu ma blochez, mai pe urma, cand am intrat in subiect si m'am aprins, chiar am devenit volubil, am uitat de orice trac, ba chiar raspundeam la glume ridicate la fileu de unii profesori. Unul mai ales imi parea simpatic.

Pana ce am decis brusc ca gata. Si am inapoiat scula magica – microfonul – amfitrionului.

Au mai avut vreo trei reactii nenii mari. Placute. Nu prietenoase, dar nici agresive. Am inteles ca au inteles ce am spus. Mi’a fost suficient. Si cica ar fi pe net filmarea. Tare curios as fi sa vad diferentele intre ce credeam ca spun si fac si ceea ce am spus si am facut in realitate, dar nu o gasesc.

 Iar azi descopar ca le’am dat apa la moara, fiindca discutiile de lunea urmatoare vor fi pe directia data de mine: “de la viziune la previziune, o dezbatere pe teme de stiinta-spiritualitate”. Sper sa ajung sa’i ascult.

 .

Vorbe de dragul vorbelor

.

 Uit iar si iar. 

Uit ca oamenii cei multi vorbesc intre ei pentru a’si linisti nevoia de apartenenta la un sociogrup si nu pentru a discuta validitatea ideilor enuntate, nu pentru a cauta calea corecta, adevarul ori alte bazaconii de acest gen. 

 Pentru ei, cei multi, a vorbi este actiune emotionala si doar emotionala. 

Ratiune, adevar... ce’i alea si la ce bun? 

Iar eu facand invers decat ei... si uitand ca ei... ajungem inevitabil la divort.

 .