.
Un titlu in stil Jules Verne ar fi: Unde se afla fara
echivoc ca perioada comunista a fost de fapt o zona de cercetari sociologice
pentru Occident.
Un titlu traditional ar fi: “Ero(r)i au fost ero(r)i sunt
inca!”, “Ciocoii vechi si aceiasi” sau “Aceeasi Marie cu alta palarie – acum la
doi litri si jumatate!”
A bon entendeur, salut!
(erorile gramaticale - de tipul virgula intre subiect si
predicat - apartin prestigioasei edituri POLIROM, ca si erorile de ortografie
nereproduse, din categoria pauza inaintea semnelor de punctuatie. Evident
POLIROM nu va da faliment, intrucat este – iata – o editura deja adaptata la noile realitati, o editura a celor multi, a inculturii)
(scuze pentru scaparile in campul superficialului ale
autorului desi evident nu imi apartin, intentionez – desi cred ca nu am suficient imbold
– sa scriu un articol separat pe tema asta, cum un individ toba de cultura
poate fi superficial, si chiar daca stie ca Ghika i’a recunoscut acest atribut
– superficialitatea – fata de Papu, a continuat sa se minta ca de fapt ar fi fost
o referire spre zona metafizica. daca ar fi facut o psihanaliza reala ar fi aflat ca era vorba de o minciuna croita de propriul psihic pentru a'si proteja propriul imago)
Ladies and gents, Ion Vianu, cu un material - din Amor Intellectualis - incendiant
pentru memoria celor uituci, care nu invata din cosmarele istoriei:
Ii dispretuiam pentru ca’i socoteam lipsiti de caracter.
Lichele. Intr’adevar, mai multi dintre ei, cei cu “scoala speciala” indeosebi,
au devenit profesori universitari, secretari de partid, rectori, intr’un cuvant
lideri ai profesiei fara sa fi avut merite deosebite, ba mai degraba au putut
fi considerati nuli, iar unii chiar escroci si plagiatori. Faptul ca aceasta
sleahta incepuse sa puna stapanire pe medicina (cu asentimentul batranilor
profesori, indeajuns de indiferenti si chiar cinici pentru a consimti la
degradarea profesiei) ma deranja.
Sentimentul
de templier, acela ca apartineam unei elite juruite binelui, era contrazis de
existenta acestor insi. Daca as fi privit lucrurile intr’un chip mai filosofic,
ar fi trebuit sa accept ca erau adaptati la “noile realitati”. Ei nu iesisera
din neant. Existau si actionau in slujba unei puteri care se intindea din
mijlocul Europei si pana la Pacific. Erau invincibili. Si tot asa cum ei
datorau totul comunismului, comunismul nu ar fi putut sa dainuie fara ei. In
interiorul tagmei medicale, aceasta gasca alcatuia un nucleu inexpugnabil. Lor
nu te puteai alatura, chiar daca ai fi vrut, chiar daca ai fi acceptat sa te
sacrifici intru parvenire. Se aplicau legile biologice ale imunitatii: asa cum
un organism respinge un corp strain, si eu, daca as fi incercat sa ma apropii
de ei, sa fac parte din acel organism care era gasca lor, as fi fost
neutralizat, digerat, eliminat ca un rest.
Erau semne
de recunoastere care precizau apartenenta lor la “gasca”. La fel ca in ordinele
ezoterice. Francmasonii, de pilda, au un anumit fel de a’si strange mana, in
acelasi timp inobservabil de un tert si de nerecunoscut pentru cel ce nu
apartine ritului. Tovarasii insa erau
exoterici. Apartenenta lor la factiunea care detinea puterea nu era secreta. Ea
presupunea doar o disciplina anume. Toata lumea putea sa observe comportarea
lor, dar nu toata lumea putea sa faca la fel. Aceasta recunoastere care se
petrecea la lumina zilei, fiind totodata inimitabila, era de ordin lingvistic.
Ei vorbeau intr’un anumit fel la sedinte. Daca nu reuseai sa vorbesti ca ei, nu
puteai sa te mai prefaci. Daca reuseai sa vorbesti ca ei, sufletul tau se
transforma in asa fel incat chiar deveneai dintre ei. Asta nu era dat oricui.
(...)
Milsosz
spune ca statele comuniste sunt, de fapt, “logocratii populare”. Logocratii au
mai existat. Parlamentarismul genereaza logocratie, adica un sistem in care
cuvintele au in intaietate asupra ideilor. Conteaza mai mult cum spui decat ce
spui. Dar comunismul creaza “logocratii populare”. Este o forma de logocratie pura. Practicantii
ei, oameni veniti dintr’o lume neintelectuala, o lume taraneasca ale carei
traditii erau dispusi – si capabili – sa le uite cu totul, odata transplantati
la oras, erau mai accesibili pentru o limba simpla, mai capabili sa se
elibereze de orice influente. Erau, intr’un anumit fel, neatinsi de alte
culturi, insensibili la ispita experientelor intelectuale variate. De aceea ei
deveneau logocrati perfecti. In aceasta calitate, se puteau bucura de
increderea toala a stapanilor.
(...)
Chiar
unchiul Mihael, comunistul drept-credincios, apartinea unei generatii mai
vechi. Se vedea ca nu era cu adevarat “de’al lor”: reusea sa fie conform in
idei, dar nu si in limbaj. Modul in care combina intre ele cuvintele nu era cel
placut tovarasilor. Desi era cat se poate de conformist in continut (orice
obiectie, cat de mica, la initiativele partidului fiind exclusa), construia
frazele in afara formulelor consacrate, ceea ce, intr’o anumita masura, facea
ca exprimarea lui sa fie taxata drept “ramasita mic-burgheza”. Ce erau aceste “ramasite”
daca nu incapacitatea de’a adopta singurul semn de recunoastere care iti dadea
dreptul sa revendici apartenenta ta, ca membru plin, la “gasca”, limbajul, un stil? Unchiul Mihael, profesor la
Facultatea de Drept, putea, pe buna dreptate, sa se considere un “idiot util”,
cum ii numise Lenin pe cei care puteau aduce servicii “cauzei”, dar in niciun
caz nu puteau sa’i fie asimilati. Si chiar asa se si considera, foarte
probabil, dat fiind aspectul de caine batut pe care’l purta, ca pe un blestem,
cu spinarea indoita, capul plecat, ochii tristi (el care, altfel, ar fi putut
fi considerat un barbat falnic). Si Efraim, si Mihael purtau cu ei, ca pe un
pacat stramosesc, originea lor “mic burgheza” si mostenirea unei culturi mai
vechi care, oricat s’ar fi ostenit ei, nu putea sa se stearga din mintile lor.
De aceea, adaptarea lor la socialismul real se facea numai cu pretul unor
neincetate infrangeri de sine si purta pecetea neautenticului.
In timp ce
U., I.,
F. (...). Baieti de la tara, veneau fara
nici o prejudecata, fara nici o vinovatie, fara idei preconcepute. Ei nu aveau
nevoie sa se falsifice, ca Efraim, ca Mihael. Pentru bunul motiv ca fondul lor
taranesc nu venea in contradictie sau concurenta cu discursul logocratic. Si,
mai ales, aveau o mare sete de’a recupera ceea ce stramosii lor nu avusesera.
(...)
In timp ce
tinerii arivisti de la medicina (pe care i’am pomenit prin initiale) nu aveau
nici o frana culturala spre a adopta acea “limba de lemn”. Si nu aveau nici o
constiinta proasta. Ei erau cu adevarat “oamenii noi” pe care ii anuntase
comunismul, datorita carora oranduirea noua avea sa devina din utopie
realitate.
Toata
aceasta arhitectura sociala era superba! Putin cate putin, aveau sa se aseze
noile ierarhii. In frunte, logocratii perfecti, cei fara stari sufletesti. Fara
memorie culturala, in afara urii lor inversunate de urmasi ai celor batuti la
scara de vechilii boierilor. Mai apoi, idiotii utili, care se recunosteau prin
incercarea cu rezultate mediocre de a utiliza limba de lemn. Sub ei, sclavii
docili, cei ce acceptau sa taca. Mai jos, masa inerta care trebuie condusa cu
biciul. Jos de tot, in iadul bolsevismului, toti contestatarii constienti si
inconstienti, blestematorii, carcotasii. Fata de ei, partidul, cu adevarat
binevoitor, incerca o recuperare. Incerca sa’i traga intr’o categorie
superioara: de pilda, sa’i faca din incapatanati – sclavi tacuti. Gradul in
care reuseau era variabil, nesigur.
(...)
U. ne’a
prelucrat pe tema: ce grea si mizerabila e viata in Franta. Parisul era de o
frumusete si de un lux incredibile. Si el – nu de departe, ci chiar din inima
acelui loc luminos si liber – avea curajul relei-credinte; curajul de a
proclama ceva care contrazicea total ceea ce se vedea cu ochii, cea mai
flagranta realitate.
(...) viata
era, cum fusese intotdeauna, o lupta, una destul de feroce. Nu era suficient sa
fii capabil, trebuia sa dai si din coate. Eram totusi indeajuns de matur si de
lucid sa realizez ca, pentru a reusi, trebuie sa dai si anumite dovezi de
credinta fata de sistem, inca si mai multe in sistemul totalitar in care traiam
(...).
Sentimentul
general era ca se produsese o selectie inversa. Cu cat erau mai putin capabili,
cu atat erau mai fanatici. Aderand la sistem perfect, pana la identificare, ei
se predestinau nu numai celor mai inalte functii, ci si supravegherii stricte
a celorlalti. (...) Cu cat erau mai slabi profesional, cu atat strictetea lor
ideologica trebuia sa fie mai mare. Numai asa din putin puteau deveni ceva.
Si eu? Unde
ma situam eu? Nici in categoria “fiilor de popi” ce vedeau in medicina o afacere
rentabila pe care aveau s’o exercite undeva, de preferinta in provincia din
care veneau. Dar nici in categoria ambitiosilor, fie a celor preocupati sa faca
cariera stiindu’se nuli – si de aceea caini credinciosi ai partidului –, fie a
celor capabili care nu ar fi consimtit sa se sacrifice practicand medicina
intr’un fund de provincie. Desi simtisem medicina ca pe o mare eliberare, ca pe
o sansa sa traiesc mai demn in dictatura, mai putin sclav, nu voiam sa ma limitez la meseria mea si atat. Era un
exercitiu intelectual de o mare subtilitate, un prilej de exercitare a
eruditiei combinate cu spiritul practic. Nu ma desprinsesem de estetismul
primilor ani. Pur si simplu, aplicam categoriile frumosului unei activitati
practice. Prin asta, eram in armonie cu prietenii mei, aveam acelasi fel de
cautare. In acelasi timp, cazul nostru era ciudat, oarecum de neinteles. Paream
un pic din alta lume. La vremea aceea aveam o stereotipie verbala, foloseam
adesea cuvantul “Sublim”. De aceea, cu ironie (perfect justificata), mi se
spunea (fetele in special radeau de mine in felul asta): “sublimul”. Eu insa nu
voiam sa scap de aceasta reputatie, chiar faceam totul ca sa o pastrez. (...)
Anii de formatie medicala erau o continua si pura placere de’a descoperi. Eram
foarte mandru, descoperirile mele nu veneau numai din carti, ci si din viata.
Ma abilitau cu acel soi de placere de care am vorbit: sa’ti folosesti puterea
pentru a face bine.
.
Postări
