Cum cu ceilalti

 

 (se pare ca dracia de mai jos functioneaza mai bine decat ani de terapie. scrii, organizezi ganduri, emotii, raportari, le reordonezi, le relationezi, le verifici... eram - si mai sunt - recalcitrant cu ideea psihanalistilor de a tine un jurnal. insa un "document" de analiza?! complet  autre chose! :D - da, sunt diferente esentiale intre cele doua. ei spuneau sa scrii aberatii emotionale. eu sustin fix contrariul - cautarea coerentei. tot fara a'ti ascunde lucruri mai putin incantatoare, insa cu asumare, nu razletire aiurea de idei doar de dragul razletirii - care are sanse enorme de a crea mai mult noise fara sens decat sa scoata la lumina aisberguri)

Si totusi unde am gresit? Am gresit?!

Unde am gresit - in ce am facut sau mai devreme pe fir – in cum am inteles lumea? Adica am decis gresit pentru ca am avut informatiile proaste despre lume?

Ceea ce e oricum destul de clar. Pe de o parte informatiile initiale erau din carti, nu din realitate. Iar chiar si cartile inspirate din realitate sunt deseori atinse de “frumusete”. Lucrurile stau mai frumos in carti. Si nu ca n’as fi avut acces la realitate, dar era prea urata. Asa ca o forma de negare s’a impus. Si anume sa consider ca traiesc ceva atipic, un accident urat. Iar lumea de fapt ar fi mai frumoasa. Ca nu se putea altfel, ar fi fost de’a dreptul inuman. Ca asta sa fie realitatea general valabila.

Ok, mai la obiect(ul pe care mi’l propusesem). De ceva timp ma uit la relationarea cu cei... multi. La cat de liniste se face in jur cand spui adevaruri neplacute. Cum zicea si Jung cand vorbea despre arhetipul introvertului intuitiv – ca el „vede” lucruri prea intime in ceilalti – atat de intime incat de multe ori nici ei nu si le admit. Si chiar daca si le accepta, tot se simt agresati de nivelul de perceptie initiat de acesta. Se simt fara protectii, fara justificari, fara argumentele cu care isi mentin „the face”.

Fuck, iar am deviat. Asta imi este o chestie care ma irita in ultimul timp. Prea multe cuvinte. Am nevoie de prea multe cuvinte. Tin minte ca obisnuiam sa fiu extrem de concis. Poate mult prea concis – incat ceilalti nu intelegeau ce spun, dar macar nu pierdeam atata timp cu atatea cuvinte. Ori mi’am pierdut din rabare – din nou?
Si de fapt am reusit acum sa imi amintesc subiectul – despre ce sa vorbesc cu ceilalti? Care e „cantecul meu” – cum zicea Celine (fiecare isi are propriul cantec pe care il tot canta celorlalti – sau ceva similar). Cine sunt eu pentru societate, pentru cei din jur?

Si e relativ important. Chiar si pe mine ma agaseaza ca prea des deschid gura ca sa avertizez. Atentie ca aia e inteleasa gresit si deschide usa pentru pericolul a, b si c.

Si am ajuns la asta partial pentru ca m’am tot fortat sa tac. Asa ca mai deschid gura doar in cazuri extreme. Cazurile extreme fiind... evident cele in care incerci sa eviti cate un mic dezastru.

So, de la capat incercare de mica reorientare-reorganizare a gandurilor:

I. 

    a. Din start am considerat ca lumea functioneaza mai frumos decat o facea de fapt, si relatiile umane s’ar baza pe competente. Ok, poate nu intre „cei multi”, dar macar intre cei cu care merita sa iti petreci timpul. Si chiar si pentru cei multi competentele (suna tehnic, insa ma refer inclusiv la competenta de a face glume, de a fi o prezenta interesanta), deci chiar si pentru cei multi competentele sunt utile, deci trebuie sa. Macar ca interes egoist, personal din partea lor.

Well, nici macar atat de „frumos” nu functioneaza societatea. Isi iau partea utila de la tine si apoi se uita urat la tine, se coalizeaza cu ceilalti ca sa se „apere” preventiv(!) de tine. Sau pur si simplu se simt mici si nu le place (cateva persoane mi’au tot zis asta – nu fac nimic gresit dar „se simt ei” in prezenta mea). Sau pur si simplu e reactia neurofiziologica – acel proces unde creierul urla „pericol” cand individul este in prezenta cuiva pe care il percepe mai inteligent (e studiu, cei mai multi au aceasta reactie by default).

    b. apoi am zis ok, lumea e mai urata, dar come on, putem sa o reparam, trebuie doar sa x, y, z.
Come on, nu e atat de greu.
Well, se pare ca e prea greu pentru prea multi.
Care se uita urat la tine cand incerci sa repari ceva. E ok, o sa fie o pastila amara, dar ne vom face bine – iar asta e ceea ce conteaza.
Fie sa repari mentalitati toxice, sau mai nou sa repari mentalitati „visatoare” care cred ca omul e mai frumos decat in realitate si cer ca noi sa traim utopic langa niste oameni distopici. Mai bine te impusti in picior de unul singur, e mai putin chin.
Si daca ar fi doar atat n’am o problema in a accepta ca sunt vazut „rau” de multi, atata timp cat treaba iese bine. Am practicat asta mult timp. Si o mai fac chiar si doar din reflex, din obisnuinta, deseori.
Insa ei... chiar nu vor. Chiar le place sa se balaceasca in mocirla si refuza sa iasa din ea – desi din gura pretind ca principii and stuff.
Principiul lor dominant fiind distractia. Sacrificand orice in numele distractiei, placerii momentului.
Asa ca?! Ce poti face?

    c. Trece timpul, treci prin ups and downs – cand ai energie sa mai impingi lucrurile catre „mai frumos, hai sa traim mai frumos, prieteni”, cand se mai termina si iei o pauza sa te mai gandesti putin.

    d. Si ajungi la momentul cand realizezi ca nu mai ai timp sa rezolvi lumea. Si vezi pusti pornind pe acelasi drum, cu aceeasi convingere ca ei o pot rezolva, ca stiu ei cum trebuie trait. Si cu o parte din idei periculos de utopice. Nu in sensul de prea frumoase, nu in sensul ca ai ajuns un acrit, ci in sensul ca tu stii cat de urati sunt oamenii, stii cat de urat vor profita de acele idei frumoase ca sa distruga si ultimile lucruri frumoase care inca mai exista.

Pe de alta parte parca nu aveai idei la fel de razna. Adica da, erau utopice dar... mai mult in sensul ca pretindeau prea mult de la individul de rand, incapabil sa traiasca atat de frumos. Clar nu erau in directia de ignorare a cunoasterilor acumulate in istoria umana – pe motiv ca daca e nou e cool si e mai bine, ca inainte erau aia prosti. Drept care nu erau idei – oricat de utopice – care sa genereze si mai multe probleme pe reteta „de succes” - calea catre iad e pavata cu intentii bune.

    e. au ajuns sa ma mai intereseze doar subiectele care anunta ceva grav? Sau sunt atat de multe incat consider ca it’s too much and something must be done?

 Si tocmai realizez ceva legat de distractia care ziceam ca este rege in ierarhia valorilor celor mai multi. Ei si’au atins deja maximul. Ei nu pot nivelul de civilizatie pe care il propui – nu dpdv tehnic ci dpdv uman-evolutiv – natura lor nu le permite mai mult decat sunt deja. Si asa iti amintesti de versurile lui Kahil Gibran, unde zice ca nu poti acuza pe cineva, nu te poti supara pe cineva ca nu are ceea ce natura nu i’a dat. Bine, evident ca o faci, ca nu esti sfant si reactionezi emotional, dar nu e chiar inteligent sa.

Iar pour la bonne bouche – cum zice japonezu’, cam toti pasii prin care vad ca am trecut ar avea un numitor comun: refuzul de a accepta ca nu ai ce’i face. Chiar daca nu ai ce’i face cu adevarat, in continuare refuz sa accept. E o asezare intr’o stare fatalista, de victima asumata..., fara happy end. Ca fapt divers asta e curios in relatia mea cu Hesse. In ciuda faptului ca nu are happy end cu el a fost prietenie la prima vedere. Ba chiar nici nu remarcasem ca nu are happy end, fiindca finalurile erau pur si simplu... realiste, coerente, oneste.

II. 

Cum ar fi fost mai bine? Ar fi fost posibil un „mai bine”? Mai bine (mi’)ar fi fost daca as fi luat in seama mai serios un element chiar cu sens – cooperarea. Fiindca indiferent de ce bazaconii au tot vanturat unii si altii ca ar fi motivul pentru care am reusit sa o ducem atat de bine – rasa asta (rasele) de oameni – motivul principal ramane totusi capacitatea de a coopera intre indivizi - in numar imens, mai mult decat orice alta specie (cred ca de la Harari am intalnit ideea si o consider chiar pertinenta).

Asa ca e chiar ok sa iei in calcul ca este si sine qua non pentru comportamentul uman (si chiar si util) sa prioritizam principiul cooperarii.

„Greseala” mea pare sa fi fost ca am ales sa cooperez, insa doar cu cei care „merita”, nu chiar cu oricine. Si nu pe orice subiect, ci din nou - pe cele care meritau. Ca btw pentru mine a fi prieten inseamna in primul rand sa il avertizezi cand o ia razna pe cel de langa tine, nu sa ii zici „mergi tare” si sa razi (ca prostul) de ce se intampla, de ce pateste... prietenul tau.
Am evitat sa cooperez cu o singura categorie: cei lipsiti de scrupule. Cei care pun mai presus burta proprie,  comfortul lor de moment fata de un bine comun.

Si probabil am mai avut o categorie – nu imi e chiar clar. Cei care spun acum a si peste cateva minute b, fie din interes de moment, fie din pura inocenta, din lipsa de intelegere, de capacitate a pastrarii unei coerente. Am zis ca nu imi e clar daca e chiar o categorie distincta pentru ca lipsa coerentei in afirmatii este de multe ori un semn de prioritizare a comfortului personal versus interesul societatii de structura functionala.