Sah - Prima partida

 .

Au fost trei partide. In ziua se implineau cativa ani de cand a murit tata.

Si am jucat cum n’am mai jucat de mult. Sau mai bine zis, cum rar am jucat.

Fiecare isi are povestea ei.

Prima partida.

Inceput furtunos. El spune ca vrea sa jucam blitz. OK.

I’am dat albele. Asa ca a avut initiativa.

Si a folosit’o. 

Eu ca de obicei, nestapanind deschiderea, cunoscand’o doar in linii mari ma trezesc sub un asediu prematur. Un cal al lui traverseaza tabla de’a latul prin spatele liniilor inamice, adica prin teritoriul meu, starnind pe ici pe colo reactii de aparare. Calul se opreste intr’o pozitie centrala, deranjanta.

Printre mutari rapide, ma intreb unde am gresit. Singura greseala de care sunt constient este ca am mutat acelasi pion de doua ori, pierzand timp pretios, in loc sa imi dezvolt piesele usoare. A fost capabil sa fructifice o greseala atat de mica? Eu nu as fi fost. Este periculos. Dar pana una alta situatia trebuie reasezata pe pozitii de egalitate. Asa ca impotriva modului meu de a juca, provoc un schimb de piese, scapand de calul lui periculos.

Nu apuc sa respir si din nou constat ca sunt sub asediu – pionii lui de pe flancul regelui vin tropaind grabiti catre rocada mea. 

El deja a inceput sa mute mai lent de ceva timp. Asa ca pentru o mutare ma opresc sa imi trag sufletul. Analizez. Care este slabiciunea acestui atac atat de rapid? Sustinerea! Atacul fiind declansat inainte de dezvoltarea pieselor nu este sustinut, linia avansata este separata de restul pieselor. Asa ca am doua obiective: sa ii blochez inaintarea prin mutare pasiva, ca sa nu provoc mutari de sustinere a atacului cu piesele usoare, sau si mai rau – cu cele grele. Iar in al doilea rand, - sa nu ii dau timp sa isi sustina atacul. altfel sunt mort. 

Ii blochez inaintarea cu un pion pasnic si ii iau in vizor regele care inca sta central, in ploaie. Nu reusesc sa inaintez catre el, dar macar ii indiponibilizez singurele piese active, dezvoltate. 

Am un nebun pe diagonala mare. A ajuns acolo din nevoie dar l’am lasat acolo fiindca asa zice teoria – ca e bun acolo. Fac un plan de utilizare a lui. Dar adversarul joaca prea rapid, punctele de greutate ale tablei se modifica foarte repede, nu ai timp sa iti fixezi tinta si obiectivul dispare. (Eu sunt mai mult genul care creaza multe tinte stabile… prea multe pentru a mai fi sustinute la un moment dat, si patrund prin cel care cedeaza.) chiar daca planul initial pentru nebunul meu si’a pierdut tinta, il adaptez si construiesc mai departe, timp in care adversarul incearca sa isi protejeze regele pregatind in viteza rocada mare, pe flancul damei – asa cum era de asteptat – pentru ca apoi sa continue atacul pe flancul regelui fara a mai putea fi perturbat. 

Nu mai am timp, trebuie sa mut definitiv jocul catre regele lui, inca cateva mutari si devine impenetrabil…

Iar aici… aici am fost eu plus eu cel cu gandul la tata. Fusesem cu gandul la tata de cand am pregatit atacul nebunului pe diagonala mare. Fiindca tata era cel care isi pregatea atacul in spatele propriilor piese, invizibil. Iar cand deschidea portile, toata tabla se transforma instantaneu. 

Atacul e pregatit, mai pregatit de atat nu voi putea fi, nu am timp. Trebuie declansat.
Mai intai sacrific un pion. Cel mai puternic pion al meu, fiind cel mai inaintat si pion central. 

Albul se mira, si il ia. 

Apoi mutarea decisiva. 

Sacrificiu de nebun, fix in mijlocul pionilor din flancul damei, in spatele carora regele lui incerca sa se ascunda. 

Urmau sa cada in total trei pioni ai albului, exact atat cat valora nebunul, conform teoriei. Problema mea devenea faptul ca e mai usor de folosit un nebun, decat trei pioni, care necesita grija, coordonare, sprijin. In plus sacrificasem deja un pion iar daca il puneam la socoteala, obtineam doar doi pioni. Insa avantajul pe care mizam era pozitional: curatarea protectiei regelui, iar singura mea sansa era sa reusesc sa fructific asta. 

A urmat o nebunie. Ma aruncam pe flancul damei cu tot ce aveam. O singura mutare daca il lasam, putea sa mute jocul pe rocada mea, albul reusind ca majoritatea miscarilor din aparare sa ii mentina atacul viu, sau chiar sa il potenteze uneori.

Totusi, am reusit sa nu fac cadou piese. Ceea ce nu am mai reusit de ani de zile. Asa ca… prima partida a fost a mea. Cu negrul, reusind sa ies de sub o ploaie de atacuri in viteza, prin doua sacrificii consecutive. Cred i'ar fi placut lui tata.

 .