autoamagire

.

Nu trebuie... Complica lucrurile. Inutil. Si suntem convinsi ca la un moment dat rationalul va reaparea si ne va arunca in fata imensitatea greselii. Mult mai buna e considerata a fi astazi decizia pe baza rationala. 

Vrei sa discutam? Sunt de acord! Vrei si ceva mai mult? Iar sunt de acord. Dar nu o aduce intre noi. Complica lucrurile. Si in plus riscul de greseala creste crunt. Hai sa fim impreuna pentru ca ne intelegem suficient de bine. Si pentru ca dorintele noastre trecatoare sunt din acelasi registru. Si pentru ca uite, lucrurile par sa se aseze destul de comod in cazul in care… Si sa facem linistiti o familie pe baza acestor considerente.

 Dar nu cumva sa fie vorba de altceva. Altceva presupune eroare. 

Sau si mai bine: altceva nu exista! E mai usor asa. Nu trebuie sa ne facem griji ca putea fi frumos, iar noi am ratat.... Nu, frumosul e in povesti, in filme… Noi n’am pierdut nimic, frumosul e doar o problema de disfunctionalitate psihico-chimica, niste glande ceva, cumva… 

Altceva nu are voie sa mai existe in ziua de azi. Decat o aparenta a ei (nu chiar iubirea in sine – fereasca sfantu’!) asa, ca distractie de moment. 

Fiindca iubirea complica inutil lucrurile.

Si iubirea va fi contrazisa de rational la un moment dat. Iubirea greseste. Iubirea e doar o problema psihica a celor slabi de inger. O chestie cu o glanda care ii face pe unii sa fantasmeze… fantasme.

.

Revua de film

.

Rapida, ca’i tarziu.

You will meet a tall dark stranger.

Primul film cu Anthony Hopkins (Sir Anthony Hopkins) care m’a dezamagit. Nu cum a jucat el, ci filmul in sine. Cu totul.

E filmul in care fiecare pateste ceva in masura unei greseli proprii. Fiecare sufera doar de pe urma propriei tampenii.

Ajung scribi de filme cu asemenea distributie chiar tipi fara pic de imaginatie. Si fara pic de realism – daca ne amintim ca “povestitorul” din film afirma (repetat) ca filmul prezinta viata pur si simplu, viata reala, ca nu exista un mesaj in film, ci doar viata ca atare.

Bai! Suferinta in viata reala vine foarte adesea din neant! Rareori vine din propria prostie, dintr'o vina proprie. Cel mai adesea din prostia celui de langa. Din neantul prostiei sale.

Imaginatie - nu. Realism - nu. Unexpected stuff - nu. Prost film.

----
later edit: am reusit sa folosesc cuvantul film de cca 8 ori in 7 randuri. sunt tare!

.

Democratia lui Bergson

.

Articolul anterior fusese pornit cu o idee pierduta pe parcurs. Din cauza de conexiuni aparute pe drum si de oboseala orei.

Oricum era o motivatie minora, dar sa o spunem totusi azi.

Musiu Bergson.

N’am avut contact tete-a-tete, drept care nu exclud sansa ca intr’o intalnire directa sa’mi schimb parerea. Dar m’as mira sa fie o schimbare radicala, cum fu cu Nietzsche, pentru ca intermediari au fost Tutea si Vianu. Tare n’as crede ca l’au denaturat.

La subiect… Bergson imi pare tiparul enervantului modern (subiectiv vorbind, evident). Adica acela care duce la arta capacitatea de a spune lucruri contrare in aceeasi propozitie. Asta una la mana mod de iritare. Doi la mana – faptul ca aceasta contrarietate denota (provine dintr’) o lipsa de aprofundare a ideilor emise.

Examplu (si anume chiar afirmatia de la care pornisem ieri). “democratia este singurul sistem compatibil cu demnitatea umana, dar are un viciu – ii lipsesc criteriile de selectie a valorilor (conducatoare)”.

Apai doamna! Daca lipsesc criteriile de selectie a valorilor conducatoare rezultatul este simplu. Domnia criteriilor multimii. Efectul fiind destul de limpede in vremurile actuale. Shakira si Mutu dominand viata sociala. Becali nu numai. Beckham si Beckham. El si ea. Bun, este de o evidenta crunta in ziua de astazi ca demnitatea umana nu mai are noima in societatea democratica, sa zicem ca nu era si pentru tanti Bergson.

Ba era. Sau trebuia sa fie. Pentru ca deja Gustave le Bon arata fix la acea vreme ce inseamna domnia masei. Irationalitate si mai rau de atat. “Nivelul intelectual al masei este mai scazut decat nivelul intelectual al celui mai narod component al ei”. (Asta’mi seamana cu unele legi ale termodinamicii naucitoare prin paradoxul lor.)

Sau in alt registru si mai demn de un cogitator: lipsa criteriilor de selectie a valorilor determina anarhia valorilor care determina disparitia demnitatii fie ca valoare fie ca valorizare.

Pe orice cale purcedem: pragmatica, sociologica, cogitoasa, ajungem la aceeasi concluzie: demnitatea si societatea democratica sunt disjuncte.

Ori musiu  Bergson se pare ca nu a folosit nici macar o singura cale de a aprofunda porumbelul “democratia este singura forma de guvernare compatibila cu demnitatea umana…”. Din acest motiv spun ca el este etalonul acelei categorii de indivizi care scot porumbei doar pentru ca’s frumosi, pentru ca dau frumos din coada, ignorand ca in realitate sunt baloane de sapun. Nu? – ca doar suna atat de frumos sintagma in care se alatura cuvantul demnitate si cuvantul democratie…! O demonstreza insasi faptul ca a ramas in “folclor”.

Si inca o observatie pe acest subiect (al democratiei lui Bergson). Constructia de mai sus se sustine chiar in cazul in care Bergson vorbea despre societatea democratica ideala. Adica acea societate in care democratia ar functiona ca la carte. Adica daca Bergson facea consideratii ideale, adica inutile in lumea reala.

Fiindca in lumea reala, democratia si comunismul sunt aceeasi Marie cu alta palarie.  Acelasi nivel de inaplicabilitate practica a unei teori admirabile, acelasi rezultat dezastruos la infaptuire. Comunismul este tirania armata. Democratia este tirania avutiei. Adica prima se bazeaza pe forta armata, cea de a doua pe forta economica. Istoria a demonstrat’o. Ca democratia duce la tiranie economica se explica prin faptul ca legea este facuta de cel ce dispune de o forta economica mai mare pentru a influenta opinia majoritatii.  Majoritatea fiind eminamente influentabila. Iar cea mai dureroasa dovada este precedentul Julian Assange (fondatorul WikiLeaks). Ca doar nu mai poate avea nimeni pretentia ca nu este un sistem despotic acea societate in care cetateanul unei tari care aduce in agora adevaruri incomode este in 48 de ore deposedat de proprietatile materiale si arestat (la dorinta guvernului altui stat!).

Din nou, doar nu se poate sustine ca nu este sub tiranie acea societate in care neincadrarea in ‘main-stream’ ajunge sa fie o acuza capitala, care sa justifice anularea drepturilor unui individ de a’si desfasura activitatea.  Acest din urma exemplu face referire la atitudinea provocata de la ultima campanie electorala in America. In campania electorala asta a fost cea mai grava insulta posibila: a nu face parte din main-stream – ceea ce punea egal (!) cu a fi extremist. Iar societatea americana (prin antologica ei receptivitate) a integrat aceste atitudini: daca despre un individ se afirma ca nu este din main-stream inseamna ca este un extremist, iar daca este extremist evident trebuie ostracizat. Iata cum prin proces democratic (domnia etalonului celor multi) identitatea (diferentierea individului) este negata ca drept, si este legitimata pedepsirea “iesirii din rand”, pedepsirea afirmarii identitatii. (1984... orson... ring a bell?)

 

Ambele sisteme (democratia si comunismul) se sprijina pe aceeasi masa de manevra, careia i se subordoneaza (valoric) elitele. Ambele functioneaza pe principiile celor multi. Gustave le Bon a aratat degeaba ca cei multi sunt de departe cea mai nepotrivita alegere pentru determinarea oranduirii, cel mai nepotrivit etalon pentru croirea societatii.

…si iar am ajuns in cu totul alta parte decat directia in care pornisem. Il aveam pe Bergson prezentat de Tudor Vianu, cu doldora de autocontraziceri, plin de idei-baloane de sapun carora vroiam sa le aplic sfatul nietzscheean “e o virtute sa ii intepi pe cei ce cu aer sunt umpluti, ca foalele de broasca ”. poate altadata, daca voi avea starea in care sa cred ca Bergson merita atata atentie.

.

Plimbari

.

“Tutea: Platon spune ca sunt trei forme degenerate de guvernamant: tirania, oligarhia si democratia. Iar Aristotel spune ca democratia este singurul sistem social in care face fiecare ce vrea. Punct. Dar filozoful modern care e? Bergson. Si Bergson ce spune? Ca democratia este singurul sistem compatibil cu demnitatea umana. Dar are un viciu. Incurabil! N’are criterii de selectie a valorilor de conducere. N’are niciun criteriu de selectiune a valorilor de conducere.”.

Cum zilele astea vad ca iar mi s’a nazarit spre musiu Goleman, toate’n jur imi par cuie. Adica il vad pe musafirul meu ca a institutionalizat criteriul gloatei. I’a dat nume, luciu si faima, punandu’l in biblioteca: EQ.

Astfel ca acea tara majora a societatii romane – servilismul – (dupa parerea lui O Paler) devine iata peste noapte  o cenusareasa, un atu de prima mana in noua supa a valorilor.

Dintr’o discutie cu un profesor de filosofia culturii, cu ani in urma, am ramas cu o iamgine a unei importante revolutii a valorilor. Vianu era implicat in ea (in clasificarea ei), dar nu mai gasesc materiale pe nicaieri care sa’mi ajute memoria. Ceea ce este destul de pacat, deoarece acea discutie era capabila de clarificarea catorva aspecte utile.

Fara inadvertente de fond, istoria ar fi urmatoarea: pana de curand (cateva sute de ani) valorile aveau o ierarhie (care ierarhie la randul ei avea o vechime respectabila). Adica in functie de clasa valorilor, acestea se subordonau unele altora. In primul plan erau valorile religioase. Apoi… memoria imi joaca feste, tare probabil este vorba de valorile normelor (legale/morale). Valorile economice erau undeva pe la jumatatea clasamentului, fiind in discutie sapte categorii de valori.

Adica un individ, ori o fapta, se bucura de o apreciere puternica daca parcurgea / indeplinea (de sus in jos ca importanta) scara valorilor. Daca individul (ori fapta) integra puternice valori religioase, atunci primea o recunoastere incontestabila a valorii sale. Cu cat se acumulau mai multe valori (de la cele din topul ierarhiei catre cele din josul ierarhiei) asimptota perfectiunii era mai apropiata de telul sau.

In povestea ierarhiilor intriga este data de un coup d’etat, pus la cale de catre forte subversive, evident, infaptuit timpuriu de renascentisti (prin miscarea umanista), iar lovitura de gratie (o gratie barbara) venind din partea iluministilor. Nu in mod direct, ci pe principiul cauza-efect, ca de unde nu e nici Dumenzeu nu cere. Umanistiii si iluministii nu numai ca au cerut, ci au postulat ca este,  iar cand marea masa nu a confirmat prin capacitatea de iluminare, s’a ajustat definitia (i)luminarii, astfel incat sa se creeze senzatia ca scroafa s’a suit in copac. Nu, ea nu s’a suit nicaieri, ci copacul a fost nivelat, a fost adus la inaltimea unui boschet.Ca daca Mahomed nu serveste la munte... facem un delusor in curtea din spatele casei si ii spunem lui Mahomed ca a venit muntele.

Povestea in chestiune fu observata si anuntata. Nietszche ii dadu un titlu sugestiv: Dumnezeu a murit. Adica valorile religioase au fost calcate in picioare, au fost pierdute. Oricat de mult s’ar bucura unii de aceasta treaba, exista un revers al medaliei. Valorile religioase (spirituale) dau / creaza valorile morale. Ori fara primele, dispar si cele din urma. Valorile morale nu au o esenta proprie, nu au o entitate de sine statatoare. Fara reazamul spiritual ele sunt “ca nisipul, luate de vant”. Si ca nisipul, raman ca existenta, dar toata lumea calca pe ele, iar castelele de nisip – se stie – sunt monumente ale efemeritatii.

Sau intr’o formulare mai fericita gasita aici: “Dacă entuziaştii progresului social vedeau în formula „Dumnezeu a murit” ipoteza insăşi a recuperării umanităţii şi condiţia construirii unei societăţi eliberate de barbaria misticismului, pentru Dostoievski anunţul are un profil morbid. „Dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis”.

……………

„Totul este permis” nu reprezintă strigătul entuziast al unui sclav proaspăt eliberat, ci geamătul dezolat al marinarului care, pe marea înfuriată, constată că şi-a pierdut busola.

…………….

Or, „moartea lui Dumnezeu” nu înseamnă altceva decât transformarea valorilor morale, din principii eterne în convenţii sociale de conjunctură."

Pe aceeasi linie ii mai avem in discutii mai recente, in ordine temporala pe Paler, Tutea, Puric... Si nu cred ca ma insel daca il adaug la aceasta lista si pe H. Malaele.

Pentru ca acea lovitura de stat a impins valorile economice in top.  Si a aruncat valorile morale in divizia secunda.

Asta inseamna ca noile modele sociale, noile  varfuri sociale sunt niste semianalfabeti , lipsiti de valori morale, intelectuale, spirituale… in schimb avand portofele burdusite. Folbalisti, de exemplu.

Umanitatea a renuntat la trasatura care o facea umana.

Tutea spune cum omul careia i’a fost retezata legatura cu divinitatea devine animal rational.

Ba chiar se poate spune ca omul abia acum devine animal rational. Fiindca inainte de aceasta involutie nu era asa ceva. Era o incercare de devenire a perfectiunii.

Abia acum a ajuns omul sa fie un animal rational. Cu un rational de marimea unui boschet pe care il numeste copac.

Falsitatea numirilor nu mai este vizibila. Tutea, Eliade, Noica spun despre neputinta rationalului de a gasi si determina adevarul. Adevarul are o relatie de substanta cu divinul. Adevarul poate fi atins doar prin relevare.

Asa ca il avem pe Goleman dand gloatei instrument de licentiere. EQ. Prin care valorile intelectuale sunt surclasate de cele “emotionale”. Adica capacitatea de manipulare a fost tranformata din oaia neagra a familiei in printesa balului. Intr'o societate democratica - adica fara nici un criteriu de selectie a valorilor de conducere.

…apara si pazeste! (iar asta nu este slogan al unei firme de paza)

.

Tunsoare

.

- Ai fruntea prea inalta.

(Stiu.) Ca mi se pare mai simplul sa ma tund singur. Momentan nici nu mi’am batut capul sa incerc sa’mi las parul in fata un pic mai lung. Sa’mi acopere fruntea prea inalta.

Sunt ani de zile de cand ma deranjeaza de fiecare data ritualul de la frizer.

- Cum vreti sa va tund?

- N’am o preferinta anume. Cum vrei tu.

- …?

- Oricum crezi ca tu mi’ar sta bine avand in vedere tipul de par, formatia capului, osatura fetei.

- …?

- Scurt.

- Cu masina sau din foarfeca?

- ...!? e randul meu sa fiu in dificultate. Eu sunt cel care plateste - clientul, el (ea) e cel (cea) care trebuie sa stie cum sa faca.
Ma uit la ea (de regula e o ea)  si imi zic ca destul m’am hazardat la primul raspuns. Soarta totusi este milostiva, insista sa nu ii dea prin cap frizeritei ca am vorbit serios, ca poata sa ma tunda cum crede ea mai bine. Ca sa nu ma aleg cu o tunsoare de cocalar.

Si ma uit la ea (de regula e o ea), fac un efort de imaginatie, renunt la chestiile care imi vajaie inutil prin neuron si incep sa ii spun cum imi imaginez eu tunsoarea pe care o doresc. Si ma uit la ea si imi dau seama ca ii vorbesc degeaba. Fiecare precizare este o problema de Gheba pentru ea. Si chiar daca nu stie sa tunda decat cu masina – si asta uneori suficient de prost incat sa ma duc si a doua zi pentru reparatii – pretul este la fel de piperat ca la o frizerie unde lucrurile s’ar desfasura ca pe vremuri.

Pe vremuri… pe vremuri frizerii stiau mai bine decat tine cum sa iti aranjeze… stiau sa rezolve acele probleme de Gheba, care in fond sunt operatii comune pentru cei ce cunosc meserie.

Pe vremuri erai pigulit ca in filmele americane cu Fred Astaire.

Pe vremuri daca erai intrebat cum vrei sa fi tuns era pentru ca omul chiar se pricepea sa tunda in mai multe feluri. Acum intrebarea vine din “inteligenta emotionala”. Abilitati sociale. Crearea imaginii. Ca da bine.

De cand s’a trecut de la profesionistii in meserie la profesionistii in abilitati sociale, indiferent de pozitia ocupata, nici macar sa te tunzi nu mai gasesti. Si iti cumperi o masina de tuns si o plimbi uniform pe tot scalpul, cu rabdare, cateva minute. In toate directiile.

Au fost vreo 5 ani in care nu am trecut prin frizerii. Am avut parul lung. De cand am revenit in ele, fiecare vizita este o dezamagire. Am incercat in cele mai variate locuri. De fiecare data intru in alt loc sperand ca voi gasi acea frizerie unde voi fi tratat ca pe vremuri. Cu profesionalism.

Nu stiu daca prin teoria despre EQ Goleman a pus bazele decaderii profesionalismului real sau daca el doar a observat fenomenul si l’a trecut doar la un nivel de prima liga. Insa in lumea in care singurul profesionalism cerut este profesionalismul de fatada, iar principalele skills’uri sunt cele sociale eu am fruntea prea inalta. Pentru ca nu mai gasesc o frizerie in care sa fiu tuns ca pe vremuri.

Si asta nu se intampla la noi. Ci a venit de la ei.

Am fost tuns in Olanda. In orasel de fite, in frizerie de fite, dintr’un soi de jena nici nu am intrebat cat a costat partea mea… Si acolo a trebuit sa ma duc a doua zi sa corecteze… Cand am revenit a doua zi nici nu a trebuit sa explic de ce m’am intors. Era prea evident. Au spus printre rasete ca nu se pricep sa tunda parul cret. In mod bizar memoria mi’a amintit ca tot frizerii din armata (mai mult sau mai putin frizeri ad-hoc) imi spuneau ca la mine e mai usor pentru caam parul cret si nu se observa toate greselile. Oricum, importanta nu a fost priceperea de a presta ci priceperea de a taxa cu cateva sute de euro.

Teoria lui EQ paradoxal nu include abilitati morale. Au contraire! Din acest motiv simplu, draga Watson, aceasta teorie pentru mine este o teorie gaunoasa.

Frizeri intreaba formal despre tipul de tunsoare, medici isi intreaba pacientii cum vor sa fie tratati, bucatari intreaba chelneri care intreaba clienti despre cum sa fie facuta mancarea. Si nu este vorba despre preferinta clientului. s'a trecut de mult de acest niovel. Este deresponsabilizarea neprofesionistului. Profesionistul stie cum trebuie facuta treaba si o face in cel mai bun mod pe care il cunoaste.

Contrar filmelor americane… intru in frizerie si vad ca cu fiecare zi traim intr’o lume de neprofesionsti.

…fruntea prea inalta.

.

Dar oare

.

In ultimile zile mi s’a limpezit din ce in ce mai mult un pattern al meu.

In sah exista definita combinatia. In felul urmator: se numeste combinatie acea miscare tactica care incepe printr’un sacrificiu si se termina cu avantaj material sau pozitional. (da, e o definitie cu cacofonia inclusa)

Cand am renuntat la sah, unul din motive a fost faptul ca am vazut ca eu pretuiesc mai mult combinatia in sine decat rezultatul ei. Rezultatul ei – avantajul – chiar il dispretuiam. Drept care si reuseam adeseori sa il pierd rapid. Cand eram in avantaj jocul nu mai prezenta provocare. Ceea ce era frumos era lupta, era maiestria care ducea la rasturnarea de situatie. Chiar daca esua rasturnarea in sine, pentru mine nu mai conta – important era ca gaseam o cale de a sparge tiparul monoton al teoriei. Se pare ca acolo m’am indragostit de principiul buturugii mici care rastoarna carul mare. Iubeam situatia din care cu resurse mai putine provocam decesul adversarului.

Astfel cu timpul am inceput sa ma hazardez din ce in ce mai mult in combinatii imposibile / improbabile. Cu cat era reusita era mai improbabila, cu atat ma atragea mai tare. Chiar daca buturuga mica nu mai reusea sa rastoarne carul, era important ca o gaseam, ca o cream.

Asa am ajuns sa nu mai fie important rezultatul final, ci drumul. Frumusetea parcursului.
Firesc, din acest motiv s’a intamplat de cateva ori ca adversarul in fata caruia pierdeam sa spuna (neprovocat) ca desi el a castigat, eu am fost cel care a adus frumusete in acea partida, ca ma invidiaza, ca ar fi vrut ca lucrurile sa stea invers. Si am ajuns sa ma intreb despre ce inseamna a castiga: este mai meritoriu rezultatul material, palpabil, brut… sau ar fi corect ca victoria sa apartina celui care a creat frumusete?

Si la fel de firesc, pe de alta parte, nici nu mai castigam atat de des.

Dar nu conta. Pentru ca oricum, mie mi’a parut mai important a crea frumusete (in formele ei: neasteptat, interesant, scanteietor) decat castigul in sine. Asa ca sahul competitional si cu mine nu mai aveam obiective comune. El vroia cifre, eu vroiam armonii. Eu preferam sa mor ca un erou decat sa ma tarai intr'o partida banala spre o victorie stearsa.

Numai ca acum vad ca dupa ce am lasat sahul, incet-incet am transferat aceasta abordare in deciziile vietii de zi cu zi. Daca am in fata o posibilitate de a face un act “necugetat” (adica neasteptat, cu sanse de reusita minime, cu o doza de risc mare)… de regula asta este ceea ce aleg.

Si nu “necugetari” marunte. Nu betii, scandaluri in baruri, certuri, nu penibilitati de genul asta. Ci “necugetari” majore. Cu iz de rasturnari de situatie.  Cu sanse minime de reusita. Acestea ma atrag ca un drog. Pentru mine ocaziile de a contura buturugi mici sunt ocazii de a crea frumusete asemeni creionului care aluneca pe hartie in curburi de forme feminin-alungite (sa ma scuze urmasii lui nenea rubens).

Dar oare merita? Sau cat merita? Chiar pana la capat, asa cum simt?

Dar simt corect? Aceasta placere cu finalitati constant distructive… este justificata? Justifica ea neplacerile ulterioare?

Azi de dimineata consideram ca da. Sunt de acord, e un twist ciudat, o forma de hedonism bizar, care paradoxal pleaca de la o cautare a unei placeri asigurand cu foarte mari sanse o doza masiva a contrariului.  
Intr'o optica rezonabila - prosta politica a deciziilor. Dar oare e mai important sa fii un om rezonabil, comun, tern, cu burta aigurata, sau sa sa cauti neasteptatul...?

Oamenii imbratiseaza cu toate cele patru maini neasteptatul. Il cauta avizi in carti, in filme, mai nou in jocuri. In viata reala insa... lupta contra lui cu tot ce au.

Var'miu zice ca imi lipseste un hobby.

.

Sartgaard

.

In casa lui crestea. Incet-incet. Ochii lui isi gaseau linistea. Incet-incet. Cresterea era vizibila chiar si fizic. Redevenea complet. Nu completul autosuficientei ci completul echilibrului. Un echilibru dat de o concomitenta condensare si dispersare a punctelor sale.
 

 Reconectarea cu aceste puncte se face rar. Sunt necesare ingrediente aparte. Dar odata facuta, el devine exempul cu care se pot inchide peregrinarile existentialistilor prin facticitati, autenticitati si alte angoase.
 

Iesit din casa, fizicul i se transforma subit. Se trage la fata, devine costeliv, galben, izbucnesc cearcane, ochii i se deschid a teama, si vorbesc despre nesigurante. Aceasta este cocoasa pe care - oare cine - i’o aseaza in fata lumii.

.

Horatiu Malaele

(a. click stop muzica din bara laterala; b. click play aici; c. click pe cuvantul video; d. jump la secunda 20)

Insomnie literara

.

M’am trezit destul de brusc, probabil pe la sase. Am oprit soba care scotea un zgomot specific destul de puternic. Degeaba. N’am mai putut adormi.

Cateva minute mai tarziu m’am surprins gandindu’ma la niste personaje din viata pe un peron a lui paler. Imblanzitorii de serpi. Sau cam asa erau numiti. De cate ori apareau in poveste ma deranjau suficient de tare incat sa evit sa le dau atentie.
Numai ca iata chestie, in intunericul noptii, neputand dormi, ei au fost cei care mi’au populat atentia. Si un pitic mi’a soptit brusc ca ei – imblanzitorii de serpi – ar fi reprezentarea nesimtitilor din viata reala. Violentii societati. Lucru care n’ar fi total lipsit de sens, mai ales ca nenea Paler si’a trait viata scriind “ascuns”, vorbind ascuns, fiind un om al generatiei care a suprvietuit (la nivel intelectual) prin utilizarea limbajului incarcat de sensuri care era folosit cu cateva zeci de ani in urma la noi.

Deci imi trecu prin cap ca imblanzitorii de serpi care terorizau populatia si urateau lumea ar putea fi violentii societatii. Similaritatile sunt mari. De pilda modul in care reactionau oamenii comuni in fata agresiunilor acestora, sau modul in care aceiasi oameni comuni se raportau la acestia. Atitudini de capete plecate, bagate intre umeri, evitarea privirii directe pentru a nu’i starni, lipsa de reactie in fata atrocitatilor comise de imblanzitorii de serpi.

Apoi mi’am amintit ca mai era inca o categorie similara: dresorii de caini. Nu’mi mai era foarte clar cum se trecea in carte de la epoca terorii imblanzitorilor de serpi la cea a terorii dresorilor de caini, dar m’am intrebat: daca imblanzitorii sunt huliganii, cine ar fi dresorii? Fara sa ma macine mult gandul mi’am amintit cateva dintre caracteristicile epocii dresorilor: constientizarea lipsei intimitatii, atacurile directionate si conjugate…  iar probabil acelasi pitic cu sopteala de mai devreme arunca la fel de neasteptat: azi - jurnalistii. (in trecut, firesc, securitatea). Nu jurnalistii comuni. Ci jurnalistii – mercenari care musca la comanda. Jurnalistii fara scrupule (de parca am putea baga mana in foc ca ar mai fi si altfel de jurnalisti in ziua de azi) Ei ar putea fi cainii cu care se fac amenintarile (cel mai dezgustator exemplu care imi vine: mr robert turcescu). Iar cei ce ii platesc sunt dresorii din carte. Asemeni cainilor din roman jurnalistii sunt azmutiti, opriti, indreptati pe o directie sau alta, catre o victima sau alta, catre o zona sau alta.  

Si uite’asa il descoperim pe Paler avand fenomenalul atribut al unei perene actualitati, ca si amicii nostri Caragiale ori Eminescu. (mentionandu’l pe eminescu am facut referire la latura sa de jurnalist politico-social, nu la icoana de poiet national)

Si daca tot am rezolvat cateva posibile substituiri din viata pe un peron (cartea pe care se pare ca nu reusesc sa o termin, desi am inceput’o de vreo trei ori, ma tot opreste ceva cand se ajunge chiar la peron…) fiind inca intuneric si somnul lipsa si aflandu’ma la capitolul substituiri, m’am intrebat cum o arata oare azi casa foarte mica din poezia aia lui nazim hikmet care imi place tare. Si mi’am zis ca ar trebui sa fie asa: aer conditionat, termopan, gresie, parchet laminat si obligatoriu spoturi in scafe de gipscarton!

Horatiu Malaele - Uriasul (Nazim Hicmet)
(muzica se opreste din banda din stanga, sus, o bulina mare si rotunda)

Iar apoi m'am intrebat despre casa uriasului. Pai. Cu siguranta mult lemn. Si aproape la fel de sigur piatra. Si carti.
Si... si probabil ca a fost suficient fiindca s'a facut dimineata.

.

Agresiuni sociale

.

Daca te joci un pic prin sociologie afli ca exista o serie de lucruri incadrate la violenta sociala despre care altfel nici nu’ti trece prin cap ca s’ar cataloga ca atare. 

De exemplu intamplari ca aceasta: pe trotuar se intalnesc venind din sensuri contrare un grup si un individ solitar. Membrii grupului simtindu’se mai puternici (datorita numarului) il vor obliga in mod tacit pe individul solitar sa fie cel care ii evita, cel care face mai mult efort pentru a evita potentiala coliziune. 

Fenomen mult mai pronuntat in cazurile in care grupul are o medie de varsta scazuta iar solitarul este om batran.

Sau indivizi handralaind prin spatii publice cu o atitudine provocatoare.

In fine, cam asa se mai poate privi agresiunea / violenta sociala. 

Acum cateva zile  am inceput sa ma intreb daca nu cumva si femeile imbracate provocator (sumar) nu se inscriu si ele in categoria agresiunilor sociale. In fond, si ele sunt provocatoare, creaza tensiune si multe dintre acestea au inclusa in atitudine si expresia “you’ll never touch this – you’re not good enough” (am observat atitudinea asta nu fata de mine ci fata de indivizi mai putin norocosi: mai saraci, imbracati mai prost, mai batrani, mai… o multime de mai).  

 .

Raspuns

 .

reactie la un articol (ca mi se ceru, aproape cu insistenta): 

contraexemplul 1

faza 1. omul primitiv descopera ca daca bagi mana in foc e naspa. si ca daca il fortezi pe unu' sa stea mai mult timp in foc moare.
faza 7. nu mai tot lua de bun ceea ce spun altii: forteaza pe unu' sa stea in foc, poate e chiar bine!

contraexemplul2
faza 1. unu' inventeaza computerul. bazandu'se pe convingeri ale predecesorilor legate de functionarea unei chestii curioase - curentul electric.
faza 7. nu mai lua de buna ce cred altii! verifica tu, reinventeaza tu roata. si vom ajunge in cateva generatii o lume de primitivi.

fiindca si la nivel personal, interior, spiritual, social, relational samd cutumele, regulile din batrani au la baza in mod similar cunoasteri create, evoluate in cateva mii de ani...! si spre deosebire de maimute, chiar si verificate! fiindca exista in fiecare generatie cativa nonconformisti care le testeaza, le ataca. unii o fac fiind deasupra lor (de pilda ghandi) altii o fac de dedesubtul lor (darwin, freud si hitler mi se par 3 exemple sugestive de astfel de idioti)
dar ma rog, daca etalonul nostru de comportament este cel al primatelor... vom deveni o societate similara celei a primatelor - oricum diferentele sunt din ce in ce mai mici.

ideea este ca prin acest tip de abordare - cel din articolul tau - dai frau liber in comportament celor incapabili de a avea unul ok dpdv social (ref contractul lui rousseau). cei care au suficienta "crestere personala" pentru a ignora "spusele lumii" oricum o fac de la sine, si o fac in deplina cunostinta de cauza, capabili sa isi anticipeze efectele. deci pentru ei nu este nevoie de acest articol. in schimb, el ofera pretextul de a fi nesimtiti celor care cauta unul: "uite ca si psihologii zice ca e bine sa fac cum ma taie pe mine capul, sa ignor ideile ciudate ale astora cu justitia, cu respectul, cu echitatea...!". 

el ofera pretext celor care vor sa scape de clauzele de datorie din contractul social.

stiu ca ideea de pornire a articolului viza alta directie, destul de ok in sine, insa comunicarea defectuoasa - incompleta deschide o cutie a pandorei in alte sensuri.
si mai ales... cei care au nevoie de astfel de "dezlegare" sunt cei incapabili de a se descurca cu libertatea pe care le'o creaza ea.

si din pacate libertatea excesiva se traduce de regula printr'un comportament mai putin periculos pentru sine cat pentru cei din jurul celui ce crede ca libertatea lui nu este limitata de libertatea celuilalt (formularea ii apartine unuia cu p... i'am uitat numele, se gaseste in primul an de filozofie)!

.

Cartile lui

.

Am asezat cartile. Nu ale mele, ci ale lui. Ale tatalui meu.

Camera mare este proaspat zugravita, cu patru parti de galben si o parte rosu din care a iesit un portocaliu mai portocaliu decat ma asteptam. Dorisem doar un galben cald. Dar e bine.

Am disparut si toate chestiile care speriau trecatorii. Doze cu viscerele la vedere, viscere fara doze…

Si acum m’am asezat pe un scaun si privesc resturile bibliotecii tatalui meu, acea parte de carti care a mai supravietuit anilor de decadere.

Le’am asezat de doua ori. Prima data le pusesem aproape la intamplare. Sortate doar vag in trei zone. Aratau ca naiba, provocau o apasare in camera.

Asa ca le’am dat jos si le’am sortat: literatura de calitate, maculatura, bpt, alte colectii, scolarisme, istorie (tata a avut o marota cu al doilea mondial), filozofie, incomplete si chestii. La chestii intrand tot felul de cunoasteri sau tatonari de cunoastere. Tot un fel de filozofie adica. Dar nerecunoscuta oficial.

Destul de uimit am descoperit ca exista in acea biblioteca mai mult Balzac decat am citit eu.  Mult mai mult.  Dar asa cum spunea si o matusa... adolescenta este perioada in care poti citi tot ce'ti cade in mana. Cand cresti mare ti se creaza niste filtre, nu mai ai rabdare sa citesti decat  anumite carti, ceea ce te limiteaza. Si am mai gasit inca vreo trei-patru titluri interesante, si inca vreo doua-trei carti pe care vroiam sa le cumpar. Si o curiozitate. O carte fara nume. Doar un simbol... destul de criptic. Mi'am aruncat o privire... pare un fel de istorie a religiilor cu ceva valente alchimice. Evident, a devenit urmatoarea.

Si acum stau si ma uit la ele. Intr’o anumita masura sunt cartile cu care mi’am petrecut adolescenta. Cat a mai ramas din ele.

Adica sunt (o parte din) acele carti care mi’au format covingeri. Sau baze de convingeri. Puncte de plecare, temelii de la care am inceput sa caut. Sa caut cunoasteri, adevaruri…

Mi’am pus un scaun la cativa pasi in fata bibliotecii si m’am asezat pe el. Fata in fata cel ce sunt cu (probabil) o parte din mine. 

Inca nu simt ca vreau sa unesc biblioteca adolescentei, biblioteca tatalui meu cu biblioteca mea.  Inca nu mi se pare firesc ca sa se intrepatrunda cartile lui cu cartile mele. Cu exceptia celor de sah. Pe acelea le'am unit din start, fara rezerve. Inca  nu stiu ce ma opreste. Si pana cand aflu cred ca vor ramane separate.

S'ar putea sa fie la mijloc un raport de ordonare intre cartile lui si ale mele. In sah mi'a fost simplu: stiam ca a fost un jucator mult mai puternic decat mine. Insa celelalte carti... fac referire la alte zone in care... ma feresc sa fac comparatia. Cand as aseza cartile impreuna pe categorii valorice... ar fi ca si o conceptualizare, o formulare explicita a unor fapte pe care preferi sa le omiti...

"Spune'mi cu cine esti prieten si iti spun cine esti" la mine s'a transformat in "spune'mi ce carti ai si iti spun cine esti".

Asa ca pe de o parte mine'le din cartile mele evit sa se dilueze in multimea celelorlalte carti. Ale lui. Iar pe de alta parte nu vreau sa pun in balanta mine'le meu cu cel al tatalui. Din jena pentru irosirea lui.

.

Lapcele muma'sii!

.

Injuratura. Cat / cand este actiune de eliberare si cand / cat este actiune de creare / intarire a unei obisnuinte nocive?

.

Iarna

 .

De cate ori venea iarna camera lui se micsora. Nu pentru ca se contracta de la frig, ci pentru ca patul crestea.

Iarna nu mai e atat de distractiv sa dormi pe jos.

Numai ca de asta data, dupa ce reorganizase mobila in camera, transformand biblioteca in pat… reusise sa nu mai gaseasca loc pentru chitara. Decat langa soba sau langa ferestra ceea ce nu era bine deloc. Ar fi dezacordat’o cel putin, daca nu cumva i’ar fi stricat lemnul.

.

2046

.

Tocmai ma gandeam ca placerea de a scrie a inceput sa scada de cand m’am reapucat de kendo (adica sportul… prosteste?) si am mai schimbat cate ceva pe ici pe colo.

Insa in seara asta cineva pe mess mi’a amintit ca am vazut un film zilele trecute. Sau am inceput sa’l vad. 2046. Interesant film. Mult sex… nu. Nu din cauza asta. Multa poezie la nivel de imagine, de sunet, de actiune, de replici, insa fara sa fie plicticos. Fara sa fie dulceag-patetico-something. Iar muzica este fenomenala.

Initial am spus ca este mai slab decat in the mood for love dar finalul l’a salvat. Prima jumatate e un pic mai dezlanata. Dar a doua jumatate face sa merite rabdarea.

“sentimentele pot sa se nasca fara sa’ti dai seama” – nu stiu de ce, dar chestia asta m’a oprit. Este banal-axiomatica, spune ceva atat de aproape cunoscut si totusi de neformulat cu usurinta.

“ma tot intreba daca exista ceva care sa nu se schimbe” – eh… asta este o intrebare!

Reactiile intarziate… quelle idee!…

“iubirea este o chestie de sincronizare. N’are niciun rost sa intalnesti persoana potrivita prea devreme sau prea tarziu” –  am spus si eu asta pe undeva. Sau candva.

“si mie mi’ar placea ca povestirea sa aiba un final fericit. Dar nu stiu cum sa’l scriu. Acu’ cativa ani aveam pregatit un final fericit. Dar mi’a scapat.”

(La un moment dat un personaj care murise apare viu… o scapare minora.)

“privind’o am invatat ceva: cand nu accepti nu, exista o sansa sa obtii ce vrei.” – regula de baza in managementul de azi. Dar nu in relatii.

Mi’a amintit de un personaj secundar din colectionarul lui fowles… poate o sa regasesc citatul lui.

“toti cei care merg in 2046 au aceeasi intentie. Sa recupereze amintiri pierdute. Pentru ca in 2046… nimic nu se schimba. dar nimeni nu stie daca este adevarat sau nu, pentru ca nimeni nu s’a intors vreodata.”

.

trei chestii

 .

Conform unui articolas de pe un site de profil, amenintarile informatice au ajuns in medie la 63.000 pe zi.

De ce? Cum? “de ce” e mai greu, dar “cum” e simplu.

Informatia. Da informatie prostovanului care nu stie ce sa faca cu ea si toate in jur ii vor parea cuie!

"Din datele furnizate rezulta ca piata criminalitatii informatice este in prezent in plina crestere, acest lucru fiind posibil si datorita cresterii numarului de creatori de virusi cu cunostinte tehnice limitate, insa care au inclinatii spre astfel de activitati."

Pentru ca orice rumegatoare poate gasi pe internet indicatii despre cum sa faci o bomba. Cum sa faci un virus. Nu e nevoie de inteligenta, ci de insistenta.

I’am mai pomenit pe aerienii aia care au inventat teorii gen “cunoasterea ridica omul”. Nu am pomenit insa oile din ziua de azi care fara sa mai puna la indoiala, fara sa mai deschida ochii, cred ca educatia unui om inseamna cunoastere rationala. Cei care cred ca un om daca a citit doua rafturi de carti este un om mai bun. Pentru el sau pentru cei din jurul sau. Sau cei care cred ca daca un om invata algebra, chimie, fizica si alte cateva chestii devine inteligent.

 Un om care a invatat toate astea, ba chiar si cum sa faca un virus, sau cum sa’l descarce de pe un site si sa’l trimita celor pe care vrea sa se razbune nu este un om mai inteligent. Este doar un copil prost caruia parintii i’au dat pe mana pusca lu’ bunicu’.

.....................................

De pe acelasi site aflam ca “semnatura se bazeaza pe un card cu CIP integrat, care poate fi citit inclusiv de tastatura computerului, careia i-a fost incorporat un cititor de card”.

Need help. Spuneti’mi cum integrez unei tastaturi ceva.

 

.....................................

In metrou am vazut ca Adevarul de seara avea un articol cu cateva zile in urma. Ca pe piata imobiliara preturile au ajuns la nivelul pe care il aveau acum 4 ani.

Sa’nteleg ca…. s’a terminat criza!

Si o companie maricica anunta ca a avut cel mai bun an ever.

Sa’nteleg ca… s’a terminat criza!

Si’atunci de ce oamenii sunt inca tinuti in sah… adormiti cu povesti despre criza…? 

.

Di dei

.

Astazi a fost ziua:

 - In care am dovedit sti’ntific ca supradozarea de magneziu intr’adevar iti face burta prastie.

 - Mai putin sti’ntific am dovedit ca intr’adevar indopat doua zile la rand cu magneziu sunt cel mai calm si pozitiv om dupe planeta.

 - Am semnat de luare la cunostinta pentru convocare la discutii – ca’s cercetat pentru abatere disciplinara – pen’ca am scris pe blog de la munca. Si pen’ca m’am exprimat urat pe blog... in ultima jumatate de an! (un prieten mi’a zis ca inca e bine ca nu sunt admonestat pentru cine am pe feizbuc la friends!)

S'a mai intamplat asta si altora. Nu aici insa. Si firmele au ajuns sa plateasca despagubiri serioase. Repet. Nu aici. Aici nici macar buletin nu'ti poti face in unele conditii. Nici macar mortii nu ti'i poti ingropa in anumite conditii.

.

Telefon nou

 .

Vineri mi’am luat telefon. Nou.

Ca trebuia. Acel nokia 3100 care si’a facut treaba mai mult decat onorabil, mai ales in conditiile in care a cunoscut realitati betonice cu suficienta hotarare.

Insa i’a pus capac marea. Vama. Umezeala sarata, nisipul... Si o tasta (5) refuza sa mai... Ca botonul din cauciuc de inchis / pornit nu mai exista si apasam direct pe cel de pe placa nu era o problema. Ca ii pica o parte din fata nu era o problema. Dar cand nu puteam scrie cuvinte in sms’uri ori nume cu literele j, k, l... devenea naspa.

Singura nemultumire legata de el a fost inexistenta cablului de date. In rest nici acum nu inteleg de ce trebuie aruncat la gunoi.

Dar am trecut mai departe. Doua zile m’am uitat la preturi, am vorbit cu cunoscuti... pt ca evident sunt atat de la curent cu telefoanele incat...

Incat ma uit la cum arata. Si ma intereseaza cat de bine se aude. Si cat tine bateria. Si sa pot transfera date pe computer. Si meniul sa fie relativ logic (am un motorola v3 care mi’a provocat cosmare). Si sa raspunda la comenzi in timp scurt – onorabil (acelasi motorola mi’a creat si dorinta asta).

Eram in mari dubii cu E72, E52... imi placea designul. Si C3 – imi placea pretul. Si vroiam tastatura qwerty totusi. Nu trimit multe mesaje, dar cand trimit oftez de trei ori si renunt. Si in mod clar nu’mi notez chestii. Fara sa mai oftez macar.

Si am aflat. Ca in ziua de azi sa’ti iei telefon fara 3G nici nu se mai merita. Dar 3G e folosit doar la transferul de date, nu si voce. Adica internet. Ori sunt in preajma unui computer cam 80-90% din timp... asa ca nu ma palpita ideea de internet si pe telefon.Dar ma palpita cea de acces WLAN.

Si ca GPS pe telefoane cam naspa.

Oricum... dupa doua zile eram tolba de informatii. Si indecis. Si asta interesandu’ma numai despre nokia. Daca intram si in alte marci... mein got!

Numai ca in drum spre casa... ma opresc la chestia din colt si iau o bere. Noroc, la cutie. Tare mi’a placut berea asta cand a aparut, acu’ aproape10 ani. La sticla. Incep sa o sorb inca de pe drum, inainte sa intru in casa. Sete mare moncher. Pe stomacul gol... o termin repede si ma duc sa’mi iau telefon.

Am luat C3! ‘eftin, s’aude bine, bacteria pare sa tina bine.

Efecte neasteptate:

Am descoperit ca pe tastatura qwerty devine dificil sa scrii numerele de telefon. Hmm... nu’i bai, rar scriu numere de telefon.

Am inceput sa tin casti in urechi in metrou si la birou – desi sunt contra fenomenului.

Fiindca radio. Rock FM! Ura.

Si fiindca o melodie descoperita saptamana trecuta. Or samfing. Cand tu taci, nenea Socaciu. Pe repeat, fundal sonor non-stop la birou, sau pe strada. Ca’n metrou nu se aude. Are o chitara superba.

Si cel mai neasteptat efect: am descoperit ca mi’a reaparut curiozitatea!

M’am jucat ore in sir cu toate setarile telefonului – chestie total curioasa. Pentru ca pana de curand multimea prea mare de setari ma deranja, mi se parea inutila de’a binelea, doar de impresionat cumparatoru’.

Singurul minus: aplicatia OVI – care s’a oferit sa’mi updateze softul de pe telefon a facut o treaba ieftina. Mi’a anulat majoritatea configurarilor mele, a dat o multime de erori, si mi’a disparut o aplicatie de transformat marimi de masura. Pe care azi chiar am avut nevoie sa o folosesc.

Deci am inceput sa’mi folosesc telefonul pe post de radio, mp3 player si agenda. Si mi’a renascut curiozitatea.

Si'mi place C3.

.

Contrabanda

 .

 Ca tot uit. Si imi aduc aminte in statiile de metrou. Unde vad clipul cu care oile sunt dresate ca contrabanda dauneaza grav bugetului. Or samfing.

De fiecare data cand vad acea chestie ma buseste ceva. Daca as trece pe xanax poate chiar rasul.

Pentru ca acea contrabanda care ajunge sa dauneze bugetului... este facuta doar de catre cei care gestioneaza bugetul... iar acum mai si consuma bani din buget pentru o campanie care ar fi exclusiv pentru ei. Campanie care evident nu are sanse de impact, forta... efect... samfing.

Fie si doar pentru faptul ca autosugestia nu am auzit sa treaca peste instinctul propriei burti.Ori peste nesimtire.

.

sau daca

 .

Sau daca aceasta carenta cvasigeneralizata de magneziu este in mare parte datorata cresterii vitezei cu care se schimba lucrurile in mediul cotidian, cresterii cantitatii de informatii cu care sunt bombardati indivizii azi, la nivele care pana acum o generatie sau doua nu existau, fiinta umana neavand timp sa se adapteze fizico-chimic, lucru despre care anunta tofler in socul viitorului, el considerand ca va exista un moment critic... in care ceva trebuie sa se schimbe radical. Sau fiinta umana va claca. Fiindca viteza schimbarii ambientului cotidian permisa de tehnologie depaseste capacitatea individului de acomodare. Individul inca nu‘si finalizeaza acomodarea cu un element si deja acesta este supus unei noi schimbari.

Sistemul uman este mult mai complex decat tehnologia. Adica mai dificil de modificat.

Si pana si tehnologia...

Unui robotel ii cresti viteza. Bagi mai mult curent in el. Se va misca mai rapid si va muri mai repede. Iar daca diferenta de curent este prea mare va intra in colaps. Cam asta se intampla si fiintelor umane.

Numai ca roboteilor le schimbam structura  usor, si mai ales rapid. O noua generatie de robotei, de procesoare este gata si intr’o jumatate de an. Cu toate modificarile structurale necesare – chiar modificari fundamentale. Pe cand o noua generatie de oameni dureaza mai mult. Iar modificari structurale... fundamentale...

Asa ca tofler spera ca omenirea va face o schimbare radicala in modul de a privi tehnologia. Si va limita viteza cu care ea altereaza spatiul in care traim, modurile in care relationam, felurile in care ne raportam la mediu (nu ma refer la natura, ci la obiectele care ne inconjoara), in cele din urma modul in care tehnologia altereaza modul in care ne raportam la existenta fizica. 

Sau daca nu a spus el asta, a spus ceva in directia asta, iar eu am completat restul.

 .