Discutii

.

Aglomerare. Program aglomerat.

Datorita-dincauza-multumita-gratie cuiva casa a capatat alte haine. Asa ca s’a marit. Sufrageria nefolosita din illo tempore a devenit sufragerie! Uimitor.

Si pen’ca deveni folositoare incepura sa vina oameni. Cate unul, cate doi, la un vin, la doi vin. La o muzica, la o discutie. Si remi as spune, dar e frustrant pentru unii.

Asta fu inceputul. Care se continua cu iesiri. La una bucata cafenea, la una bucata trebusoara care a continut mai mult decat spunea titlul... a meritat.

Tu di airport – za cafeneaua. M’o luat cineva acolo. Acolo, cortina: discutie inceputa trist cu sintagma de renume mondial “mai deosebita”. Vorba lu’ poezia: Stomacul mi se stranje, neuronul planje. Dar ignoram senzatia de vertij si mergem mai departe. Prezentari de subiecte. Urmaribile dar... plate. Fara profonzime, fara noutate. Cineva vorbind despre futurologie, dorind sa impanzeasca anticipatia la noi (“la noi” as in “la noi la romani”), gaseste de cuviinta sa ocupe probabil vreo ora povestind chestii din... teoria comunicarii. Nile nouvo, plictisitor, dar urmaribil. Poate ajunge omu’ la o idee interesanta! Pouf, gata, s’aseaza jos c’o terminat. Uf, macar scapai de unu.

Si mai voroveste careva, nu mai retin subiectul.

Si se trece lent in zona auleu. Auleu ca uite, anumiti scriitori de nimica-nimicuta au succes ca se citeaza intre ei, in timp ce valorile (subinteles noi) abia avem x cititori, ca pe feizbuc o poza idioata e virala in timp ce valorile de la noi trec neobservate, fara like, fara share. Nu’i asa ma Gigel? – si se citeaza intre ei si isi ofera microfonu’ unii altora. Intre ei. Vreo zece oameni. Povesti intime de amintiri din care singura informatie era un sir de nume. Zau? Faceau si ei ceea ce se plangeau ca fac altii. Dar la ei era ok. Auleu ca nu se citeste, auleu ca e plin de critici negativi, auleu ca. Dar totusi fara a deveni patetici. At least that. Plus automangaieri pe cap ca uite, am inceput sa fim ceruti, suntem transmisi live pa net si ne urmaresc si aia, sunt interesati si aia samd.

Za cafeneaua era plina. Preponderent tineri. Cam apatici. Pesemne printre cei zece erau si profesori de’ai lor...

Mai iau cuvantul cativa din cei zece... unii pe alocuri chiar dau dovada de forta. Culturala, intelectuala... dar totusi nu se emite ceva cu esenta, remarcabil. Cu o exceptie mica, cineva care a vorbit doar vreo trei paragrafe a spus ca anticipatia la noi a fost inlocuita de uimirea expectativa. Da, interesanta idee!

Si ma uit, si ascult... desi platforma electorala spunea ca’i cafenea (adica discutii libere, nu?) realitatea era evident un oligopol al “oamenilor maturi”.

Pouf, apare o exceptie. O domnisoara care isi arata placut piciorusele, care vorbi scurt si cu tel evident: sa dea apa la moara oamenilor “cu greutate”. Da, asta e pasaportul de intrare in lumea academica si nu numai: prezenta placuta, capul plecat, limba usor fluturanda.

Si la un moment dat a inceput sa ma manance. Aveam reactii la ce se discuta(se). Si observam ca anuntatele “intrebari si comentarii” din platforma electorala au loc numai intre ei.

Totusi. Scriu pe o foaie “POT SA MA INSCRIU LA CUVANT?”, ma duc la nenea amfitrionul pe sub reflectoare si sub privirile uimite ale asistentei si ii arat foaia. O citeste, nemultumirea il strabate, zice da dand din cap si din toata fiinta ca nu. Si din ochi intrebanu’ma retoric “cine esti mai si ce vrei? – lasa’ne!”.

Ma duc la locul meu sub aceleasi privri si reflectoare albe.

Si plictiseala, si se anunta la un moment dat sfarsitul, cu inca o reproducere a sintagmei de renume mondial “foarte deosebita”. Si explica nenea amfitrionul ca acei ce vor sa vorbeasca sa trimita din timp mail, sa se analizeze ce vrea sa spuna samd. Ma ridic, ma duc aproape si explic: doream sa spun reactii la ce se discuta acum, nu sa deschid subiecte de sine statatoare.

Din motive absolut inexplicabile zice cu un soi de sfarseala in expresie “pai atunci uite microfonul!”. Acum na, ce poti totusi sa ceri? Vine unu’ necunoscut la tine’n cafenea si vrea sa vorbeasca la microfonul tau... e un risc!

Za prima oara la un microfon sub reflectoare in fata a vreo 30 de oameni. Plus cica unii pa internet. Imi pun alaturi telefonul si o bucata de hartie pe care notasem ideile principale. Si incep.

Nu avem forecast, anticipatie. Pai ca mai intai sa intelegem de ce, sa cautam in interiorul nostru! Uimirea aceea expectativa de care spunea cineva (uimirea in filosofie e considerata inceputul gandirii, e ceea ce a declansat cunoasterea) eu as numi’o uimire nu expectativa ci contemplativa. Ca in sufletul nostru – si cand zic suflet ma refer la sufletul natiunii, la sufletul unui popor de care vorbea Blaga – nu exista anticipatie (adica actiune) ci uimire contemplativa (adica gandire contemplativa). Explicatia ar consta in ceea ce s’a discutat intr’un curs de filosofia culturii: civilizatia noastra e ortodoxa, a lor e catolica - protestanta. Ortodocsii ajung la suprem prin contemplarea – si intelegerea –  Creatiei. Protestantii ajung prin actiune, prin realizare materiala. Astfel devine firesc faptul ca in mentalul nostru colectiv nu s’a dezvoltat ideea de anticipare in plan material, in schimb avem dezvoltata uimirea contemplativa. Ce? Traim cativa dintre noi intr’o lume a internetului si a feizbucului si credem ca am scapat de asta? Cand de doua mii de ani si pana mai ieri si chiar si azi mai suntem ortodocsi? Mentalul colectiv inca e puternic populat de principiile de acolo.

Si o fi chiar asa gresit? Junimea, Noica, poate si Eliade au vorbit despre intelepciunea taranului care nu anticipeaza ci spune " fie cum o fi!", “cum o da Domnul!”. E o intreaga intelepciune si un puternic echilibru in asta.

Si auleu ca sunt multi critici? Pai nu cumva avem si prea multi “creatori” de nimicuri? Poate balanta este corecta. Pe e o parte. Pe de alta parte, da, consider ca este o trasatura a noastra nivelarea varfurilor – instinctul societatii de a’i aduce “la simtire” pe cei ce vor sa iasa din rand. Da, e neplacut. Insa din punct de vedere ortodox e corect, fiindca acestia sunt feriti astfel de pacatul orgoliului.

Plus ce mi’a mai trecut prin minte la acea ora inaintata. Banuiesc c'am vorbit vreo cinci - zece minute. La inceput mai cu dificultate, mai cu capu'n pamant ca sa ma pot concentra pe relationarea ideilor, pe formele frazelor si ca sa nu'i vad benoclandu'se la mine si sa nu ma blochez, mai pe urma, cand am intrat in subiect si m'am aprins, chiar am devenit volubil, am uitat de orice trac, ba chiar raspundeam la glume ridicate la fileu de unii profesori. Unul mai ales imi parea simpatic.

Pana ce am decis brusc ca gata. Si am inapoiat scula magica – microfonul – amfitrionului.

Au mai avut vreo trei reactii nenii mari. Placute. Nu prietenoase, dar nici agresive. Am inteles ca au inteles ce am spus. Mi’a fost suficient. Si cica ar fi pe net filmarea. Tare curios as fi sa vad diferentele intre ce credeam ca spun si fac si ceea ce am spus si am facut in realitate, dar nu o gasesc.

 Iar azi descopar ca le’am dat apa la moara, fiindca discutiile de lunea urmatoare vor fi pe directia data de mine: “de la viziune la previziune, o dezbatere pe teme de stiinta-spiritualitate”. Sper sa ajung sa’i ascult.

 .

Vorbe de dragul vorbelor

.

 Uit iar si iar. 

Uit ca oamenii cei multi vorbesc intre ei pentru a’si linisti nevoia de apartenenta la un sociogrup si nu pentru a discuta validitatea ideilor enuntate, nu pentru a cauta calea corecta, adevarul ori alte bazaconii de acest gen. 

 Pentru ei, cei multi, a vorbi este actiune emotionala si doar emotionala. 

Ratiune, adevar... ce’i alea si la ce bun? 

Iar eu facand invers decat ei... si uitand ca ei... ajungem inevitabil la divort.

 .

iluzii neuro

.

despre nivelul de iluzie a lumii in care am ajuns sa traim.

ideea de adevar a disparut, totul este marketing.

.

rezista!

.
rezista mai, rezista... inconjurat de incultura, de incompetenta, de interese, de rea-credinta... rezista!

.

ministrii - de la penibili la penali

.

Clar. La noul job nu e buna ora de iesire. Pentru ca ma pune la volan fix cand RFI toarna stiri. Si nici macar in limba franceza – ca sa obtin ceea ce caut pe postul ala.

Ieri deja s’a vazut, mi’au rupt zenul cu doua chestii. Azi cu continuarile.

Faimoasa fratie-coalitie a gasit solutie pentru impartirea a 3 paie la 5 magari. Mai inventeaza inca 4! Paie. Ca magari mai gasesti oricand.

Adica s’au mai creat inca niste ministere complet inutile, rupte din coapsa altora, sau create just like that, pentru ca niste magari sa intre pe pozitii de ministrii.

Si nebunia doi: cine estem acei magari?

Pai cand constitutia Romaniei spune ca daca un ministru are dosar penal i se intrerupe de la sine functia... handel Ponta alege doi (DOI!) ministeriabili care au deja dosar penal in cercetare! dafuq  si la dracu' cu constitutia Romaniei! asta mai ales cand a fost primita recent (de la UE - something) o solutionare a unor investigatii deschise despre alte activitati ale lui Ponta & co de mai asta-vara si au fost declarate contrare cu statul de drept...!

Sa fim lamuriti: nu sunt suspiciuni, nu sunt vorbe pe la colturi, prin presa ca doi dintre cei propusi de handel Ponta pentru a fi unsi ministri ar fi facut ceva ilegal, ci exista pe numele lor dosare penale in desfasurare!

Adica ce’am aflat? Ca Ponta (USL) a marit numarul ministerelor ca sa poata pune in funtea lor indivizi cercetati penal.

Mi’e sila, dom’le, sila! (preluare de la johnny raducanu http://www.youtube.com/watch?v=zDRhEA_XMmQhttp://www.youtube.com/watch?v=zDRhEA_XMmQ)

.

Politicieni pe post de vomitiv

.

Azi dupa cum se vede eu dadut drumul la radio in masina. Si ploat groaznic cu stiri din lumea idiotilor.

Pus adineauri deja povestea cu puscoacele la americani, apoi amintit un alt subiect pe care tare as fi vrut sa nu. Amintit ever.

Este in proiect un minister al tiganilor. Pe de o parte da, PSD’ul este patria tiganilor, stiu asta de mult timp, sunt articole pe blog in care am povestit cum at fist hand am vazut cu ochiul meu ca asa stau lucrurile. De doua ori a insistat cate cineva saptamani in sir sa intru in PSD, de fiecare data era cate un tigan, de fiecare data altul, de fiecare data argumentand ca au nevoie de oameni spalati ca mine, cu aer de ‘telectuali ca sa dea bine la public. Acu’ cred ca Ponta mi’a luat fix acest post. Papusa de fatada sforarita de niste tigani.

Fix mr Ponta care aud ca anunta o noua aparitie in guvernare: ministerul tiganilor! Numiti romi. Deci confuzie mai mare, atac mai puternic la identitatea romana decat un minister al rromilor in guvernul Romaniei... greu de patit asa pe fata.

Era la radio rfi intervievata o tanti politolog care esplica (tot de la stiristi rfi citire) extrem de pertinent de ce si cum acest minister ar fi o aberatie logica. Ca un proces de inglobare a tiganilor se face pe orizontala nu pe verticala. Un proces de inglobare se face orizontal pe fiecare ramura in parte: agricultura, finante, sanatate, nu pe o ramura separata care nu are unde sa existe de sine statatoare. Si alte asemenea clarificari de bun simt.

Dar bunul simt a disparut (daca a existat vreodata) din deciziile politice, asa ca sunt sanse sa vedem si aceasta monstruozitate.

Asa ca vin cu o cerere: daca tot se fac ministere pe categorii minoritare de populatie vreau si eu un minister al inteligentilor, unul al celor cu ochi albastri, si unul al celor sub 70 de kg (ministere tot pe elemente genetice ca si cel anuntat de Ponta, tot minoritari si tot categorii defavorizate)!

ps. si iata din nou cat de pueril-penibila este clasa politica: dupa ce alianta monstruozitatilor a castigat alegerile se cearta pe scaune. Ce vreau sa spun e urmatorul lucru: o alianta ar trebui sa aiba la baza un contract, cu aceste elemente deja negociate. Adica o numesti alianta cand ai batut palma pe o intelegere: ce si cum si cat ia fiecare. Dar daca faci alianta doar pentru voturi iar pe urma te trezesti ca nu te intelegi la imparteala... fix ca o echipa de zugravi angajata de mine pe un santier: intai au facut o treaba in afara intelegerii si apoi au spus cat ar costa!  Zugravi la carma tarii – mi’e sila, rog un rifle sa ma duc la scoala de langa mitropolie si la cea din piata victoriei...

pps. ...ca politica. mai am una pe suflet. prima, dar PRIMA actiune pe care am auzit'o initiata de noii castigatori ai alegerilor a fost scoaterea din puscarie a singurului gunoi politic ajuns acolo. bombonel. sila dom'le, sila...

 .

American Dream azi in cifre

.

Presa mondiala vuiaza (io as fi zis vuieste dar conform rfi am auzit ca asa s’ar conjuga mai nou niste verbe) de fapta unui american care luat una bucata rifle de asalt si ‘puscat intr’o scoala la greu.

Si cica  in americania au arrme legal – oficial parca vreo 16 mil de oameni. Inca putin si ajunge la populatia Romaniei cu catel si purcel cu tot, de la sugar la mosneag.

Iar asta care tocmai o puse de’un masacru nici macar nu o facea pe stampila lui. Erau armele lu’ muica’sa. Care il invatase sa le folosasca! Deci cu acces la arme... Romania cu provinciile istorice, adica cu Ungaria cu tot.

Si solutia cica ar fi o mai buna reglementare a armelor in americania. Eu zic ca de fapt sa existe o reglementare, cea actuala fiind doar o caricatura!

Da’ e o problema! Si anume ca dom’le biznisu’ asta cu vanzarea de puscoace da de mancare la 90 mii oameni.

Iar asta e asa mare argument ca pune piedici serioase unei schimbari de legislatie!

Dar eu zic ca astia nu se pricepe la matematica.

Fiindca anual cu aceste arme sunt omorati cca 30 mii oameni. Problema fiind cu votantii, pe durata unui mandat tot castiga mai multi votanti prin oprirea biznisului. Pentru ca uite: 30 x 4 ani = 120 de mii. Castiga 30 de mii de votanti (i’am scazut pe aia 90 de mii care au ramas someri) inca din primul mandat. La celelate mandate se merge direct pe plus! 120 de mii curate, nu mai scazi nimica-nimicuta (sau ca sa fim carcotasi putem pune un 10 mii de prasila, pentru cei insistenti si inventivi care chiar in lipsa de gun ar reusi totusi sa'si omoare soacra cu morcovu')!

Asta unless se considera ca e mai bine sa moara anual 30 de mii (and rising) decat sa’si piarda o data jobul 90 de mii.

Sau unless decat e mai bine sa mai moara ca nu conteaza atata vreme cat curge banul!

America dream! Yeah baby!

.

magnetism uman

nota: n'am avut rabdare sa corectez textul, e posibil sa fie unele incoerente date de schimbari de propozitii in cadrul frazelor ulterioare formei gandite initial. si in mod cert sunt anomalii in ortografie, in mod cert sunt salturi de la o idee la alta, n'ar rabdare sa dau o coerenta organica textului.

sunt intr'un concediu luat brusc, din cauza unei stari de burnout, ori stress - pe romaneste epuizare. acea forma de epuizare in care daca nu faci ceva urgent vor face altii: medicul generalist, psihiatrul sau popa.

mi'am simtit creierul cedand literalmente. destul de scary. sa vezi cum creierul nu iti mai ofera viteza de gandirea, conexiunile, concentrarea si fluenta vorbirii cu care esti obisnuit. mai ales in cazul meu, eu identificandu'ma mult prin ce si cum gandesc.

Cu cativa ani in urma am trait o experienta aparte intr’un concediu in 2 Mai. Am devenit pentru cateva zile o persoana extrem de magnetica (social) lucru care mi se mai intampla din cand in cand, insa niciodata la asemenea proportii.

acel 2 mai a ramas pentru mine un punct de referinta puternic pentru o forma “superioara” a mea.

acum o saptamana, cand eram pe marginea prapastiei (burnout), decideam ca trebuie sa ies urgent de acolo pentru a nu ajunge o leguma, cu saliva curgand in coltul gurii.

Asa ca ma gandeam ce am de facut. la doctor - clar. dar inainte sa ajung acolo am inteles ce am nevoie. un 2 mai. dar din nefericire e frig.

asa ca am fost fortat de imprejurari sa intleg ce nu am inteles de cativa ani incoace: cum pot replica acel 2 mai, ce s'a intamplat atunci de am fost atat de ok, cum am ajuns atat de magnetic. si am reusit: acea saptamana mi'am petrecut'o complet rupt de locuri care sa'mi provoace amintiri (mai putin vizitele in vama, care nu'mi placeau), si concentrandu'ma pe un singur lucru - sa'mi aud nevoile.

Probabil datorita batailor din copilarie, probabil datorita formarii sahiste, probabil datorita naturii mele, eu obisnuiesc sa ma raportez la ce trebuie, la ce e corect. Si am ajuns la a nu auzi, la a nu sti ce vreau eu.

In 2 mai am practicat o forma de egocentrism, care se pare ca este al naibii de necesara in cazul meu pentru a reusi sa ajung la forma umana a mea, la a'mi auzi nevoile, pentru a auzi din interior "ce vreau" in loc de "ce trebuie". si ca side effect, pe langa relaxarea formidabila apare si magnetismul personal.

suna urat, dar cred ca este adevarat. egocentrismul in sine provoaca magnetism. vibratia atentiei pe care ti'o dai este preluata si de cei din jur. iar daca este o forma de egocentrism "echilibrat" care nu provoaca comportament respingator... that's it!

nu intelegeam in acea vara ce anume faceam de deveneam atat de... dorit. d'asta cand am plecat din 2 mai am intrerupt acel tip de atentie pe care mi'o dadeam... m’am intors la forma mea obiectiva (lipsita de eu).

d'asta cineva a ajuns sa’mi spuna doar cateva zile mai tarziu ca "tu ne'ai aratat un tip fara probleme", cand incepuse sa dispara cel pe care il vazusera initital.

iar acum nu sunt sigur. fie am exagerat cu "parasirea formei umane" de care spune castaneda, fie am exagerat cu detasarea de ego'uri de care spune spiritualitatea, cu cautarea principiului obiectivitatii... fie pur si simplu solitudinea (lipsa magnetismului social) este un efect normal (neplacut, nedorit, dar firesc) al unei drum corect - in fond si aurobindo vorbea despre el, dar in alti termeni, el neexplicand acest mecanism asa cum il inteleg eu acum (sau daca o facea n’o intelegeam eu la momentul respectiv).

ca o observatie, aceasta crestere a magnetismului social am observat'o la practicantii de paihanaliza freudiana, deci ar putea fi din zona gri-urata a lumii. 

am discutat cu un amic psihiatru despre acest subiect candva, si am fost placut surprins sa vad ca era de aceeasi parere. in pus, el justifica psihanaliza freudiana prin a aduce la linia de plutire indivizii care altfel sunt prea gauriti, iar consumul resurselor "evoluate" ar deveni astfel - cum spuneam - justificat, intrucat inaltarea la starea umana care presupune dezvoltarea atributelor "evoluate" oricum nu ar mai fi in acele cazuri posibila.

am pierdut legatura cu el, era un partener de conversatie excelent. desi cred ca n'a fost o pierdere a legaturii ci amandoi am considerat ca acea discutie excelenta, care a anulat plictisul drumului spre munte intr'o masina stramta a fost mai degraba efectul "primei cunoasteri" - unde lucrurile stau mai roz - decat o compatibilitate reala care sa duca la o amicitie de durata.

Teoria cu egocentrismul explica si evolutia relatiilor mele de cuplu. Trebuie pastrat un echilibru destul de fin intre atentia pe care mi’o acord mie si atentia pe care o acord noua – asta in cazul fericit in care atentia mea nu este in obiectivitate, si atunci nici eu nici noi nu functionam corect. Mi’a reusit asta destul de rar. (note: atentia inseamna intr'o anumita masura si importanta; ceea ce eu numesc egocentrism, mai mult ca sigur cei mai multi ar numi atentie sanatoasa acordata sinelui, nu vorbesc de un egocentrism puternic, ci eu il vad asa din perspectiva lipsei complete a ego'ului, din perspectiva obiectivitatii)

O provocare revine. Cea pe care Hesse in Jocul cu margelele de sticla o considera imposibila. In ce masura pot fi impletite cautarea obiectivitatii cu cele doua atentii (ego si cuplu)? Fiindca sunt forte antagonice prin natura lor. (tare sunt curios daca Paler ar fi fost de acord sa numeasca obiectivitate acea stare care il smulgea din rstarea de noi din relatii despre care vorbeste des - cred ca cel mai mult in Viata pe un peron)

si mai sper ca aceste randuri, sau ecouri ale lor sa nu ajunga la mana vreunor manelari, sa nu fie folosite twisted. si asa sunt publice destule teorii despre amplificarea unor caracteristici personale si au ajuns la indemana oricui, fiind folosite gresit, pierzandu'se fondul, folosindu'se doar forma. caci este al naibii de posibil.

 

Istorie (re)curenta

 .

Un titlu in stil Jules Verne ar fi: Unde se afla fara echivoc ca perioada comunista a fost de fapt o zona de cercetari sociologice pentru Occident.

Un titlu traditional ar fi: “Ero(r)i au fost ero(r)i sunt inca!”, “Ciocoii vechi si aceiasi” sau “Aceeasi Marie cu alta palarie – acum la doi litri si jumatate!”

A bon entendeur, salut!

(erorile gramaticale - de tipul virgula intre subiect si predicat - apartin prestigioasei edituri POLIROM, ca si erorile de ortografie nereproduse, din categoria pauza inaintea semnelor de punctuatie. Evident POLIROM nu va da faliment, intrucat este – iata – o editura deja adaptata la noile realitati, o editura a celor multi, a inculturii)

(scuze pentru scaparile in campul superficialului ale autorului desi evident nu imi apartin, intentionez – desi cred ca nu am suficient imbold – sa scriu un articol separat pe tema asta, cum un individ toba de cultura poate fi superficial, si chiar daca stie ca Ghika i’a recunoscut acest atribut – superficialitatea – fata de Papu, a continuat sa se minta ca de fapt ar fi fost o referire spre zona metafizica. daca ar fi facut o psihanaliza reala ar fi aflat ca era vorba de o minciuna croita de propriul psihic pentru a'si proteja propriul imago)

Ladies and gents, Ion Vianu, cu un material - din Amor Intellectualis - incendiant pentru memoria celor uituci, care nu invata din cosmarele istoriei:

            Ii dispretuiam pentru ca’i socoteam lipsiti de caracter. Lichele. Intr’adevar, mai multi dintre ei, cei cu “scoala speciala” indeosebi, au devenit profesori universitari, secretari de partid, rectori, intr’un cuvant lideri ai profesiei fara sa fi avut merite deosebite, ba mai degraba au putut fi considerati nuli, iar unii chiar escroci si plagiatori. Faptul ca aceasta sleahta incepuse sa puna stapanire pe medicina (cu asentimentul batranilor profesori, indeajuns de indiferenti si chiar cinici pentru a consimti la degradarea profesiei) ma deranja.

            Sentimentul de templier, acela ca apartineam unei elite juruite binelui, era contrazis de existenta acestor insi. Daca as fi privit lucrurile intr’un chip mai filosofic, ar fi trebuit sa accept ca erau adaptati la “noile realitati”. Ei nu iesisera din neant. Existau si actionau in slujba unei puteri care se intindea din mijlocul Europei si pana la Pacific. Erau invincibili. Si tot asa cum ei datorau totul comunismului, comunismul nu ar fi putut sa dainuie fara ei. In interiorul tagmei medicale, aceasta gasca alcatuia un nucleu inexpugnabil. Lor nu te puteai alatura, chiar daca ai fi vrut, chiar daca ai fi acceptat sa te sacrifici intru parvenire. Se aplicau legile biologice ale imunitatii: asa cum un organism respinge un corp strain, si eu, daca as fi incercat sa ma apropii de ei, sa fac parte din acel organism care era gasca lor, as fi fost neutralizat, digerat, eliminat ca un rest.

            Erau semne de recunoastere care precizau apartenenta lor la “gasca”. La fel ca in ordinele ezoterice. Francmasonii, de pilda, au un anumit fel de a’si strange mana, in acelasi timp inobservabil de un tert si de nerecunoscut pentru cel ce nu apartine ritului.  Tovarasii insa erau exoterici. Apartenenta lor la factiunea care detinea puterea nu era secreta. Ea presupunea doar o disciplina anume. Toata lumea putea sa observe comportarea lor, dar nu toata lumea putea sa faca la fel. Aceasta recunoastere care se petrecea la lumina zilei, fiind totodata inimitabila, era de ordin lingvistic. Ei vorbeau intr’un anumit fel la sedinte. Daca nu reuseai sa vorbesti ca ei, nu puteai sa te mai prefaci. Daca reuseai sa vorbesti ca ei, sufletul tau se transforma in asa fel incat chiar deveneai dintre ei. Asta nu era dat oricui.

            (...)

            Milsosz spune ca statele comuniste sunt, de fapt, “logocratii populare”. Logocratii au mai existat. Parlamentarismul genereaza logocratie, adica un sistem in care cuvintele au in intaietate asupra ideilor. Conteaza mai mult cum spui decat ce spui. Dar comunismul creaza “logocratii populare”.  Este o forma de logocratie pura. Practicantii ei, oameni veniti dintr’o lume neintelectuala, o lume taraneasca ale carei traditii erau dispusi – si capabili – sa le uite cu totul, odata transplantati la oras, erau mai accesibili pentru o limba simpla, mai capabili sa se elibereze de orice influente. Erau, intr’un anumit fel, neatinsi de alte culturi, insensibili la ispita experientelor intelectuale variate. De aceea ei deveneau logocrati perfecti. In aceasta calitate, se puteau bucura de increderea toala a stapanilor.

              (...)

            Chiar unchiul Mihael, comunistul drept-credincios, apartinea unei generatii mai vechi. Se vedea ca nu era cu adevarat “de’al lor”: reusea sa fie conform in idei, dar nu si in limbaj. Modul in care combina intre ele cuvintele nu era cel placut tovarasilor. Desi era cat se poate de conformist in continut (orice obiectie, cat de mica, la initiativele partidului fiind exclusa), construia frazele in afara formulelor consacrate, ceea ce, intr’o anumita masura, facea ca exprimarea lui sa fie taxata drept “ramasita mic-burgheza”. Ce erau aceste “ramasite” daca nu incapacitatea de’a adopta singurul semn de recunoastere care iti dadea dreptul sa revendici apartenenta ta, ca membru plin, la “gasca”, limbajul, un stil? Unchiul Mihael, profesor la Facultatea de Drept, putea, pe buna dreptate, sa se considere un “idiot util”, cum ii numise Lenin pe cei care puteau aduce servicii “cauzei”, dar in niciun caz nu puteau sa’i fie asimilati. Si chiar asa se si considera, foarte probabil, dat fiind aspectul de caine batut pe care’l purta, ca pe un blestem, cu spinarea indoita, capul plecat, ochii tristi (el care, altfel, ar fi putut fi considerat un barbat falnic). Si Efraim, si Mihael purtau cu ei, ca pe un pacat stramosesc, originea lor “mic burgheza” si mostenirea unei culturi mai vechi care, oricat s’ar fi ostenit ei, nu putea sa se stearga din mintile lor. De aceea, adaptarea lor la socialismul real se facea numai cu pretul unor neincetate infrangeri de sine si purta pecetea neautenticului.

            In timp ce U., I., F. (...).  Baieti de la tara, veneau fara nici o prejudecata, fara nici o vinovatie, fara idei preconcepute. Ei nu aveau nevoie sa se falsifice, ca Efraim, ca Mihael. Pentru bunul motiv ca fondul lor taranesc nu venea in contradictie sau concurenta cu discursul logocratic. Si, mai ales, aveau o mare sete de’a recupera ceea ce stramosii lor nu avusesera.

            (...)

            In timp ce tinerii arivisti de la medicina (pe care i’am pomenit prin initiale) nu aveau nici o frana culturala spre a adopta acea “limba de lemn”. Si nu aveau nici o constiinta proasta. Ei erau cu adevarat “oamenii noi” pe care ii anuntase comunismul, datorita carora oranduirea noua avea sa devina din utopie realitate.

            Toata aceasta arhitectura sociala era superba! Putin cate putin, aveau sa se aseze noile ierarhii. In frunte, logocratii perfecti, cei fara stari sufletesti. Fara memorie culturala, in afara urii lor inversunate de urmasi ai celor batuti la scara de vechilii boierilor. Mai apoi, idiotii utili, care se recunosteau prin incercarea cu rezultate mediocre de a utiliza limba de lemn. Sub ei, sclavii docili, cei ce acceptau sa taca. Mai jos, masa inerta care trebuie condusa cu biciul. Jos de tot, in iadul bolsevismului, toti contestatarii constienti si inconstienti, blestematorii, carcotasii. Fata de ei, partidul, cu adevarat binevoitor, incerca o recuperare. Incerca sa’i traga intr’o categorie superioara: de pilda, sa’i faca din incapatanati – sclavi tacuti. Gradul in care reuseau era variabil, nesigur.

            (...)

            U. ne’a prelucrat pe tema: ce grea si mizerabila e viata in Franta. Parisul era de o frumusete si de un lux incredibile. Si el – nu de departe, ci chiar din inima acelui loc luminos si liber – avea curajul relei-credinte; curajul de a proclama ceva care contrazicea total ceea ce se vedea cu ochii, cea mai flagranta realitate.

            (...) viata era, cum fusese intotdeauna, o lupta, una destul de feroce. Nu era suficient sa fii capabil, trebuia sa dai si din coate. Eram totusi indeajuns de matur si de lucid sa realizez ca, pentru a reusi, trebuie sa dai si anumite dovezi de credinta fata de sistem, inca si mai multe in sistemul totalitar in care traiam (...).

            Sentimentul general era ca se produsese o selectie inversa. Cu cat erau mai putin capabili, cu atat erau mai fanatici. Aderand la sistem perfect, pana la identificare, ei se predestinau nu numai celor mai inalte functii, ci si supravegherii stricte a celorlalti. (...) Cu cat erau mai slabi profesional, cu atat strictetea lor ideologica trebuia sa fie mai mare. Numai asa din putin puteau deveni ceva.

            Si eu? Unde ma situam eu? Nici in categoria “fiilor de popi” ce vedeau in medicina o afacere rentabila pe care aveau s’o exercite undeva, de preferinta in provincia din care veneau. Dar nici in categoria ambitiosilor, fie a celor preocupati sa faca cariera stiindu’se nuli – si de aceea caini credinciosi ai partidului –, fie a celor capabili care nu ar fi consimtit sa se sacrifice practicand medicina intr’un fund de provincie. Desi simtisem medicina ca pe o mare eliberare, ca pe o sansa sa traiesc mai demn in dictatura, mai putin sclav, nu voiam sa ma limitez la meseria mea si atat. Era un exercitiu intelectual de o mare subtilitate, un prilej de exercitare a eruditiei combinate cu spiritul practic. Nu ma desprinsesem de estetismul primilor ani. Pur si simplu, aplicam categoriile frumosului unei activitati practice. Prin asta, eram in armonie cu prietenii mei, aveam acelasi fel de cautare. In acelasi timp, cazul nostru era ciudat, oarecum de neinteles. Paream un pic din alta lume. La vremea aceea aveam o stereotipie verbala, foloseam adesea cuvantul “Sublim”. De aceea, cu ironie (perfect justificata), mi se spunea (fetele in special radeau de mine in felul asta): “sublimul”. Eu insa nu voiam sa scap de aceasta reputatie, chiar faceam totul ca sa o pastrez. (...) Anii de formatie medicala erau o continua si pura placere de’a descoperi. Eram foarte mandru, descoperirile mele nu veneau numai din carti, ci si din viata. Ma abilitau cu acel soi de placere de care am vorbit: sa’ti folosesti puterea pentru a face bine. 

 .

parole

.

cartile au un prost obicei.

pentru ca sa deschizi un computer iti trebuie o parola. trebuie sa stii ceva ca sa deschizi un computer.

altfel nu intri. nu capeti acces. ti se interzice accesul intr'un mod vizibil.

si cartile au parole. unele. insa au prostul obicei de a nu afisa acest lucru. si oricine poate deschide o carte, si intrand in ea crede ca intelege. fiindca nu i'a spus nimeni ca fara parola... nu.

de fapt i'au spus, vag, niste oameni ciudati, saraci, botezati profesori. dar cine sa'i asculte pe aia. e imposibil sa aiba dreptate - sunt saraci!

.

ultima suta de ani

 .

citesc in continuare amor intellectualis a lui i vianu. pe de o parte il invidiez. pe de alta il neg. invidia pentru conditiile avute, negarea pentru ideile eronate.

dar nu va mai fi timp pentru asa ceva.

pentru ca s’a scurs deja ultima suta de ani in care intelectul a mai insemnat ceva. anii 19xx. paradoxal, intelectul a supravietuit mai mult in regimurile comuniste – care au luptat fatis, opresiv, barbar contra lui – decat in regimurile liberale – care au luptat indirect, pompand in cei multi alte valori.

daca pana acum cateva sute de ani valorile pompate in cei multi erau din cartile sfinte, jocul s’a schimbat. cu ajutorul mass-media s’au pompat “om de succes”, “concurenta”, “cel mai”, “mai mult”, “profit”.

(daca observi ca tu consideri unele din aceste valori ca fiind valori reale, poti fi multumit(a), faci parte din cei multi. esti deja om de succes)

cei multi care acum cateva sute de ani strigau (inconstienti) pentru valori sacre acum striga la fel de inconstienti (spalati pe creier) pentru valori economice si ale burtii personale. asta e tot ce pot ei cuprinde din lume, din existenta.

pe de o parte e adevarat, ei inteleg mai mult din valorile astea decat din celelalte. pe de alta insa, este trecerea la starea de porcie - cum spunea eliade.

eliade sau un alt ganditor spunea ca da, ne nastem animale, dar tocmai asta este minunea de a fi om, ca tindem catre alta stare.

 lumea de azi raspunde cu "what about NO!" 

nietzsche avea dreptate cand descria vointa de putere, aceasta fiind un mecanism real. dar in sensul ca avea dreptate descriind ce se intampla in lume, nu in sensul solutiei, modelului de urmat pentru evolutia catre un om superior.

omul superior de acum o suta de ani era omul cult.

omul superior de acum este omul avut. si obligatoriu incult.

ne’am intors in epoca de piatra in numai cateva zeci de ani.

zilele trecute am discutat cu un amic. si la un moment dat imi spunea ca ii pare bine ca acei intelectuali remarcabili de la inceputul secolului nu mai exista astazi. pentru ca astazi ar fi fost ignorati de mass-media. singurele posturi care le’ar fi acordat spatiu ar fi fost cele gen OTV. si ar fi fost penibil. trist, penibil si penibili.

paradoxal intelectul este mai eficient decimat de ascultarea regulilor celor multi, in sistemul liberal, decat intr’un sistem comunist! ceea ce urmarea comunismul s’a realizat mai eficient in liberalism, tocmai prin urmarirea dezideratelor comunismului (nimicirea clasei intelectuale, puterea catre mase)!

postularea ca reguli superioare de convietuire a regulilor celor multi (ori cefe groase) a realizat fulgerator ceea ce epurarile si munca la canal doar au trimis temporar in underground.

o importanta mana criminala ce a dat cu piciorul o vad aici pe cea a lui adam smith, cand a postulat regularizarea preturilor prin piata libera. printr’o mana invizibila a nimanui (citat zeitgest). cererea si oferta creaza pretul mai mic, dar calitatea mai proasta. si creaza eficienta economica pe termen scurt in dauna celei pe termen lung. pur si simplu pentru ca agentul economic este acum tot toparlanul al carui orizont se afla inapoia cefei. scrutand orizontul in departare, el vede doar pana la urmatoarea masa. n’are nici cea mai mica urma de responsabilitate morala pentru lumea pe care o distruge (atat dpdv ecologic cat si dpdv social-uman).

 piese de sah pe o tabla de go.

sintagma asta am scos’o acum vreo 16 ani (la vreo 20 de ani), pe la 2 noaptea, intr’o emisiune radio, la vreo 39 de grade febra (emisiunea se numea intalnire de gradul III, tinuta de alin costache). dar in ciuda conditiilor de producere, este adevarata. intelectualii au devenit piese de sah pe o tabla de go. cei care dau sens lumii au fost pusi intr’o lume fara reguli, unde multimea - cantitatea creaza forta.

cei ce ce ar fi fost potentiale varfuri ale generatiilor de la noi care au crescut cu norme intelectuale au acum sansa de a fi oamenii cei mai penibili. oricum, sunt cei mai inutili. piese de sah pe o tabla de go. fiindca rostul lor era in valoarea individuala. lumea de azi o ignora si creaza reguli de a evita necesitatea ei, sau de a o izola daca nu poate fi eliminata (de exemplu cercetatorii sunt tinuti anonimi in laboratoare pentru ca este dorita evolutia tehnologica, dar valorizarea sociala se ofera vedetelor de fotbal, cercetatorii fiind tratati de catre societate ca paria). cel care isi foloseste intelectul este aruncat la marginea societatii.

tutea, noica, eminescu, eliade nu se mai produc pentru ca societatea nu le mai permite. sa existe sau sa fie cunoscuti.

iar cei multi spun ca asta este evolutie!

va rog, liberalizati eutanasierea, vreau sa cobor! 

 .

vianu

.

din oglinda ma priveste un chip slabit, cu pometii iesiti, cu scobituri la tample, epuizat… nu stiu cine dracu’ este asta dar asta nu este eu.  si merg mai departe. ma trezesc din ce in ce mai greu, ma culc la fel de greu (adorm repede dar decizia de a ma culca e tratata ca un dusman) si bonus, ma mai trezesc peste noapte. degeaba, fara motiv.
 

incepusem sa citesc un romanel al lui sienkiewicz – dragut, beletristica de capa si spada la nivel de roman istoric in care e ok sa se tina cu ursul dar parca un pic prea mult, totusi nici chiar atat de mult incat sa devina gretos ca rosul lui pamuk – insa am gasit la o promenada de duminica amor intellectualis al lui i vianu.
 

gasit si luat. luat si pe motivul unei discutii excelente (cu vreo 6 ani in urma) cu un profesor de filozofia culturii, pe marginea ierarhiei si revolutiei valorilor a lui vianu. tudor sau ion, nu mai stiu care. si nici nu am gasit referiri care sa ma lamureasca pe de o parte care si pe de alta parte cat. cat a spus vianu si cat am amplificat noi subiectul – profesorul si cu mine.

deci am schimbat carticica.
 

simt vag prin randuri o anumita larghete – in sens negativ, in sens de lipsa de precizie, de corectitudine – insa fara a putea pune degetul pe ceva anume. dupa cateva pagini gasesc o marturisire a pilonilor culturali ai autorului. primul este amintit thomas mann. putine contacte am avut cu el, neclare insa a intrat in sertarul cu ‘asa nu’. in pagina urmatoare este elogiat bergson. de astadata contactele au fost pastrate in memorie – ‘asta clar NU!’.

schisma este gata.
 

insa continui sa citesc desi este clar, avem platforme diferite. ceea ce initial simteam vag, acum stiu de unde vine. conceptii opuse in unele teme fundamentale.

este mentionat si schopenhauer. amintiri… chiar daca s. este prima mea dezamagire, amintirile provocate merita. initial l’am admirat. pe la vreo 16 ani, pentru vreo 30-40 de pagini. apoi… ceva scartaia. o lua pe aratura fara baza, fara argumentatie solida. avea argumentatie, dar nu era solida. pacat, inceputul fusese excelent. dupa un an sau doi il gasesc intr’o conversatie de sueta. amintit de un tip care nu excela cu dovleacul, incepand o conversatie in contradictoriu aproape furibunda cu tipa pe care vroia sa o… convinga. si atunci l’am reevaluat. pe s., nu pe prieten. prin prisma efectelor pozitive sau negative pe care le putea produce in societate. acea recantarire a fost o noua abordare care a precedat cantaririle mult mai importante ale lui freud si apoi nietzsche, in mod paradoxal fiecare avand efecte groaznic de nocive social, desi pozitia ‘recunoscuta’ (vorba cuiva) nerecunoscand dezastrul produs de f.
 

revenind la discutia amicului cu schopenhauer, am mai realizat atunci doua lucruri: ca daca incerc sa spun partile pozitive ale lui (din putinul citit de mine), atunci cand le verbalizez devin banale. nu stiu in ce masura pentru ca ideea este mai pura decat cuvantul iar in trecerea de la idee la cuvant se pierde din… “inefabil” sau pentru ca pur si simplu ideile odata puse in cuvinte mai putin inmiresmate isi dovedeau goliciunea. si a doua, ca daca incerc sa le spun unde apare ruptura in esafodajul lui… nimeni nu intelegea. unul era orbit de adulatie, cealalta de negatie, dar niciunul nu avea capacitatea de a vedea fisurile.
 

cu toate astea, acea conversatie a fost o placere in sine. i vianu: T. spunea, in gluma: “ma imbat de lumina spiritului meu”. Voluptatea de-a gandi, de-a simti functionarea mintii tale e o betie usoara, fara consecinte fiziologice dezagreabile. Cine a cunoscut aceasta intoxicare superioara nu se mai desparte de ea. (…) Cufundarea in inconstient este o regasire a izvorului Castaliei din adancurile pe care le vedem prin intredeschidere, unde nu pasim niciodata. A gandi e inalta, vertiginoasa betie, care aspira la “radacina”. Nu sunt de acord cu legarea inconstientului aici ci doar cu placerea de a pluti in gandire.

 

(si trecand la subiectul siestei)

Mai tarziu am inceput sa ma intreb daca nu era, oprirea in miezul zilei, si altceva. sau daca nu simtea, el, ceea ce si eu am simtit mai tarziu: siesta nu e numai un popas in alergarea in Lumea dezagreabila, vulgara sau doar agasanta (oui mon ami). E o tentativa de-a opri o clipa uratul existential (oui again). E o rasuflare adanca, o sinucidere temporara care te ajuta sa’ti reiei, reinviat, calatoria prin lume.

superb.

in momentul in care ajunsese la  “a opri” si a trebuit sa dau pagina, ceva in mine a zambit sperand ca spune despre oprirea lumii a lui castaneda. iar asta s’a intamplat si a doua oara cand am citit, scriind citatul, cu speranta ca poate prima data n’am fost atent si am pierdut referirea.

si ultima remarca pe ziua de azi, despre plictiseala.

Intr’o zi de vara, in vacanta, cuprins de un fel de lene, de dorurile neintelese ale unui baiat de zece ani, i-am spus ca ma plictisesc. Vocea ei dragalasa s-a facut aspra. “Un baiat destept (ma intreb daca n-a spus “un om”, extinzand porunca) n’are voie sa se plictiseasca”, a spus. “Citeste!” Apasa asupra mea posibilitatea celui mai mare blestem care poate exista: plictisul. Plictisul care face timpul inutil “Si intreaga ta viata”, mi-a spus, mult mai tarziu, o persoana careia i-am povestit aceasta scena, “n-a fost decat o straduinta sa dezminti ca te’ai putea plictisi, ca te’ai putea face vinovat de acest pacat”.

in preajma adolescentei n’am avut pe cineva care sa’mi spuna asta despre plictis “Citeste!”. insa am descoperit ca nu exista plictis cand poti gandi. si ii intrebam pe multi de ce se plictisesc… pentru ca nu au cum. pot gandi! probabil ca unii se simteau jigniti. evident, din prostie.

acum insa nici eu nu mai gandesc ca la 20 de ani. din varii motive. cantitativ vorbind, se vede ca sexul si gandirea la 20 de ani sunt altele decat la treizecisiceva.

 .

continuare cu Jung

.

haaaa…. pupa’l’ar tata pe el de nene Jung!

am oprit momentan lectura lui Nietzsche, pentru a evita sa mi se dea munitie pe tema lumii lipsite de elementare doze de normalitate ori justete. pare sa nu fie o perioada buna pentru a primi sprijin / confirmari pe aceasta directie, intrucat nu s'a deschis sezonul de vanatoare la bipezi acefali. e perioada de inmultire la ei. ba chiar cred ca ar trebui cu atat mai mult acu' sa se dea liber! in fine...

asa ca l’am luat din nou pe nea’ Jung – arhetipurile inconstientului colectiv. data trecuta cred ca ma oprisem dupa vreo 40 de pagini – intrucat nu mai gasesc adnotari personale mai departe. cel mai probabil ca ma oprisem pentru a nu ma rupe prea mult de lumea stramta a celor multi. dar acum, fata de N, e mai bine. mai calm, mai Zen.

doar de azi dimineata am reinceput cartea si deja am gasit cateva paragrafe demne de numele lui.

(despre anima) “Sufletul este viul din om, ceea ce traieste din sine insusi si produce viata: de aceea Dumnezeu a suflat peste Adam, pentru ca el sa traiasca. Cu viclenie si amagire jucausa sufleteasca determina materia cea mai inerta si nedoritoare de viata sa traiasca. El convinge de lucruri incredibile pentru ca viata sa fie traita; el ii intinde tot felul de curse omului pentru a’l determina sa ajunga pe pamant si sa ramana acolo, cu scopul ca viata sa fie traita (asta, aceasta pacalire o fac chiar constient de vreo 8-9 ani, din cand in cand! dar nemaifiind viclenia in ecuatie poate d’aia nu functioneaza asa bine la mine), asa cum in Paradis Eva nu a putut sa nu’l convinga pe Adam de calitatile fructului oprit. Daca n’ar fi existat mobilitatea si sclipirile sufletului, omul ar fi stagnat din cauza pasiunii sale cele mai mari – inertia (daca am un subiect pe care il sustin constant, ca universal valabil, el este despre obisnuinta care guverneaza omul – adica aceasta inertie despre care si nenea J spune).”

“A fost nevoie de o indelungata prelucrare crestina pentru a arata ca binele nu este intotdeauna frumos iar frumosul in mod necesar bun. Paradoxul acestei perechi conceptuale nu a creat probleme nici primitivilor, nici omului Antichitatii.”

eh, desi nu prea sunt de acord cu a doua parte, cea legata de supozitiile despre oamenii "primitivi", totusi zic ca omul asta ar fi trebuit sa ma educe! sa’mi fi spus asta la 5, 6, 10-12 ani, nu acum.

fiindca eu am fost educat de cartile care sustineau contrariul. fat-frumos (capitanul fracasse) era frumos si bun, ileana cosanzeana (isabelle) cea buna era si frumoasa. si atat de adanc mi s’au infipt in aceasta forma inversata “perechile conceptuale” incat cu toata ratiunea mea care vede atat de limpede incongruenta cu lumea reala… pornirile mele nu si nu!

Cat despre focarele de cangrena ale lumii actuale, voila la J o abordare mai relaxata decat la N, fara sa piarda din realism. “Lumea desimbolizata a protestantilor a dezvoltat mai intai un sentimentalism nesanatos (revolutia valorilor de care zicea Vianu, haosul valorilor daca ne raportam la ziua de azi cand totul este subordonat emotiei subiective, anuland Justetea ca (dublu) principiu / valoare: si din perspectiva dreptatii si din perspectiva corectitudinii logice) iar apoi o ascutire a conflictului moral, care a dus in mod logic la “Dincolo de bine si de rau” a lui Nietzsche, si asta datorita faptului ca conflictul nu a mai putut fi suportat (idee sustinuta si de Eliade si – daca nu ma insel – Paler, desacralizarea lumii a debusolat omul modern, creand o avalansa de boli psihice). In centrele civilizate, aceasta stare se exprima prin crescanda nesiguranta a casatoriei. (…) Numita stare a condus, nu in ultimul rand datorita consecintelor sale patologice, la aparitia psihologiei moderne, care sub forma ei freudiana sustine ca baza tuturor tulburarilor este sexualitatea, punct de vedere care nu face decat sa accentueze conflictul existent. Cauza si efectul sunt interschimbate. Tulburarea sexuala nu este in nici un caz cauza neplacerilor nevrotice , ci, ca si acestea, unul din efectele patologiceale unei diminuate adaptari a constiintei care este confruntata cu o situatie si sarcina carora nu le poate face fata. Ea nu poate intelege schimbarile din lumea ei si nu stie ce atitudine sa adopte pentru a se readapta (intr’o singura fraza arata atat de elegant stupizenia abordarii freudiene si consecintele ei negative). ”

“Experienta mi’a aratat ca exista foarte multi oameni de o anumita inteligenta si cultura care inteleg usor si nemijlocit ideea de anima si relativa autonomie a acesteia, precum si fenomenul animus la femei. In schimb psihologii trebuie sa depaseasca dificultati mai mari tocmai pentru ca ei nu sunt constransi sa se confrunte cu stari de lucruri complexe, caracteristice psihologiei inconstientului (e dragut nenea J, e diplomat. eu as spune ca ei nu numai ca nu sunt constransi sa considere ca psihicul uman e complex, dar chiar il abordeaza simplist pentru ca orice mermeleac sa poata lua o diploma). Daca sunt in acelasi timp si medici, intelegerea le va fi ingreunata de gandirea somato-fiziologica, ce crede ca poate exprima procesele psihice prin concepte intelectuale, biologice sau fiziologice (despre conceptul luat din fizica newtoniana de biela-manivela aplicat aberant in psihologie a se cauta bruce lipton – where mind and matter meet. pe iutub sau la mine pe FTP). Insa psihologia nu este nici biologie, nici fiziologie, nici vreo alta stiinta, ci tocmai cunoastere despre suflet. (orgasmatic de corect moncher, orgasmatic!)” .

Atat pentru azi.

.

Zarathustra (1)

.

Prima data am citit Asa grait’a Zarathustra cu vreo zece ani in urma. Poate plus cativa ani. De la un cunoscut din biblioteca. A fost suprinzator. Contrar celor ce cei multi spuneau despre el. Plin de vitalitate si puternica spiritualitate. Am avut noroc cu o traducere aparte, am inteles mai tarziu, cand am cumparat cartea ca sa o am si eu acasa. Cu totul alta mancare de peste, traducerea noua, a vreunui studinte care a pus’o de’o spaga mica, cu cunostinte de limbi straine, dar mintea imbalsamata, moarta, omorata de parerile celor neavizati.

Am cautat’o apoi la anticari. Cand auzeau ca vreau fix acea carte cu rosu si negru pe ea, zambeau prieteneste “aha, da, stii ce vrei, da, aceea este cartea”.

De curand am inceput s’o citesc din nou.

Diferente. De aceasta data gasesc totusi si multe locuri unde consider ca greseste. Fie am inceput sa’mi pierd din agerime (adica din familiaritatea cu limbajul alchimic), fie au reusit sa se infiltreze ideile altora… fie pur si simplu sunt mai detasat si vad mai liber (clar) decat prima data. Uneori imi pare ca greseste in idee, iar alteori prin limbaj nefericit, folosind aceleasi concepte pentru lucruri opuse, uneori pentru a desemna lucruri / fenomene laudabile, alteori pentru lucruri / fenomene nedorite. Invita la confuzie... acum ma intreb daca e lipsa de paleta larga sau fum pentru ratacirea celor nepoftiti.
 Totusi per total este... este ceva aparte. Insa evident trebuie citita incet si cu atentie. Si traduse pe ici pe colo chestii. Fi'n'ca nenea Nietzche nu era un coate goale, ci era un nene la care insusi Jung privea in sus (prin acest blog este si imaginea lui J despre N).

 Si am senzatia ca ma trage inapoi in lumea aceea unde cei multi devin greu de suportat. Si vicecersa.

Vor fi cateva postari cu citate. Nietzsche, Asa grait’a Zarathustra, ED INTER 1991, traducere Victoria Ana Tausan.

Si nu pacatul, ci multumirea voastra cea de rand, este aceea care’i strigatoare la cer; zgarcenia ce’o aveti, chiar si’n pacate, ea striga la cer.

.............

“Omul e’o sarma intinsa intre animal si Supraom – o coarda peste un abis”.

Primejdios este  sa treci abisul – primejdios, sa privesti inapoi – primejdos, sa fii cuprins de spaima, sa te opresti de’odata!

.............

Mi’a aparut o limpezire: nu gloatei sa’i graiasca Zarathustra, ci celor ce’l vor insoti. caci Zarathustra nu va fi pastorul unei turme, nici cainele acesteia.

.............

Isi cata creatorul insotitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credinciosi. El cata creatori, sa se’nsoteasca (…).

(…) dar ii lipsesc o suta de seceri, si smulge spicele cu mana si il cuprinde mania.

.............

Aflat’am ca’i mai primejdios printre oameni, decat sa iti duci viata printre fiare.

.............

“Mai bine ma rog sa’mi fie Orgoliul intotdeauna pereche Intelepciunii.

 Si daca intelepciunea ma lasa’ntr’o zi – caci vai, ii place sa ma paraseasca! – sa poata, atunci, Orgoliul sa imi urmeze Nebunia’n zbor!” (amuzant cum Intelepciunea si Nebunia sunt vazute ca doua fete ale aceleiasi monede)

.............

Care’i povara cea mai grea, o, eroi, intreaba spiritul, devenit animal de rand, care’i, s’o port si sa ma bucur de puterea mea:

Oare’i sa te umilesti, ca sa’ti sfarmi orgoliul, sa’ti izbucnesti intreaga nebunie, ca sa’ti zadarnicesti intelepciunea?

Oare’i sa parasesti o cauza triumfatoare? Sa cutreieri muntii cei mai mari, ca astfel sa’l ispitesti pe diavol?

Oare’i sa te hranesti cu ghinda si ierburile cunoasterii, si sa’ti posteasca sufletul din dragoste de adevar?

Ar fi, bolnav fiind, sa’ndepartezi pe cei ce te’ngrijesc si prietenie sa legi cu surzii, cu cei care nu aud ce ai dori?

.............

Exista totdeauna un pic de nebunie in iubire. Dar exista totdeauna un pic de judecata in nebunie.

Cat ma priveste, mie, care iubesc viata, mi se pare ca cei ce se’nteleg mai bine asupra fericirii sunt fluturii, basicile de sapun si toate cate li se’aseamana.

.............

Tanarul spuse:

“Prea repede ma schimb. Eul meu de astazi il leapada pe cel de ieri. Adesea sar treptele, urcand – dar nici o treapta nu’mi este iertata.

Ajuns in culme, sunt totdeauna singur. Nimeni nu’mi vorbeste. Singuratatea de gheata ma face sa’mi clantan dintii. Si ce caut pe’acele inaltimi?

Si ce rusine mi’e sa urc sovaitor! Si cat imi rad de rasuflarea ostenita! (…) Ce ostenit ma simt, de’a fi urcat atat de sus!

Dispretul imi creste cu dorinta: cu cat ma sui, cu’atat dispretuiesc pe cel ce suie: ce cauta pe’acele inaltimi?”

Cu’acestea, tanarul tacu. Iar Zarathustra, privind copacul de care ei se sprjineau, astfel grai:

“Acest copac crescut’a singuratec in munte – in cresterea’i a depasit oameni si fiare.

De’ar vrea sa spuna, nimeni nu l’ar intelege, atata a crescut.

Si’atunci asteapta, asteapta necurmat – dar ce? El prea aproape de bolta traieste si fara indoiala ca asteapta un fulger care vine.”

.............

“(…) si chiar acei ce te urasc si te privesc piezis te simt ca esti de vita aleasa. Omul ales, s’o stii si tu, e ca o piatra de care se impiedica ceilalti, cu totii.”

.............

Pentru cel nobil, pericolul nu’i sa devina bun, ci nepasator, ca totul ia in ras si este un destramator.

Vai, cate inimi nobile de’acestea n’am cunoscut! Ele si’au pierdut nadejdea cea mai inalta. Si din acel moment vorbit’au de rau inaltele sperante.

Si din acel moment trait’au o viata cinica, facuta din scurte bucurii, fara sa vada mai mult decat de azi pe maine.

Odinioara visau sa fie eroi; acum nu sunt decat petrecareti. Eroul li’i subiect de patimire si de groaza.

Ci’n numele iubirii si nadejdii mele, eu te conjur: eroul din tine nu’l alunga! Cinsteste cu sfintenie nadejdea ta cea mai inalta!”

Asa grait’a Zarathustra.

 .

amara

 .

let me take you far away. scorpions. holiday.

vreau din nou acolo. in acea vara din adolescenta. in acele doua (ori trei, ori patru) saptamani.

la amara.

atat de liber.

atat de pline zilele.

atunci m’am aflat pe mine.

probabil ca atunci - in acea libertate - am constientizat prima data la nivel rational, intr’o maniera inchegata, diferenta mea fata de cei multi fara ca sa simt ca dauneaza (inca) prea mult. inca nu dauna pe atunci si pentru ca eram suficient de mic incat sa nu fiu considerat adversar periculos, astfel ca ma apreciau. inca nu le era frica de mine (stii de ce sunt rai cu tine? pentru ca le e frica de tine, pentru ca esti destept - din destainuirile de mai tarziu ale unui sef, corporatist, beat crita).

acolo si atunci (la amara) chiar mi’a spus un el, rival fundamental – intrucat era escorta ei. 

“norocul tau e ca esti prea mic, altfel m’as fi purtat tare urat cu tine. eu nu ma pricep la vorbe asa ca tine, eu sunt de la tara…”. si el ca si ea erau cu 3-4, poate 5 ani mai mari decat mine. mult prea mare diferenta intre mine si ea intr’o lume mult mai morala decat cea de azi. eu aveam vreo 14. si desi spunea ca nu se pricepe la vorbe, in dimineata in care ea a plecat, el a fost cel care a restabilit putin echilibrul in lumea mea, in holul larg al hotelului, eu stand incremenit in fata unui geam imens, privind afara cu insistenta, incercand sa o aduc inapoi, intrebandu’ma de ce nu putem sa dilatam timpul, sa’l derulam, sa readucem persoanele in spatiul in care existasera cu numai putin timp inainte... daca mintea mea era atat de capabila, trebuia sa poata descalci si misterul timplui, sa poata jonlga cu el. aveam motivatia perfecta. o ratasem cu douazeci de minute, maxim o jumatate de ora. si  a aparut el langa mine. “esti trist, nu? nu esti singurul. sa stii ca de fapt, desi pe mine m’a tinut de mana… ea zilele astea a fost cu tine, nu cu mine. ceea ce ati vorbit, ceea ce avut voi doi este mult mai important decat ce a fost intre mine si ea. a zis ca nu poate sa se desparta de tine, de'asta a plecat fara sa'ti zica la revedere. mi'a cerut mie sa iti spun in locul ei. si m'a facut sa'i promit ca ma voi purta frumos cu tine. ea a fost a ta, nu a mea.” e posibil sa fi spus ceva mai sexual in loc de tinut de mana, iar timpul sa’mi fi indulcit acea… informatie-amintire.
 

ajunsesem sa vorbesc cu ea in timp ce observam ca in grupul de copii de varsta mea (circa 14 ani) nu am succes desi le spun lucruri interesante. si analizam pe ce baze se obtine atentia intr'un grup. nu mi'a placut ce observam, astfel ca m’am retras sa ma gandesc in liniste si… cred ca ea a intrat in vorba cu mine. si mi’a spus ca m'a observat de la distanta si sa nu fiu dezamagit, dar cei de varsta mea… erau depasiti de ceea ce spuneam. de’aici am inceput sa vorbim. despre orice. despre oameni, despre lume. vroia sa stie de unde stiu atatea lucruri. imi spunea uneori ca abia tine pasul cu mine. nu o credeam. nu avea cum. doar era perfecta, nu?

in acea vara canta peste tot, pe la toate tarabele de casete, pe la toate terasele din amara scorpions. wind of change, still loving you si holiday. periculoase melodiile acum. de fapt, din cauza asta m’am si apucat sa scriu aceste randuri.

aceste randuri trebuiesc citite pe holiday si woman. altfel nu au seva.

am inotat in voie acele saptamani. am fost primul care a traversat lacul amara, am fost cel care le’a explicat celorlalti ca daca vor sa vina, trebuie sa stie ca sunt plante in apa care te agata. si cum sa faca daca nimeresc in mijlocul lor. iar eu inotam in fata si cautam cararea. in partea cealalta era lan de floarea soarelui. ajuns pe acel mal, cu o bucata de floarea soarelui in mana il intrezaream putin pe ion al lui rebreanu. sau mai corect, simteam salbaticia si puritatea naturii. ambele in acelasi timp, in aceeasi manifestare.

dupa ce a plecat ea, am revenit in grupul celor de varsta mea. de aceasta data m’au primit altfel, intrucat eram cel care umblase cateva zile cu o tipa misto si mare. au incercat sa ma descoasa ce si cat facusem cu ea… imi amintesc franturi de conversatie si expresii-atitudini, aveam un amestec de inocenta si profunzime care pentru ei nu era deloc fascinant. am fost scos rapid din rolul de vedeta.

ca sa uit, la un moment dat am incercat sa fac curte unei tipe pe care o consideram tangibila. nu am avut mare succes, insa pentru ca apoi sa aflu ca se simtea timorata de mine. si ca am irosit timpul intrucat una din cele doua vedete ale grupului ar fi dorit atentia mea. uau. tare chior mai sunt uneori. de fapt de regula.

si incredibil de multe altele, adunate in doar cateva saptamani.

ar fi trebuit sa invat multe lucruri atunci.

tot ce’am invatat a parut sa fie faptul ca ma descurc singur.

n’am invatat ca daca’mi folosesc libertatea se intampla lucruri neasteptate. si minunate.

n’am invatat sa ignor (emotional) parerile celor multi.

n’am invatat – atunci – ca… (asta totusi pastrez pentru mine). am invatat’o acum vreo doua veri in 2 mai.

sa bem pentru toate acestea, si sa mai punem odata holiday!

 .