Vremuri

.

Probabil randurile care urmeaza vor fi cele mai nocive de pe acest blog.

Preponderent, generatia mea a crescut in Bucuresti sub o idee (evident, printre altele): “Ce ai in cap nu’ti poate lua nimeni”.

Avea aceasta idee, acest indemn subinteles, cateva substraturi. Comunistii aratasera cat de fragila este proprietatea materiala, aratasera deasemenea ca a fi demn de respect nu se obtine prin bani, si ca impaunarea cu titluri era o basica de sapun nefiind sustinuta de cunoastere. Iar pe de alta parte, era o forma de rezistenta impotriva regimului, rezistenta prin cultura. Ei (comunistii) doreau sa ne faca oameni de tip nou (spalati pe creier), asa ca noi ne impotriveam formandu'ne - pe cat puteam - ca oameni de cultura, cu orizonturi largi.

Asa am crescut noi.

Si am ajuns azi in alta lume.

In lumea in care demonstreaza ca daca nu ti se poate fura ceea ce ai in cap, cu siguranta poate fi demonetizat, ridiculizat, neantizat.

Lumea in care este o normalitate titlul obtinut fara competente, lumea in care daca ai ceva in cap esti nu demn de respect ci periculos pentru cei din jur, pentru ca le poti demasca incompetenta. Oricum daca o faci, o faci in fata altor incompetenti deci... e un act in fond inutil, dar pentru jocurile lor materialiste poate fi fatal daca se nimereste sa aiba altcineva interese personale in zona respectiva. Si daca nu perisculos neaparat, cel putin jenant, simtindu'se in prezenta ta obligati sa'si supravegheze vocabularul, gramatica, punandu'se singuri in pozitia de a se confrunta cu propriile lacune.

Lumea in care respectul se obtine prin animalitate, prin forta, prin bani. Lumea in care smenarii, tepuitorii sunt etichetati in conversatii din toate mediile ca fiind "oameni destepti"!

Am ajuns intr’o lume in care nu avem ce face, care nu ne place, si ca sa o schimbam ar trebui sa ne luptam cu puhoiul de spalati pe creier cu coca cola, protv, capatos (sau cum o fi numele lui), mtv, manele si asa mai departe.

Intrebarea crunta care apare imediat este: a fost un indemn gresit?

A pretui ceea ce ai in cap, a pretui cultura, a te cultiva este ceva gresit?

Cand ma uit in jur, asta mi se pare o intrebare naucitoare.

nota: cand am vorbit mai sus de a avea ceva in cap m’am referit la ceva profund, nu la prostioare din zona palpabilului, imediatului, concretului.

.

Minima moralia

 .

            Desi se inghesuia o povestire despre o noua citeala, stiinta voioasa a lui nietzsche, gasesc timp pentru alta – minima moralia a lui andrei plesu.

            Nietzsche se inghesuie tare pentru ca ceea ce spune el acolo se pliaza fenomenal pe gandurile, starile, impresiile personale curente. Cu diferenta  ca eu nu sunt – la nivel personal – in aceeasi perioada in care se afla el cand scria cartea, adica una de revenire euforica la viata dupa un periplu printre tenebrele aduse de dificultati de ordin psihic. Dificultati pe care le consider discutabile (cel putin cele gasite la o prima gugalire)

            Dar fiindca suntem la pagina 69 a minimei moralia, spunem despre ea. 69 e un argument necesar si suficient. Si self-explanatoriu.

            Minima moralia ma indeparteaza de nenea Plesu. Este prima data cand gasesc ceva ce nu’mi suna corect la el.

Am luat cartea pentru ca la prima deschidere am nimerit un paragraf superb, il voi pune mai jos. Dar cand am intrat in ea... am inceput sa ma plimb in cerc cautand sa inteleg daca il inteleg gresit pe nenea Plesu sau daca il inteleg corect dar consider ca greseste.

Si tocmai acum cautand un paragraf cu care sa arat unde zice el hais iar eu cea, am capatat o perspectiva noua. Se jongleaza halucinant cu etica si morala, atat in intelesul lor sinonimic cat si cel nesinonimic.

De pilda atunci cand spune ca nu poti capata competenta etica decat daca ai trait o fractura morala (termenul fractura imi apartine) nu stiu daca a sarit de la etica la morala pentru a evita o repetitie sau considera ca nu poti cuprinde filosofia daca nu te desprinzi de trairile morale, daca nu cumva considera ca pana nu de distantezi cu sufletul nu poti intelege cu mintea.

Ar fi trist sa spuna asta (varianta din urma), cred ca s’ar dezice de alte lucruri frumoase – contrare – pe care le’a sustinut in discursul despre ingeri (daca nu ma tradeaza memoria, iar daca ma tradeaza, inseamna ca le’a spus in despre inima).

 Poate sunt doar bariere de limbaj, de imposibila perfectiune a limbajului, de imposibila eliminare a echivocului. Corelat, din ce in ce mai des ma gandesc in ultimile luni la avantajele si dezavantajele subtierii limbajului, fenomen care se intampla direct proportional cu timpul petrecut in mediu academic, fenomen pe care l’am evitat, gasind destui autori de o profunzime care iti taie rasuflarea fiindu’le mai mult decat suficiente cuvintele din limbajul uzual, comun.

Astfel incat un limbaj elaborat imi suna initial ca pretiozitate cautata. Abia ulterior fac un efort de verificare – daca am dispozitia – a existentei unei nevoi reale a vorbitorului de a folosi pietre rare.  

Ok, hai sa trecem prin randuri din carte pe care le vreau puse aici.

Nu mai stiu de ce am marcat pagina 21 dar iau de aici altceva.

Daca in exemplul de mai sus, pentru a avea o coerenta de principiu in mesajele lui nenea Plesu se poate considera ca etica si morala au fost folosite ca sinonime, nu vad cum pot face acelasi lucru in urmatoarea formulare: “competenta morala a omului ireprosabil, irelevanta etic”.

            Si iar ma intorc la senzatia pe care mi’o provoaca textul, ca s’ar considera etica un camp, o legiferare (o normare) a carui (carei) conexiune cu morala este discutata sau discutabila, cantaribila, masurabila.

            Daca senzatia e corecta, eu nu sunt de acord cu ideea.

Pentru mine etica este perechea de carje necesara celor cu handicap moral, celor carora le lipseste simtul, conexiunea interioara. Din nefericire, carje extrem de necesare in societatea umana. De azi si cred ca si de aiurea.

Dar avem lucruri care ne suna frumos la ureche (nu si la realitate, dora la ureche):

“...altfel se intampla cu oamenii necultivati: nefiind in stare, datorita slabiciunii spiritului lor, sa cuprinda si sa inteleaga adaptarea reciproca, concertul tuturor fiintelor din univers, ei isi inchipuie, de indata ce sunt contrariati de ceva care in ochii lor trece drept foarte important, ca in natura domneste o mare dezordine” astfel ajungandu’se la conceptii, atitudini din categoria homo homini lupus, lumea e o jungla, fiecare se lupta pentru halca sa.

In timp ce de fapt “Dezordinea, in speta raul, e – dimpotriva – divizarea factice a individului, pulverizarea unicitatii intr’o multiplicitate isterica, intr’o legiune de particule care nu’si realizeaza co-participarea la intreg” (cand acest fenomen se intampla intr’un organism, capata un nume: cancer – celule zburda voioase multiplicandu’se si functionand dupa vointa proprie in dauna sistemului).

“...lumea moderna, cea europeana mai cu seama, e marcata de o tenace si imatura obsesie a libertatii , de un fel de panica vanitoasa...”

“Explozia titanica a vointei individuale, aspiratia catre un absolut al neatarnarii  [...] capata uneori, de la Renastere incoace, o tenta usor maniacala: libertatea devine un scop in sine, cand nu e pura demagogie sociologica ”

“Libertatea e, pentru multi, dreptul constructorului de a’si surpa constructia, dreptul pestelui de a iesi pe uscat. A intelege astfel lucrurile e a lua necesarul drept constrangator, ordinea drept o privatiune.”

E prea tarziu, trebuie sa ma opresc aici. Mai avem.

.