..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

vineri, 22 iulie 2011

Povestea lui Manda


 .
L’am cunoscut in armata. Manda Nicolae, un tip din leatul meu. Muncise inainte in mina strangand bani sa’si deschida un atelier de reparatii electronice. Radio-tv. Mi se plangea uneori ca armata i’a rapit un an in care putea fie sa mai stranga bani fie sa isi deschida atelierul care era visul lui. Nu banuiam ca armata avea sa'i rapeasca mai mult decat un an.

  Un tip mai retras, linistit (dar nu insipid), fara dorinte superficiale de a fi cool, un tip moale si (astfel) cald ca prezenta. Cu o constitutie bine legata - tinzand spre rotofei.  Odata ce il cunosteai si vedea ca nu esti rau cu el (e in firea multora sa’si permita sa fie rai cu cei care stiu nu le vor raspunde la provocari) manda devenea chiar si vorbaret. Iti explica unde a vazut niste bobine si niste piese aruncate si cum ar vrea sa le ia sa le refoloseasca – oare mai are cineva nevoie de ele, ar putea sa le ia, mai sunt ale cuiva? Imi amintesc de cateva duminici in care ma inebunea de plictiseala cu povestile lui despre aparate si ma intrebam cum naiba m’am capatuit cu un astfel de prieten. Si nu il intrerupeam din jena. Si pentru ca imi dadeam seama ca eram singurul cu care manda schimba cate o vorba ‘de civilie’.

Imi devenise totusi simpatic. Vesnicul planton care este prea mototol sa primeasca o arma si sa iasa cu ea in post sa faca garda. L’am acuzat o vreme ca ocupa un post la caldurica si ii obliga pe ceilalti sa faca mai multa garda in frig in loc sa fie toti prin rotatie inauntru la cald. Nu intelegeam care ar fi greutatea in a reactiona prompt la ordine si a fi in rand cu ceilalti. Banuiam ca se si preface cand cu o arma in mana devine brusc atat de mototol incat se impiedica de toate iesiturile ei pe care noi nici nu le observam. L’am presat o perioada sa fie cinstit cu ceilalti, dupa care l’am lasat in pace. Cu cat deveneai mai insistent cu el cu atat incepea sa se retraga si sa roage sa fie lasat in pace. Am inteles ca nu ii facea placere sa fie mai impiedicat decat ceilalti, sa fie tinta ironiilor altora. Si totusi continua sa fie mototol. Nu era un troc pe care eu l’as fi facut asa ca mi’am zis ca trebuie sa aiba niste motive plauzibile pentru el. In plus mi'a explicat ca nu este un aranjament atat de confortabil, ca planton facea de doua ori mai multe ore decat ar fi facut in garda.
Trecand peste toate astea, tipul avea un suflet rar. N’ar fi facut rau unei muste si nu pe motiv de ‘mototol’ ci pentru ca era capabil sa depaseasca rautatile umane.

Intr’o dimineata ma trezesc ca de obicei pe ultima suta de metri si ma pregatesc rapid de drumul pe care il faceam zilnic pana la unitate. Cand sa ies din corpul de garda un soldat imi spune ‘vezi ca manda are probleme’. Eram sanitarul companiei - auzeam des asta. Strig dupa manda sa vina sa’mi spuna ce il doare. Niciun raspuns. Ei, inseamna ca nu il doare atat de tare. Si ma indrept iar spre iesire. Oricum ma intorceam in jumatate de ora. Imi spune cineva ca manda e la spalator. Ma intorc si iar strig dupa manda sa vina. Nimic. Cineva imi explica: nu vrea sa iasa de acolo, trebuie sa ma duc eu sa vorbesc cu el. Raman nedumerit. Cum adica sa nu vrea sa iasa?! Apare un caporal care imi cere sa ma ocup de situatie pentru ca ii deranjeaza pe oamenii lui care au iesit din schimb si… Manda sa deranjeze pe cineva?!? Il trimit la plimbare pe caporal, era unul dintre ‘fanii’ mei cu care aveam meciuri dese. Eram inca in hol cantaream daca am timp acum de o discutie cu manda, prezenta mea la unitate fiind ceruta la ora fixa,... cand s’a intamplat ceva ciudat. La vreo 4-5 metri  distanta apare de dupa tocul usii de la spalator o parte din capul lui manda, furisat. Si incercand sa imi atraga atentia cu “Psst! Psst!” in soapta, facandu’mi semn cu mana sa ma duc la el. Ma uit imprejur, eram aproape singuri. De ce vorbea in soapta? De ce nu poate sa vina el la mine? “hai manda, nu am timp de prostii acum, vino si zi’mi ce ai!” “psst! Sani’, vino incoace!”. Am dat din umeri si am inceput sa ma duc catre el “ai patit ceva, nu poti sa mergi, te’ai taiat?” (fiind la spalator si neputand sa iasa de acolo acestea au fost singurele idei care mi’au trecut prin cap – nu poate sa mearga sau ii curge sange si nu vrea sa murdareasca prin corpul de garda). Insa dupa cativa pasi incep sa vad mai mult. Manda arunca priviri speriate in toate directiile si se bataia pe picioare uitandu’se rugator la mine sa ma duc mai repede.
Cand am ajuns langa el mi’a fost clar ca fizic era in regula. Insa starea lui de spirit era iesita din comun. A inceput sa imi vorbeasca precipitat, in soapta, intrerupandu’se des ca sa se uite imprejur asigurandu’se ca… ca ce? Nu vroia sa’mi spuna decat ca nu poate sa’mi zica acum, sa iesim afara cat mai putem, sunt singurul care il poate scoate afara, sunt singurul in care are incredere.

Ma uitam la el incurcat. Nu puteam scoate un soldat din corpul de garda doar pentru ca el doreste acest lucru, si totusi era singurul mod prin care puteam afla ce s’a intamplat. Starea lui de agitatie nu il lasa sa vorbeasca coerent. Si nu il puteam calma decat oferindu’i o senzatie de securitate. Afara. M’am uitat la el si l’am cantarit din nou. Ar putea el in acea stare sa imi faca probleme daca iesim afara? Discernamantul ii era la pamant, reactiile puteau fi dintr’o gama cu totul noua decat cele ale lui manda cel vechi – prietenul meu. Mi’am zis ca nu pot sa il pierd decat daca ma loveste brusc cu ceva in cap si apoi fuge sau daca reuseste sa convinga trecatori sa il ajute sa scape de mine (pe vremea aceea oamenii necunsocuti erau mai solidari decat azi si manda era chiar foarte convingator pentru cineva care nu cunostea situatia reala).  Decid ca imi pot asuma aceste riscuri si ii promit ca ma intorc repede si iesim sa vorbim. Am stat cateva minute ca sa il linistesc, sa il fac sa ma creada ca ma voi intoarce. Am vorbit cu cativa soldati sa aiba grija sa nu se apropie nimeni de el si cu manda sa ii lase totusi sa inte pe cei care vor la spalator, sa nu’i mai ameninte.

Am plecat, m’am intors.

Am raportat capitanului ca il scot pe manda in oras pentru ca avem o situatie deosebita si trebuie sa incerc sa aflu ce s’a intamplat ca sa putem lua o decizie.

Am mers cu manda in cismigiu. Era aproape pustiu in timpul saptamanii la acea ora, deci scoteam din calcul trecatorii si eram foarte atent la toate miscarile mainilor lui. Si le freca constant una de alta. Era cald afara.
ti’e frig?
da!” 
hai stam pe banca la soare” 
nu, nu ne putem opri, trebuie sa mergem cat mai departe”. Am respirat adanc. Daca va trebui sa il duc cu forta inapoi? Sa’l imobilizez nu mi’ar fi fost dificil, chiar si in acea stare de agitatie corpul lui nu stia sa lupte, dar sa’l car la corpul de garda… ok, va trebui sa nu ajungem la asta.
"hai sa ne incalzim si mai vedem. eu nu pot acum sa merg mai departe."
"bine. dar trebuie sa fumez."

Fuma tigara de la tigara, pana cand chistoacele ii ardeau buzele. Se foia de ma inebunea si era imposibil de determinat sa pastreze firul unei idei.

Doua ore am stat cu manda in cismigiu.

Dupa doua ore aveam doua rezultate.
Unu – manda imi spusese o poveste imposibila despre ei care il umareau si vroiau sa il omoare. M’am uitat la el sa imi dau seama daca fabuleaza, daca ma minte. Nu ma mintea. El chiar credea. Incercam sa il fac sa imi spuna din ce s’a intamplat noaptea trecuta doar elementele din realitatea fizica, dar cum ii poti cere unui om sa discearna intre lucruri care pentru el au acelasi grad de realism? Am luat cateva elemente din povestea lui si le’am tatonat cu el cautand sa vad unde facea el saltul din realitate si daca mai avea dubii asupra unor aspecte evident ireale. Nu avea.
Doi – l’am facut sa se linisteasca. Doar un picior ii mai bataia ritmic. Trupul, mainile si expresia fetei i’au devenit calme.
Iesit din starea de urgenta am inceput sa vad din nou situatia din perspectiva mea, de om simplu, de amic al celui de langa mine. Si i’am vorbit, dar nu lui, privind in departare, cu o voce mai mult pentru mine “manda, manda… te rog, revino’ti…”, “ce’ai facut mai manda, ce’ai facut tu inauntru acolo de ai ajus aici?”. Firesc, retoric.

Cu grija am inceput sa’i spun ca trebuie sa ne intoarcem. Starea de alerta a revenit. Si la el, si la mine. L’am vazut cum incet-incet incepe sa banuiasca ca si eu sunt dintre ei. Nu reusisem sa aflu cine sunt ei dar evident l’am asigurat ca sunt de partea lui. Dupa cateva tergivesrsari si promisiuni ca voi avea grija de el sa nu’i faca nimeni nimic a mers de buna-voie inapoi.

Ajuns in corpul de garda am inceput sa intreb in jur, sa caut martori ai experientelor ireale ale lui manda. Eu cautam fapte comune pe care sa le pot relationa prin amplificare cu povestea primita.

Insa am aflat chiar fapte incredibile.

Cu o seara inainte, un sergent angajat si’a pus in minte sa il faca pe manda spirt, sa il scoata din starea lui obisnuita de moleseala. L’a anuntat si pe manda de acest lucru, le’a spus si celor din preajma.

In consecinta, cand s’a intors de pe perimetru cu soldatii iesiti din schimbul de garda a scos pistolul, l’a pus la tampla lui manda si a apasat pe tragaci.
Manda a intepenit.
Sergentul angajat a ras, a spus "las' ca te fac eu sa te misti!" a lasat pistolul si a luat pistolul mitraliera al caporalului de langa el, proaspat intors de pe perimetru. A indreptat arma catre manda, a armat si din  nou a apasat pe tragaci.
Manda a scapat un strigat si a cazut jos.

Ambele arme ar fi trebuit sa contina munitie de razboi. Acei oameni se intorsesera de pe perimetru, abia intrasera in cladire, nu trecusera inca pe la rastelul de descarcat armamentul. Macar atata lucru stia si manda. Pana cand ei trec pe acolo au cu ei munitie de razboi, reala. Ei.

Deci convingerea ca incearca cineva sa il omoare nu aparuse deloc din imaginatia lui manda.

Din acel moment nimeni nu a reusit sa se mai inteleaga cu el pana a doua zi dimineata cand am fost singurul in care a avut incredere.
Se zbatea, urla si vroia sa iasa din corpul de garda. Ca sa treaca noaptea fara surprize sergentul l’a legat cu catusele de un pat. Nu intamplator acel pat era gol. Cineva lasase in apropiere niste salam care se imputise si mirosea groaznic.  Aerul era irespirabil. Asa am aflat de unde credea manda ca au incercat sa il sufoce si sa il otraveasca.
Iar fiindca nu tacea, din cand in cand sergentul mai venea si il mai lovea. Manda fiind incatusat de pat.

 Urletele lui manda au trezit intregul corp de garda… mai putin pe mine! Si astazi imi vine sa urlu de furie ca nu m’am trezit in acea noapte. I’as fi scurtat chinul, i’as fi redus perioada in care manda se departa de realitate minut cu minut.

Iarta’ma Manda! IARTA’MA!

L’am internat pe manda. Medicul care l’a primit a vorbit putin cu el, s’a uitat in dosar si a clatinat trist din cap “mai baiete, mai aveai doar 29 de zile si scapai de armata… mai aveai doar un pas…”.
Douazecisinoua de zile AMR. Nici o luna intreaga. Manda facuse un an de armata… aproape un an intreg!  Pana cand un sergent angajat s’a hotarat sa il faca spirt… mai avea doar 29 de zile… si ramanea om intreg. Nu un om chiar ca toti ceilalti dar in multe aspecte un om mai bun decat ei, un om bun, prietenos, un om functional social, care urma sa isi deschida un atelier de reparatii radio-tv. Probabil mai tarziu un atelier de computere.

Dupa doua zile am trecut sa ii duc valiza. Am fost intrebat daca nu cumva mai are si alte perechi de incaltari. Tenisii pe care ii avusese… ii terminase in 48 de ore! Mersese non-stop in camera in care era inchis. Cat de mult trebuie sa mergi ca sa rupi o pereche de tenisi?

 Dupa alte doua-trei zile au venit parintii sa il ia. Vroiau explicatii. Fiindca eu fusesem sanitarul lui si tulburasem apele cerand ancheta am fost trimis sa rezolv cu ei fiind avertizat ca nu am voie sa divulg ce s’a intamplat, in armata fiind sub incidenta codului militar.

Ce sa’i spui unei mame care isi plange fiul si te intreaba ce’ati avut cu el?
Cum sa’i spui unui tata distrus care te priveste manios, ca ai fost prietenul lui? Asa si?Nu zau!? …de ce sa te creada? Esti dintre cei care l’au nenorocit… esti dintre ei.

Armata a musamalizat totul. Sergentul a fost mutat in alta unitate… avansat… aflasem unde locuieste… dar dupa cativa ani i’am pierdut urma.

--------------------------------

Sunt oameni care considera violenta fizica un instrument-panaceu pentru diferentele psihologice, pentru modelarea psihicului… in bine (!!).
Istoria contemporana ne spune cum in inchisorile comuniste era aplicat acelasi tip de tratament pentru reeducarea ideologica.

Diferenta intre manda si cei din inchisori este ca ei stiau de ce li se intampla acel lucru. Avea sens. Erau principii puternice care sa’i tina legati structural. Pentru manda totul era neasteptat si neprovocat.

Cand un individ experimenteaza din senin un asemenea tratament – fara ca sa fie principii atat de puternice care sa’i justifice, sa dea un sens acelei suferinte, sa le faca echitabile… acest tip tratament nu face nimic decat sa creze noi traume la nivel psihic, sa le adanceasca pe cele vechi.

Manda, iarta’ma. Nu te’am auzit cand aveai nevoie.
.

joi, 14 iulie 2011

substitutie

 .
am recitit cateva pagini din jocul cu margelele de sticla.

si mi'am amintit de orgoliul unui cunoscut care se inflacara sa 'afle' regulamentul jocului.
 
tipul avea lacune serioase atat de matematica, cat si in muzica. cei doi piloni mari ai jocului.
 
dar orgoliul lui... de ce sa tina cont de aspecte minore?
 
substanta contradictiei apare abia cand stii ca jocul cu margelele de sticla era marca perioadei de renuntare la individualitatea orgolioasa.
 
pe scurt: un tip cu lacune de matematica si muzica incearca sa descopere regulile jocului cu margelele de sticla punand in locul cunoasterii orgoliul. 
(o frumusete de contradictie, pentru cei care resimt placere din vizualizarea ideilor)
 .

ai nostri

 .
Teoretic procedurizarea este buna.
Teoretic comunismul este bun.
Teoretic ba chiar si democratia este buna!

Dar despre putine lucruri cred ca se poate spune ca ar fi bune in sine, aprioric.

Iar procedurizarea…
Este buna daca se bazeaza pe proceduri corecte.
Este buna daca este aplicata corect.
Este buna daca oamenii sunt dispusi sa o foloseasca.
Este buna daca nu sunt pe fiecare metru patrat cativa indivizi care se considera deasupra legilor.
Este buna daca nu este folosita excesiv.

Si cate din aceste daca putem crede ca pot fi validate intr’o firma cu oameni de’ai nostri? 
 .

mess

 
statusul saptamanii:
 I have PMS and GPS, wich means that I'm a bitch who will find you.

miercuri, 13 iulie 2011

nu e un compliment!

 
Din categoria amintiri din copilarie a adolescentei mioape.

Cu ocazia observatiunii unei scene dintr’un muvi prost.

Ii lua mult micului sa inteleaga a treia replica lipsa din nenumarabilele repetari ale unor conversatii.

-          (1)Tu simti mult, foarte mult.
-          (2)Pai… (explicatie stanjenita)
-          (3)(nu e un compliment! – replica lipsa)

-          (1)Tu gandesti mult, foarte mult.
-          (2)Pai… (explicatie logica)
-          (3)(nu e un compliment! – replica lipsa)

-          (1)Tu esti atent, foarte atent.
-          (2)Pai… (explicatie nedumerita)
-          (3)(nu e un compliment! – replica lipsa)

(tu intelegi mult, tu vezi multe lucruri samd)

…si chiar dupa ce intelese el cum deriva treaba cu a treia lipsa replica a dialogurilor ciudate avea mari probleme in a renunta constant si purtujur la asemenea manifestari damnabile. Doar mai experimenta respectiva renuntare cand si cand, obtinand reactii fenomenale. I se reprosa lipsa acestora cu o vehementa uimitoare.

Nimeni nu obliga lumea la coerenta.
 

Totul e foarte simplu (Andrei Plesu)

 
  preluare de aici:

În România de azi, se poate spune orice. Orice năzbîtie, orice caraghioslîc, orice trivialitate. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu se spune decît un singur lucru: că tot ce se întîmplă rău, la spital sau în bucătărie, la şcoală, în metrou, la piaţă, la chioşcul de ziare, la televiziune, la restaurant, pe tarlaua comunală, în puşcării, în Grecia, pe terenul de fotbal, mă rog, pretutindeni, e din vina lui Băsescu. Sau a lui Boc. În felul ăsta, nici nu mai contează cum stau, de fapt, lucrurile. Şi, oricum, nu e nimic de făcut. Sursa tuturor relelor fiind unanim acceptată, iar vinovaţii fiind dictatori, nu ne mai rămîne decît să contemplăm, furioşi, dezastrul. Singura satisfacţie de care ne mai putem bucura este că avem mereu dreptate: ştim unde-i buba! Nu mai e nevoie de analize complicate, de un cîmp de investigaţie amplu, de atenţie distributivă. Privim realul cu un ochi fix. Nu pierdem timpul cu priviri laterale. Sîntem o adunătură de victime inocente, asupra căreia premierul şi preşedintele trag din toate direcţiile.

Aflăm, de pildă, din ziare, că un poliţist şi-a administrat un glonţ în cap, după ce mai întîi şi-a omorît părinţii. În ultimul său SMS dădea vina pe Boc. Părinţii nu voiau să-l primească în casă cu o concubină, iar el n-avea destui bani să-şi închirieze o locuinţă. Aşa că şi-a lichidat genitorii în semn de protest. Altul s-a legat (cu trei cabluri tricolore!) de un stîlp din faţa Palatului Cotroceni, ameninţînd că se sinucide. N-avea casă şi îşi pierduse slujba. Voia să rezolve lucrurile printr-o discuţie cu preşedintele, pe care îl soma să se prezinte la picioarele stîlpului. După şase ore şi o sticlă de tărie, a renunţat. Tot în faţa Cotrocenilor şi-a dat foc şi un fost militar. S-a fript la un picior strigînd „Jos Băsescu!“. A fost stins şi dus la spital. Ancheta n-a stabilit încă motivul concret al gestului său (una din explicaţiile posibile e că ar fi citit greşit ce scria pe fluturaşul de pensie). Nu vreau să fac băşcălie pe marginea unor atitudini atît de radicale şi de costisitoare. Dar nu pot să nu mă mir de simplitatea incredibilă a justificării lor. Şi vinovăţia şi soluţia sînt decise la minut, fără prea multe farafastîcuri. Nu te înţelegi cu părinţii – îi împuşti. Din cauza lui Boc. Eşti dat afară din slujbă, stai şase ore pe un stîlp şi vrei o conversaţie cu şeful statului. E simplu! E la mintea cocoşului!
Ce altceva poţi face?! 

De curînd, lumea românească a fost zguduită de scandalul bacalaureatului. Peste 50% dintre elevi au picat. Cineva nedus la biserică, cineva care nu pricepe realităţile politice ale zilei, ar putea trage concluzia (scandaloasă!) că elevii au fost prost pregătiţi. Dar cum să-i faci vinovaţi pe bieţii copii? Te-ai putea gîndi că nici
toţi profesorii nu sînt, profesional, la înălţime, dar ei au o scuză inconturnabilă: au salarii mici, nu sînt „motivaţi“ social şi financiar. Aşa că raţiunile acestui eşec naţional trebuie căutate în altă parte: de vină trebuie să fie ministrul Educaţiei. Dar nu numai ministrul de-acum, titrează un ziar, ci toţi miniştrii Educaţiei de după Revoluţie, începînd cu Mihai Şora! Au pus mînă de la mînă şi ne-au prostit progeniturile! Elevii picaţi în 2011, mai realişti, spun că de vină sînt înaintaşii lor de anul trecut: atît s-au lăudat, în gura mare, că au copiat, încît s-au luat măsuri: s-au instalat camere de luat vederi. Astfel încît posibilitatea de a copia a scăzut pînă spre imposibil, ca să nu mai spunem că e foarte greu să te concentrezi cînd ştii că eşti filmat! Şi candidaţii şi părinţii lor sînt indignaţi. Soluţia: Jos Funeriu! Sau, ca să n-o mai lungim: Jos Boc! Şi, în definitiv: Jos Băsescu!

E curios că există şi licee unde rata de absolvire a fost de sută la sută: de pildă Colegiul Naţional „George Coşbuc“ din Bucureşti. Straniu! Ăştia or fi învăţat sub alt ministru, sub alt guvern, sau sub alt preşedinte! Ori, poate, profesorii de acolo au salarii mai mari. Dacă nu cumva elevii colegiului cu pricina sînt mai nesimţiţi şi pot scrie despre Vlad Ţepeş chiar cînd au în coastă aparate de supraveghere. Dar să nu vorbim de excepţii misterioase. Să revenim la simplitatea de fond a lucrurilor şi să strigăm ca pe vremea lui Tipătescu: „Ruşine pentru guvernul vitreg!“. Sau, ca marele Costăchel Gudurău, în nemuritoarele sale telegrame: „Facem responsabil guvern!“ („bandiţi regim bagiucurind constituţia!“).

luni, 4 iulie 2011

20% pe din doua

.
Din gasca de golani ai zonei de proasta ‘altitudine’ in care stau de ceva timp, ma saluta careva. Si’mi spune si pe nume.

O față vag familiara si o conexiune ma ajuta sa depistez in acel individ un fost coleg de liceu.

Nu a fost vreo speranță a ‘tineretului novator spre lumea de maine’.
Dar nici in postura de ceafa groasa cu ochii tulburi vesnic prezent cu berea in mana in fata buticului nu’l vedeam. Din cand in cand are totusi replici care arata ca inauntru hamsterul mai reuseste sa invarta uneori o rotita.

Si’mi face cinste cu o bere, doua, trei. Ma intreb de ce. Gasca e compusa din tot felul de indivizi. De la manglitori de cariera la lucratori pe la senat (fundamental vorbind greu sesizabila vreo diferenta). Dar este. Si aproape fiecare doreste sa’si precizeze pozitia, nivelul in raport cu grupul. Prin cat de mult poate monopoliza ‘floor’-ul isi determina rangul in interiorul grupului. Eu tac. Nou-venit si total dezinteresat. Dupa avalansa de intrebari despre bicicleta la care raspund moale – m’am saturat deja – discutiile zburda brownian dar revin pe aceleasi teme, cu aceleasi idei, fraze, propozitii, cuvinte. Ciclic.

In felul acesta de ceva timp mai petrec uneori cate o seara ‘cu baietii’.

Azi a fost ceva nou. Am fost doar trei si cu copii prin preajma asa ca ne’am mutat in parculet pe banca. Copiii alergau mingea si mai plangeau din cand in cand. Pe rand.

Datorita lor incep sa apara diferentele. Colegul meu isi invata (sau doar incuraja) baiatul de 7 ani sa strige dupa fete ‘ga-gi-ci-leee…!!!’. Lucratorul de senat isi admonesta baiatul de aceeasi varsta spunandu’i ca nu e frumos asa ci ‘saru’mana domnisoara…’. Imi placea ce’i spunea, asa ca nu i’am stricat cheful omului amintindu’i ca prima varianta era cea care functiona in lumea reala, cea de a doua in… petre ispirescu.

Apoi am realizat ca saru’mana domnisoara le spun constant vanzatoarelor de la butice. Cand mai iau inca o bere, bulion, capsuni sau alte chestii. Sunt doua pustoaice (la un butic si un butic-aprozar) de iti pica plombele.Nu ca sa obtin ceva ci pentru ca ma amuza reactiile lor nesigure.

Revenind.

Azi colegul meu a insistat mai mult decat de obicei pe tema salariului sau. El, lucrator la o primarie.
Ca nu doar 20 la suta ne’au luat! Eu luam inainte cu toate alea vreo 30 de milioane. Acum iau  doar 14 (sau 15, nu mai tin minte). Singura sansa sunt aranjamentele – pentru ele ma duc la munca. Salariul nici nu ma mai intereseaza.”. Poate prezenta lucratorului la senat il face sa bata moneda pe aceste 'cestiuni arzatoare'. Ori inca o invarteala, ori alta pozitie...

Si povesteste cum din 30 de milioane scazand 20 la suta se ajunge la 14 milioane.

Mai erau ore suplimentare: maxim 31 pe luna.
-          Si le bagai in fiecare luna? intreb eu.
-          Daaaa! raspunde cu o fata serioasa mai mult decat expresiva care ar trebui pusa ca poza in dex in dreptul termenului 'firesc'.
Desi la munca prezenta lui e aproape facultativa, in functie de ce treburi personale il retin sau nu in afara biroului.

Si mai erau vreo 6 sau 8 sarbatori pe an la care se dadeau 8 sau 6 milioane. Craciun, revelion, paste, rusalii… naiba-mai-stie.

Si asa mai departe.

Iata cum in pustiita lor inteligenta sefii de la stat au aplicat reducerea de 20 la suta.

In loc sa anuleze exagerarile, bagarile mainii pana la cot pentru niste lucratori care freaca duda, au pus titlul 20 la suta si au injumatatit veniturile acestora.

Suntem in Romania. Firesc ca suntem constienti ca aparatul de stat nu va functiona niciodata la noi cu nimic care sa semene cu o minima normalitate. Ca orice semn de ceva care sa semene cu normalitatea va fi o constanta sursa de uluire. Dar nu voi reusi (sper) niciodata sa nu mai fiu mirat de nivelul de aberatie manifestat de… astia.

Amuzant insa mi s’a parut flic-flac’ul cu un alt subiect. Directoarea de la gradinita facea excursia copiilor cu 800 de mii in loc sa o faca cu 2-300 cu cat ii dusese oferta el  - colegul meu. Nevroind in ruptul capului sa mearga cu transportatorul mai ieftin – desi transportatorul scump tot de la cel ieftin lua la randul lui autocarele. Ca sa ia si burta ei un comision.
Amicul meu ‘nervat la culme.
Am cantarit doar o secunda ideea de a’i spune ca ea nu face nimic altceva decat ce face si el la munca. Amandoi sunt in aceeasi barca, si ea ii face lui exact ce el face altora. Pe un salariu de rahat (indiferent ca si munca e din aceeasi categorie, copilul tot trebuie sa manance) omul se straduieste sa isi completeze renumeratia. Am renuntat sa’i arat acest aspect. Erau oricum suficiente cuvinte in agora care se luptau pentru a fi auzite, in plus omul trasese ceva palinca acasa si apoi iesise la bere. Sa se dreaga, ca il durea spatele cum nu l’a durut niciodata.  Daca nu'i trece pana maine se duce la doctor.

________
later edit (adaogire tarzie):  o coincidenta puternica imi zgaltaie neuronul. 20% calculat ca pe din doua. fix aceeasi metoda de calcul care imi fu relevata in premiera de alt amic (din PSD) care dupa ce zicea ca la o afacere (cu fonduri de stat) el isi va trage (ciordi) numai 20%, iar cand ajungem la cifre palpabile... pe din doua!!! ...este ceva cu politicienii astia si matematica.
 .