..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

vineri, 31 iulie 2009

Este bine sa vezi?


Una dintre dilemele care ma bantuiau intre 25 si 30 de ani era legata de potentialul viitor copil ce il voi potential avea. M’am simtit un pic mai linistit cand am vazut ca si o prietena avea aceeasi dilema. Si am gasit un confort: daca toate oile dimprejur au copii care unii chiar devin oameni ok... de ce n’am reusi noi?

Dilema este legata de vedere. Ii deschizi ochii copilului despre lumea din jur sau nu?

Il lasi sa creada ca mcdonalds si teveu’ sunt daca nu bazele societatii, cel putin punctele cardinale? Il lasi sa creada ca oile sunt oameni doar fiindca arata ca unii?

Dar m’am calmat la un moment dat. Am fost convins ca la momentul potrivit voi simti ce si cat si cum sa spun. Apoi m’am calmat de tot. Cand am fost convins ca este prea tarziu pentru mine sa mai gasesc resurse (si chiar timp – in fapt tot o resursa) pentru o familie asa cum o doream.

Zilele trecute am descoperit surprins ca iar aveam pe sinpsa Aleea 3 Figura 45 aceeasi dilema. Parea mai mult ca o dilema externa decat una interna, dar iata, elvis is not dead, iar ceausescu traieste si el!

Iti lasi copilul sa creada ca oile sunt oameni doar fiindca arata ca unii?

In ultimele vreo doua zile am adus problema la un nivel ceva mai personal. E bine sa vad? (...tot ce vad...). Var’miu’ preferat (si nu este ultimul, singurul, pentru ca i’as fi impuscat pe restul) mi’a spus azi (sau ieri, nu mai stiu) ca gandesc prea mult. La naiba. Parca as juca whist, as fi la o carte si as juca cu cartea pe frunte. Toata lumea s’ar uita la mine si ar citi aceasi propozitie. Noua de trefla. Gandesti prea mult.

De multe ori am avut discutii lungi sterile si puerile incercand sa conving diverse persoane (de regula prietene) ca nu sunt o masina care gandeste. Eu nu analizez tot pana in panzele albe, chiar daca asa pare... Eu vad. Apoi incerc sa conceptualizez ceea ce vad. Si asa ajung sa aflu ca de fapt acel vad care a durat o clipa incorporeaza demonstratii plictisitoare. Ca acele exercitii de mate din scoala generala unde stiai direct rezultatul... dar ca sa il afli matematic umpleai o tabla cu scris marunt.

E bine sa vezi?

E bine sa vezi ca o colega reactioneaza mult prea crunt cand vine vorba in gluma de normalitatea masturbarii la barbatii casatoriti? Si te intrebi apoi daca incearca sa ramana gravida si nu reuseste si un astfel de subiect ii spune ca exista atata munitie irosita... si ia foc? bine asta e doar o ipoteza... dar in zona asta exista un puct cu buba. E bine sa vezi ca tipa pe care ti’o prezinta prietenii ingrijorati de singuratatea voastra saliveaza dupa alt tip de la masa (aproape) insurat? Un tip plat, fara nimic care sa suscite... in afara unui chip cu o senzualitate usor peste medie. Si ca alta tipa te considera super ok, dar este maritata?! Vezi asta in ochii lor, in mimica, in gesturi, in limbaj corporal. Si mai vezi o hotarare a tipei singure sa nu te cunoasca, sa evite sa te cunoasca, stand la aceeasi masa cu inca 6 persoane imprejur. Si iti dai seama ca divortata fiind, probabil a incetat sa mai creada in ideea de cuplu... si se fereste pur si simplu... asa ca alearga dupa placeri scurte si fara viitor, desi nu este genul, nu are scutul de protectie necesar pentru asa-ceva... sau poate il are dar nu il vad eu...

Intr’o carticica a lui eliade exista un personaj incapatanat sa puna intr’o carte adevarurile pe care societatea le stie, le constientizeaza, insa le trece sub tacere, considerandu’le rusinoase, de parca nerostirea lor le face mai putin reale, mai putin rusinoase.

Cumva similar asa ma apuca uneori cheful sa zic cu voce tare tot ce vad... si uneori chiar o fac. Ca nu mai pot. Vad atata ascundere dupa degete, atata negare uneori fata de ceilalti, de multe ori fata si de ei insisi... Asa ca din cand in cand ma afisez ca un tip crud. Neslefuit. Care spune lucruri despre care nu se vorbeste. Si ma calca pe bataturi (n’am, dar promit sa cumpar cateva). Daca nu vorbim de spre ceea ce ne doare, la ce bun sa mai macanim atata? Daca refuzam sa vedem adevaruri, mai este utila vederea?

Cand vezi persoana din fata ta ca din start nu are chef, pai atunci la ce bun sa mai incerci?

Si iti aduci aminte de cate ori el a obtinut sa ajunga langa ea doar pentru ca a fost insistent. Pentru nicio alta calitate. De cate ori o ea, dupa suficienta insistenta a transformat’o in “e sigur pe el” sau altele similare (mi’e somn rau acum). Si de cate ori ai auzit cate o ea plangand “m’am saturat de insistentele lui si am zis da iar acum ma dau cu capul de pereti”.

Si vroiam sa ajung in alta directie, am si uitat unde. Mi’e somn. Crunt.

joi, 30 iulie 2009

valorile sau nonvalorile - conducatorii oilor sociale

(raspuns pt lia)

I. Despre mine

Cand cineva vorbeste urat despre mine in mod direct ma deranjeaza. Dar nu iau foc.

Cand cineva vorbeste urat despre mine in mod indirect, ci prin intermediul bucurestenilor, romanilor... ma mahnesc. Dar nu iau foc.

Multi au spus despre mine ca sunt sclavul principiilor. Si imi spuneau ca am principii frumoase, si ca este frumos sa ai principii, dar daca lumea in care traim este prea putreda hai sa vorbim despre ele, dar la nivel practic sa traim ca niste curve in genunchi si cu capul plecat in fata mizeriei. O vreme i’am crezut. Ca daca mai multi iti spun ca esti beat te duci naibii si te culci, sau te iei la bataie cu careva sau incepi sa’i pupi pe toti! Adica am crezut ca sunt marioneta principiilor. Insa incercand sa ma detasez de ele am realizat ca nu erau reguli exterioare de care ascultam cuminte. Ci nevoi-impulsuri interne, organice. Cand in viata particulara trec la adresarea pluralului respectuos cu cineva, nu o fac in urma etichetei, in urma unei reguli ci in urma unei simtiri care imi dicteaza acest lucru. In urma convingerii ca acel om merita pretuire si trebuie sa stie acest lucru.

Imi spui ca nu sunt deschis la discutii. Daca ai fi avut dreptate as fi reactionat brutal de la primul articol. Insa n’am facut asa. Am adus argumente. Apoi am vazut ca altcineva aducea argumente si mai bune decat ale mele. Apoi mi’am zis ca poate acelea pentru tine iti acceseaza doar nivelul intelectual, iar tu ai nevoie de argumente emotionale. Si am pus si un asemnea argument. Apoi ai pus al doilea articol in care aratai ca refuzi orice argument. Tu ai o idee fixa si basta. Atunci la ce bun sa mai fi discutat?

II. Despre societate.

Iar in cazul articolelor tale ceea ce m’a facut sa reactionez dur nu au fost principiile aparente (nationalism, patriotism). Ci estimarea efectelor! Si in articolul acesta (presiunea sociala) am vrut sa le arat, dar mai aveam si alte probleme pe retina si m’a luat valul.

1. Am spus totusi ca marea majoritate a societatii se comporta in spirit de turma. Asta nu este o noutate, cred ca nu trebuie sa o argumentez.

2. O turma are nevoie de cioban, magar si caini. Altfel se duce naibii (adica se intampla cam ce vezi tu in societatea de azi).

3. Rolul cainilor sa zicem ca il indeplinesc convingerile de nivel mediu. Raportarile masei la societatea pe care o compune. Daca vrei ca omul de rand sa aiba un comportament civilizat, trebuie sa il convingi ca face parte dintr’un mediu civilizat. (ma refer la omul de rand, la cel majoritar, nu la cei minoritari care au dezvoltat motivatii proprii pentru acest comportament). Pe omul de rand il convingi ca face parte dintr’o societate mirobolanta punandu’i acesta in fata ochilor valori pe care sa le urmeze.

4. iar daca in ziua de azi valorile pe care i le poti arata omului de rand e greu sa le gasesti in prezent, cauti / folosesti raportari la inaintasii lui, raportari care sa’l indemne la slefuirea comportamentului sau.

Si dupa ce ca asta se intampla atat de putin in ziua de azi, articolele tale veneau impotriva... deci aveau un efect social negativ.

III. despre tine

Daca tu ai o pasa proasta, esti dezamagita de societatea romaneasca de azi, ceea ce este lesne de inteles, si ai nevoie de cateva lucruri care sa te aduca inapoi, sa te reechilibreze emotional, si ceri acest lucru, cum parea primul articol... este ok.

Insa daca de fapt tu vrei doar sa arunci afirmatii nocive social, mai ales cand printre cei ce te citesc se afla o mare cantitate de oi... pe care astfel le influentezi in aceasta directie... that shit ain’t right (de la marele filosof chris rock citire)!

Acesta este si motivul (penibil cum spui tu) pentru care am scos link’ul catre blogul tau din blogroll. Dincolo de faptul ca nu sunt de acord cu ceea ce spui – si atunci este firesc sa nu te prezint/sustin, am limitat accesul eventualelor oi care ar veni prin intermediul acestui blog.

miercuri, 29 iulie 2009

Lupte intre copii si adulti

Pacalirea pisicii mi’a adus aminte de saptamana trecuta. Nu cred ca am scris, sper ca nu. In carrefour, intamplator am observat mai multe familii cu copii mici decat de obicei. Si un numitor comun aparea vizibil. Copii inca neavand vorbirea bine dezvoltata profita de faptul ca sunt capabili de a produce galagie si de stiinta (neconceptualizata evident) santajului! Au aflat deja de mult timp ca ii pot santaja pe ceilalti prin sunete puternice. Si profita de asta. Adultii nu mai rasupnd cu fermitate ca altadata. Raspund cu perfidie. Adica pacalesc copii. Insa pacalelile sunt bazate pe gandire de termen scurt. Este imposibil ca un copil care stie ca a pus in cosul de cumparaturi o serie de obiecte colorate si dulciuri sa nu isi aminteasca acasa. La desfacerea pungilor, sau chiar si ulterior de faptul ca trebuie sa aiba de undeva de satisfacut niste placeri. In magazin si’a formulat o serie de asteptari a placerilor ce vor urma acasa jucandu’se cu acele obiecte colorate, mancand acele dulciuri. Chiar daca uita obiectele in sine, asteptarile formulate il vor trage de maneca… Astfel incat copilul de 4-5 ani afla ca poate sa’i santajeze pe adulti, iar adultii il vor insela.
Constatarea asta m’a intristat. Fiindca m’am intrebat, firesc, ce indivizi vor deveni acei copii. Ce lume vor crea acei copii. Insa din acei 4-5 copii pe care i’am observat la coada de la casa… era si o fetita care statea cuminte cocotata in cosulet si se uita calma si aproape mirata la ceilalti. Ea si mama ei formau un cuplu pentru care agitatia browniana a mundanului ramanea ceva strain. Acea fetita mi’a placut. As fi vrut sa o intreb pe mama cum a reusit, dar firesc, nu mi’am permis. Acea fetita nu ingloba in obisnuintele ei, in arsenalul ei mental santajul, acea fetita nu urma sa traiasca un sentiment repetat de inselare din partea adultilor. Frumos.

ps. firesc, o mare parte din frumosul pe care l'am vazut atunci a fost in urma unei presupuneri. am presupus ca in cazul fetitei, educatia s'a facut prin apel la elemente de respect. respect fata de vointa parintelui, respect fata de propria persoana (in ceea ce priveste comportamentul) samd.
vad tot mai mult ca in educatie elemente morale (respectul fiind un stfel de element) sunt trecute in nefiinta. inlocuite cu elemente care sa dea sanse de supravietuire in conditii de jungla sociala. cum au fost in povestirea de mai sus santajul, inselaciunea...

Poli fotbal


Seara asta am mancat. Firesc, in oras. La un restaurantel unde a fost seara… DIGISPORT!
La fotbal am renuntat sa ma uit de vreo 2-3 ani. Pana acum trei ani ma mai uitam sporadic, de fiecare data sperand ca voi vedea… fotbal. Pana la urma am pus mana pe satar si am spulberat si iluzia asta.
In seara asta… poli timisoara – mareata sahtior. Timisoara a jucat fotbal! Superb lucru. In sfarsit marea mea durere – incapacitatea jucatorilor romani de a face o preluare fara sa le sara mingea doi metri din picior, a disparut. Poli stie sa puna stop. Ura! Viata este mai frumoasa acum.
La pauza am aflat ca hanescu o duce sus si tare intr’un turneu… cateva imagini… cateva schimburi de mingii… mein got, hanescu are o priza imposibila. Pentru mine. Nu am reusit niciodata sa aplec priza in halul asta. Evident, nu sunt hanescu, dar e un cu totul alt stil de lovitura decat il simt eu venind natural, cu totul alta scoala. Eu am facut printre altii la dinamo, cu tata lui segarceanu. adica fara pretentii. Mi’a zis odata un nene, dupa ce s’a uitat la mine vre’un sfert de ora cum ma luptam asa de capul meu, furibund, cu peretele, sa ma duc la icsulescu, sa’i zic ca mi’a zis el sa ma ia in echipa. Aveam vreo 9 sau 10 ani. Nu m’am dus. Mi’era frica. Ca deh, eram, cum s’ar zice azi, un copil maltratat fizic si psihic. Si mi’era frica. De altfel, si acele cincisprezece minute le’am petrecut jucand doar in forta, fiindca il vazusem ca ma urmareste si nu vroiam sa’i dau timp sa’mi spuna ceva. Ca mi’era frica de faptul ca ma va intreba daca am platit terenul si ma va da afara…
Revenind. Digisport. Fotbal dat de poli, comentarii penibile date de niste voci extrem de cunoscute… dar degeaba. Nu a fost perfect, insa a fost fotbal. Cu totul altceva decat chestia aia lesinata cu care imi tocau rabdarea in mod sistematic echipele noastre. M’am simtit bine. In minutul 52 a intrat gaudi. A executat o serie de forme organice, realizand cateva legaturi imposibile, greu de reprodus cu modelul original in fata ochilor… si de fapt era berea. Gaudi a murit de ceva vreme.
Colac peste pupaza pisica mea imi citeste blogul. Si a gasit ea printre niste postari mai vechi faptul ca imi doresc caine. No problem, se comporta ca atare. Ma insoteste cand plec de acasa… cu insistenta canina. Azi am mers la birou cu masina din cauza ei. Cand am vazut ca n’am convins’o sa se duca acasa timp de doua strazi, si deja ajungeam in zona prea populata de detoate (masini, oameni, alte animale), m’am intors sa o las in casa. Deja era prea tarziu, asa ca volens nolens, am luat masina. Seara din nou… pam-pam dupa mine. Iar m’am intors, m’am suit in masina. Am mers cu masina o strada – cat sa se convinga ca am plecat, am parcat pe strada urmatoare si mi’am continuat apoi drumul pe jos…

Presiunea sociala

Oile exista.
Nu le poti trata, nu le poti eradica.

Legea firii, natura umana sau ce’o fi... determina existenta behaitoarelor in proportie dominanta.
Ei bine, aceste behaitoare sunt conduse prin tot felul de mecanisme... ca de par example presiunea sociala.

In vremurile care pentru mine sunt reper de normalitate (desi erau niste vremuri monstruoase), adica in copilarie, presiunea sociala avea un sens si o directie evidenta: demnitatea umana. Probabil asta nu se intampla peste tot, probabil se intampla doar in piata romana, undeva prin mijlocul bucurestiului, dar daca ar fi asa, tare rau mi’ar parea.

Zic de posibilitatea asta deoarece vad indivizi cam de varsta mea care se pare ca nu au trait intr’un climat similar. Dar cel putin in bucuresti stiu ca in orice directie mergeam cu trolebuzul atitudinea oamenilor, atmosfera, erau similare. Si uite’asa imi dau seama ca de fapt indivizii astia care nu par sa fi crescut in acelasi climat de fapt chiar nu au facut’o: sunt veniti in adolescenta in bucuresti (acum am tei exemple hidoase pe retina, toate se pliaza pe acest tipar).

Dar despre altceva vreau sa ma descarc.

Mai nou presiunea sociala si’a schimbat orientarea. Complet. Acum presiunea sociala vizeaza tolerarea nesimtirii. Vizeaza reducerea la tacere a celor ce se ridica impotriva nedreptatii, impotriva nesimtirii... Exemplu. Iata’l pe colegul meu (proaspat venit din moldova by the way, onesti, cred), pe care mi s’a pus pata de cateva saptamani cand l’am vazut cat de mandru ne explica noua cum a gasit el modalitatea de a fura din automatele cu mancare. Ce a facut in momentul povestirii presiunea sociala? Cu exceptia mea, toti colegii au ras. Si nu dispretuitor. Dupa o jumatate de minut in care am urmarit reactia fiecarui coleg in parte, printre ei fiind cel putin doi care pretind ca duc o viata condusa de principii morale, am dat drumul la sonor si l’am facut cu ou si cu otet pe respectivul. Ce a facut presiunea sociala? A tacut. In fata celui care fura si era mandru de asta reactiona aprobator razand. In fata celui care punea la zid fapta tacea dezaprobator.

Azi acelasi nemernic a facut un colet mult prea mare si greu. Un coleg i’a atras atentia si i’a spus ca de regula noi facem mai multe colete mai usor manevrabile. “eh, merge si asa!” a raspuns moldoveanul nostru. “pai da, dar nu te gandesti si la ceilalti, care le vor cara?” ii raspunde tipul din valenii de munte... (vedeti cat de plin e bucurestiul de bucuresteni?). Si vine bomba moldoveanului: “Pai ce imi pasa mie de ceilalti?” vorbind pufnit, degajand fizic nesimtire si autovalorizare. Firesc, iar l’am luat la pula. Scurt, fara tiganie, in doua propozitii. Ce a facut presiunea sociala (adica majoritatea colegilor)? A continuat sa se poarte cu el firesc, ca si cand nu ar fi gresit cu nimic, oferindu’i in continuare semnale de acceptare sociala.

Adica azi ai voie sa fi nesimtit, si sa spui raspicat in gura mare acest lucru. Ai voie! Insa nu ai voie sa’l iei pe un nesimtit de urechi, sa’i spui ca este un idiot, un imbecil, un cretin care nu merita nici sa murdareasca aerul celor din jurul sau. Nu ai voie. Nu este corect din puctul de vedere al multinationalei la care lucrezi. In mod sigur daca i’as spune aceste lucruri pe care le merita, as primi mustrari din partea organizatiei.

Alt exemplu. Mai larg.

Mai cu ceva zile in urma o fata, pe un blog, a pus un articol in care sustinea ca neamul romanesc este unul de toata jena. Chestia asta se pliaza pe alt curent de behaitoare, care cere in mod expres ca atunci cand capeti un dram de expunere publica sa afirmi ca esti o persoana fara orgolii inutile, care isi neaga demnitatea de apartenenta la o comunitate cu diverse valori. Ce a facut presiunea publica? A imbratisat’o cu drag, a elogiat’o... Am intrat in contra curentului (asa cum imi si place de altfel). Si am dat cateva argumente conform carora afirmatiile urate despre neamul acesta isi mai pierdeau din forta.

Eh, atunci a cotit’o si a spus ca prea vechi argumentele (se refereau la traci, la daci...). si a cerut ceva din ultima suta de ani. Atunci a aparut domnul Razvan Butaru care a navalit cu puzderie de argumente din ultima suta de ani, naucitoare dar splendide.

Eh, atunci fata noastra a cotit’o din nou spunand pai cum, doar acum recent in ultima suta de ani? Domnul Razvan i’a facut pe plac. S’a dus catinel in urma cu sute. Si din nou argumente splendide. Pline de bun-simt si splendide.

Azi fata noastra pune un al doilea articol in care din nou a cotit’o. Acum afirma ca de fapt chiar daca argumentele de care intrebase prima data exista... nu o incalzesc cu nimic. Neamul asta este de trei lei si gata!

Ce a facut presiunea publica? De cate ori apareau afirmatii denigratoare... behaitoarele raspundeau cu “URA!”. De cate ori apareau argumente care duceau la deschiderea ochilor, la recapatarea demnitatii proprii... taceau cu capul in pamant, in pozitia ghicelului.

Chiar ajung sa ma intreb daca foloseste cuiva existenta acestor curente de autoanihilare a demnitatii umane din noi. Ca oricum, evident, cei ce le propaga sunt niste oi care merg cu turma.

De ce presiunea publica nu mai cere demnitate ca acum 25 de ani, ci contrariul?

Si cel mai ridicol aspect. Una din motivatiile pe care se bazeaza curentul de autodenigrare este dorinta de politically correctness “sa nu fim nationalisti!”. De parca asta ar fi boala rusinoasa si scarboasa, care ar denota o inapoiere mentala si sociala abisala. Ei, oile cu acest tip de gandire nu aud insa mesajele ultranationaliste ale marilor puteri. Aud insa micile noastre pretentii de demnitate a neamului din care facem parte si le pun la zid!

Si din aceesi categorie sunt oile care initiaza actiuni imorale sub platosa “asa sunt regulile, eu sunt doar un angajat model”. Cand inainte de ’89 s’au ascuns dupa aceleasi degete altii, lumea a sarit ca arsa. Dar cand umflata cu probleme de sexualitate in cuplu de la personal, din multinationala, face acelasi lucru... treburile sunt ok. Turma merge inainte impinsa de cozile de topor.

Razvan Butaru a scris:

Si am gasit aici urmatoarele randuri ale lui Razvan Butaru:

Troita dintre macesi


Pe eroii mei nu-i gasesti in manualele de istorie. Ei sunt niste oameni simpli care au ajuns, fara voia lor si fara sa-si dea seama, niste martori tacuti ai uitarii nationale. Povestea mea incepe si se sfarseste la granita cu Romania, in casele a trei romani din satele Mahala si Ciudei, din Bucovina de nord.
Trei povesti despre uitare si tradare

Troita bucovineana de lemn

Amintirile lor sunt amintirile celor 13.000 de familii de bucovineni aruncate in vagoane de vite si disparute, intr-o singura noapte, in marsul lor fortat spre lagarele sovietice. Prin vocea celor trei batrani, trecutul, zvarlit inexplicabil sub presul urat al unei istorii prea putin stiute si prea mult timp ascunse, reuseste sa supravietuiasca indiferentei noastre vinovate.
Totul a inceput in timpul filmarilor unui reportaj de televiziune, intr-un mic sat din marginea Romaniei, cand o batrana m-a intrebat daca vreau sa ascult niste poezii din timpul razboiului. Versurile simple insirau povestile cutremuratoare ale masacrelor si deportarilor pe care rusii le-au facut in al doilea razboi mondial. Locuri nestiute erau tanguite in vorbe de jale. Lunca, Fantana Alba, Mahala, Ciudei. "Sa mergi mata' dincolo, la fratii nostri de peste granita", mi-a spus batrana. "Oamenii ceia au trait chinurile iadului si nime' nu mai stie nimic". Asa am ajuns eu in Bucovina de nord, la sfarsit de noiembrie, in cautarea unor adevaruri netalmacite.
Lunca este locul unde peste trei sute de romani bucovineni au fost ucisi in februarie 1941, in timp ce incercau sa se refugieze in Romania. Nu-mi fac prea mari iluzii, pentru ca stiu ca vremurile au ingropat orice urma a tragediei de acum aproape 70 de ani. Nimeresc intr-un camp mocirlos, cu o liziera de tufe de maces aruncata intr-o margine de orizont, strajuit de niste dealuri acoperite cu paduri de fagi. In stanga mea vad Prutul care, in adancul lui albastru, rostogoleste tacut adevarul pentru care am ajuns pana aici. Opresc masina in camp si merg mai departe pe jos. Las in urma mea tufele de maces si undeva, inspre buza dealurilor, se vede o cruce mare de lemn. Ma apropii si citesc ce scrie pe ea: "Spre eterna amintire a romanilor nevinovati impuscati de stalinisti la 7 februarie 1941". Soarele asfinteste cu blandete mangaind cu razele lui singurul semn inchinat celor omorati aici. Ma inconjoara o liniste ciudata, misterioasa, care pare ca ascunde un secret. E timpul sa plec, dar in spatele crucii imi atrage atentia o scurta licarire. Prutul face un cot la dreapta si se pierde printre padurile dealurilor din apropiere. La doar cativa metri mai incolo, unde nu se mai vede firul apei, este Romania. Prea multi metri, pentru cei care au ales libertatea in urma cu 70 de ani...

David Purice din Mahala

L-am gasit dimineata in poarta casei. Un batran inalt, cu parul alb, dat pe spate, cu obrajii rosii. Statea cu mainile la spate, sprijinit de stalpul portii, vopsit albastru cu varf alb, si privea la joaca unui baietel de cativa anisori care ghemotocea in brate un catel. Parca ne astepta.
Trei povesti despre uitare si tradare

Chinuit fara preget de amintiri: David Purice

Il intreb daca imi poate spune ceva despre povestea de la Lunca, pentru ca stiu ca din satul Mahala au fost mai multi acolo, in nenorocitul ala de februarie '41. David Purice stie ce s-a intamplat atunci, ca doar "o mers acolo", zice el. Vrea, chiar vrea sa povesteasca, sa fie filmat si dat la Bucuresti, pe televizor. Sa afle toata lumea ce a trait el si ceilalti atunci, cand cu sovietizarea. Ne invita in casa. Dupa noi se strecoara si baietelul. Fara catel. Este nepotul batranului David. "Suntem nedespartiti, dar nu o sa deranjeze cu nimica". Copilul se aseaza la o masuta in spatele nostru, cu un caiet de colorat in maini. Camera in care ne aflam nu are nimic special. Un covor pus pe perete, un pat, o soba veche intr-un colt. In mijloc o masa acoperita cu un covor baltat in dungi rosii, galbene si maro. Pe masa, o lampa cu petrol pare singurul element interesant din jurul nostru. Batranul se aseaza la masa, isi trece mana prin par, apoi atinge lampa cu petrol: "Asta-i pentru cand se ia curentul", justifica el prezenta obiectului. Inchide ochii si asteapta in liniste.
"Am fost ieri si am vazut crucea din camp de la Lunca", zic eu. Omul tine ochii inchisi strans, strans de tot, ofteaza si nu zice nimic. Dupa un timp ii deschide si pe obraz i se preling doua lacrimi uriase. "In februarie '41, cand s-o adunat lume multa pe Valea Prutului si care o vrut sa treaca granita in Romania, aveam uns'pe ani. Si om mers si noi cu dansii, eu si cu tata. Mama o ramas acasa, cu fratele meu, care avea doar trei ani. Urma apoi sa-i cerem oficial sa vie si ei in Romania. Cand am ajuns noi la Lunca, acolo unde ati fost si ati vazut crucea, au inceput impuscaturile. Acolo se gata granita pe Prut si incepea granita pe uscat spre Oroftiana, spre padure, in Romania. Si din 400 cati am fost, 46 au trecut in Romania, treizeci si ceva au fost prinsi si restul au ramas morti tat. Pe mine m-or prins sus, langa sarme, la granita adica, si m-or intors inapoi. Am vazut cum stateau mortii intinsi pe zapada precum oile pe o pascatoare." Batranul David se opreste din povestit si isi trece mana peste fata, incercand parca sa alunge imaginea de groaza care ii bantuie amintirile. "Si ne-o prins pe mine si pe inca un om numit Bujnita", spune batranul mai departe. "El era ranit in piciorul stang"... "Mata cum ai scapat dintre gloante?", intreb. "Ca sa scap", zice, "m-am pus in zapada si am stat cat o fost turul cela de mitraliera. Pe urma am incercat sa fug. Bujnita cela avea un baiat, tot David ii zicea, si cand m-a vazut pe mine, un baiat mai mic printre tufe, cum merge si se strecoara, o crezut ca-i al lui. Zice: "Ba, David, David". Eu am crezut ca-i tata mieu si m-am dus drept la dansul. Mai era cu unu', Dubit, imbracat pe sub cojoc cu vestonul, cu tate decoratiile din primul razboi, cu tatu', cum era la noi la sarbatori, ca abia o fost Irodul. Si toti trei ne-am dus pana langa sarme, la granita. Gardul era taiet, da' daca am ajuns acolo, din deal venea o patrula de cinci persoane. Un ofiter si patru soldati si cu doi cani. Au inceput a trage cu pustile mitraliera in noi, si pe Dubit acela l-o omorat de tat, si pe Bujnita l-o impuscat in piciorul stang si l-o ranit. Apoi s-or gatat din tras si ne-om lasat pe mainile lor, ca n-aveam altceva de facut, un ranit si cu un copil ce eram". David se opreste din nou din vorbit privind fix la lampa cu gaz aflata pe masa. "Ne-o strans pe tati si apoi s-o inceput torturile. Bateau cu teava armei in gura, la oameni, le spargeau dintii, ii calcau cu bocancul pe cap, tortura de KGB-isti", ofteaza din greu batranul. I-au torturat "doua zile intregi", apoi i-au dus la gara, i-au urcat in vagoanele de vite si i-au trimis la Cernauti. "Acolo ne-o varat la inchisoarea politica, era in beciurile universitatii din Cernauti, pe care o transformasera in sediul Sigurantei, KGB-ului", zice David Purice. Apoi sapte dintre ei au fost judecati si condamnati la moarte. Printre ei, si tatal lui. "Balan, Mitru, Soroatec, Vasile, tata si inca doi, nu mai tin minte, au fost condamnati la moarte si am fost obligat sa vad executia", sopteste cu glasul strivit de durere omul din fata mea. David Purice avea 11 ani cand tatal lui a fost executat in fata sa. Dupa aceea a fost tinut intr-un lagar de reeducare pana a inceput razboiul. I-au dat drumul acasa, pentru a putea fi trimis impreuna cu toata familia in Siberia. Printr-o minune a reusit sa scape de deportare, ascunzandu-se departe de casa parinteasca. Doua saptamani mai tarziu, armata romana intra in Cernauti, iar David Purice se intorcea acasa, in Mahala.
"In Siberia or ramas doi veri, matusi, un unchi, mosu' cu bunica'', spune cu tristete batranul. "Au murit?" "Au murit de foame, ca n-or trait decat cu ciuperci de padure. Au murit si copiii; nu i-o putut ingropa afara, i-o ingropat in baraca, o scos trei scanduri de la podeala si or facut oleaca de borta, o dat naste nisip peste dansii, ca afara era 40 de grade de ger si pamantul era inghetat, nimeni nu putea sa sape mormant", spune David.
Batranul se ridica si iese din incapere. Privesc in gol, in tacere, precum intr-o scena dintr-o piesa de teatru. Linistea care ma invaluie este intrerupta cand si cand de paginile caietului cu desene pe care nepotul lui David il rasfoieste linistit in spatele meu.
Trei povesti despre uitare si tradare

Lampa de rezerva

Dupa un timp, batranul apare cu o cutie in care zac, uitate de cine stie cand, cateva fotografii botite. Una singura este pastrata impecabil. Din interiorul imaginii imi zambeste un cuplu fericit si fara griji. Sunt parintii lui David Purice. "Uite", imi zice, "asta este tata, de-l impuscara KGB-istii. Si cu mama", completeaza batranul. "De cate ori ma duc la crucea de la Lunca, pe locurile celea, imi simtasc sufletul strivit, distrus, si o saptamana intreaga nu sunt om. Jur sa nu ma mai duc niciodata, dar nu pot, am senzatia ca intreaga mea viata o ramas atarnata colo, in malul Prutului, printre umbrele mortilor care tot cauta si cauta sa treaca sarma dincolo si nu reusesc." Il intreb cum de au stiut rusii de ei, atunci, la Lunca, in februarie '41. "Se vede treaba ca o fost o vanzare. Acolo totul era pregatit, asteptat. Gheata pe Prut era taieta, ca noi tat timpul am mars pe Prut ca era mai usor pe gheata, ca omatul era mare. Si gheata era taieta si noi musai a trebuit sa iesim pe mal. Si am iesit, si colo, cand am iesit, din tate trei colturile om fost batuti, impuscati cu mitralierele". Batranul isi ia fata in palmele lui mari si aspre si ofteaza cu obida. "Asa o mars viata. Am ramas aici si tat timpul m-am gandit sa ma duc sa traiesc in Romania, macar moartea sa-mi fie in Romania, dar n-or fost posibilitati. Puteam trece sa traiesc in Romania, dar unde sa te duci?", intreaba cu amar David Purice.
Ma pregatesc sa ma despart de eroul meu, dar parca a ramas ceva nespus. Ies cu el in curte, sa filmam cateva cadre. Il intreb cum a trait toti acesti ani. Imi povesteste de familie, de copii, de instrainare, de cat de greu au dus-o "in tot timpul asta care o trecut sub stalinism si comunism". Independenta Ucrainei si separarea de Mama Rusia a dus si la separarea Caselor de Economii din fosta URSS.
Trei povesti despre uitare si tradare

Nepotul si catelul

Asa a pierdut David Purice economiile lui de-o viata, 15.000 de ruble, pe care nu le-a mai obtinut nici de la rusi, nici de la ucraineni. Acum, el si sotia impart o pensie de doar 240 de grivini pe luna. Butelia de gaz, "balonul" cum ii zic ei, costa 50 de grivini si curentul alte 30. "Iaca asa se duce suta, juma'te de pensie isi ia talpasita si banii se termina imediat", zice David. "Ce viata poti sa ai cu doua sute si patruzeci de ruble? Ce viata pentru noi, doi batrani, ce viata?" "Ati mai sperat la o alta unire?", intreb. "Niciodata! Nu domnule draga, niciodata! Politicienii astia, de bucurie ca sa fie alipiti de Europa, iscalesc si vand intr-o noapte tat, si Bucovina, si Basarabie... N-avem nici o pretentie de la romani si romanii n-au nici o pretentie de la ucraineni si s-o terminat!" Da din mana a lehamite. "Va simtiti tradat cumva?", intreb in loc de la revedere, si batranul imi raspunde simplu, cu demnitate: "Da, m-am samtit si ma samtesc tradat!". Il las in poarta, cu privirile atintite in gol. Peste drum, in vale, Prutul serpuieste lin, chiar prin fata casei lui David Purice din Mahala. Prutul pe care in urma cu saizeci de ani a vrut, dar nu l-a putut trece.

luni, 27 iulie 2009

din nou cu Malaele

lectura obligatorie. George Tarnea. versuri. partea mea preferata incepe dupa minutul 2 secunda 45.
cautam de ceva vreme o cale de a posta interpretarea asta. acum am gasit'o pe iutub.
si am mai gasit inca un Om. cica se numeste Razvan si posteaza comentarii pe blogul liei. altceva nu stiu despre el.

da, e luni!

datorita unei vaci de la personal, m'am enervat si imi caut de lucru!

ca vrea pipota grasa si nefe a ei sa mearga ca vaca'n lucerna fara sa priveasca dreapta-stanga.

later edit:
mi'am dat seama ca nu se intelge nimic. iaca explicatie: matracuca vrea ca salariul meu sa fie mai mic pe perioada concediului de odihna! desi chestia asta este ilegala in romania.

dimineata de luni


O dimineata de luni. De fapt mai mult de luni decat dimineata.

Dormeam, telefonul suna... iar eu ma revoltam impotriva aluia care suna la ora aia duminica... sau sambata... ce zi o fi...

Nu suna nimeni, era alarma.

Nu era duminica, nu era sambata, era luni!

Mi’a luat asa, o perioada indefinita de timp sa reasez lumea pe axa sa temporala... si am refuzat gandurile de autocompatimire care gasisera ocazia de dantuire prin mansarda mea si nu vroiau s’o rateze. Drept care am ramas in loc cu un spatiu gol. Si o durere nedefinita care imi cerea sa dooorm...

Dupa cateva zvarcoliri, cand observ ca ochii au ajuns din nou in pozitia de inchis iar gandurile au inceput sa devina tulburi, amestecandu’se de’a dreptul suav, execut finalmente miscarea de ridicare la verticala.

Imi arunc o privire pesimista in oglinda imensa de langa pat. Sunt nebarbierit de vreo saptamana, timp in care cel mult am dat contur barbii care inca nu stia daca va ajunge din nou la maturitate. Iar in week-endul care a trecut am sarit peste etapa “acu hai sa’mi spal hainele”, ceea ce insemna ca nu prea mai avem de unde. Asa ca luni, de dimineata, deja tarziu... ma priveam cu o convingere puternica: “voi arata ca naiba azi!”.

Pentru economie de timp aman anihilarea totala barbii. Totusi ma aplec si iau masinaria aia de tuns barba, pentru a’i reduce din lungime. Daca o tund la stilul george michael (cei mai mari inteleg) nici nu mai este neaparata nevoie de contur. Ne deplasam impreuna la locul cuvenit, o scot din cutie, o bag in priza, apas pe boton... si nimic! Schimb priza. Nimic. Renunt cu greu la gandul de a verifica cu propriile degete daca este ceva curent prin prizele alea, si mai fac un test la mine in camera. Gata, nu mai am aparat de tuns barba.

Evitam sa ne uitam la ceas, ce mai conteaza? Aplicam planul B. Jos barba. Cu spuma, after shave si tot tacamul.

La intoarcerea din baie ma uit mirat in aceeasi oglinda de mai devreme. Arat extraordinar, parca as fi intr’o sambata seara, odihnit, ferchezuit si gata de revelion.

Miracolele continua. Gasesc in sifonier o camasa purtabila la birou. Si chiar o pereche de pantaloni nebotita si chiar si necostum. Ura!

Astfel incat ies din casa luni dimineata nedumerit. Cat de bine pot sa arat uneori fara niciun motiv aparte... Si in intarziere cu vreo jumatate de ora.

Traficul este dens. Ah, chiar nu cred ca aveam nevoie de asta. Sunt coruptibil. Am facut cateva drumuri cu masinile in tandem cu var’miu zilele astea si am trecut din nou la stilul 50 m viteza. Abia ce ma calmasem de cand imi platesc toata benzina. Uimitor insa... ajung la birou incadrandu’ma in sfertul academic.

Cat p’aci sa cred ca va urma o zi de luni placuta.

Dupa ce dau drumul la laptop, ma loghez pe telefon, iau decizia care’mi va schimba ziua: “acum voi manca ceva!”. Aceasta a fost decizia care a rasplatit toate miracolele de mai devreme.

Ajung bine-dispus la parter in fata masinii cu papica. Ii ofer o hartie de o suta. Ea ramane netulburata. Ii ofer aceeasi hartie intoarsa cu celalalt cap. Cu cealalta fata... Ea privea in zare diafan. Fluier usor la ea... nimic (nici mie nu mi’e clar de ce am fluierat... pe jumatate a fost de mirare, pe jumatate ca sa o trezesc...).

Decizie rapida: ma duc la dugheana din colt.

La dugheana din colt cativa oameni asteapta. Vanzatorul s’a dus nu-se-stie-unde pentru nu-se-stie-cat-timp. Astept 30 de secunde si iau alta decizie rapida: ma duc la mc donald’s. Fac vreo 10 minute pana acolo, alte 10 minute inapoi, sunt pe jos, voi traversa dn’ul prin cea mai naspa zona, dar nu stau sa astept aici ca oaia.

La mcdonalds dupa ce dau comanda, dupa ce dau banii tanti se trezeste ca de fapt nu are disponibil / gata ceva din ce cerusem. Si ma invita sa iau loc la o masa... pana cand... va fi gata. Ma bantuie alta decizie rapida: ii fac cu ou si cu otet si cer banii inapoi. Cand mi’e foame sunt nervos. Iar cand mi’e foame, si am si facut demersurile necesare pentru a manca... si tot nu mananc... cainii turbati se feresc de mine. N’am facut scandal. In schimb am ramas in picioare trantind priviri nemultumite (stiu ca imi reusesc chestiile astea chiar mai des decat le intentionez)... Se apuca vreo doi sergenti d’aia de mc sa intrebe ce lipseste, de ce... dupa cateva minute este gata totusi comanda.

Am mancat, m’am calmat. Am mai povestit cu sefu’ cateva chestii... S’a facut ora 12, chiar si inca 20 de minute. Este o zi de luni ok in cele din urma.