..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

duminică, 30 august 2009

coincidente

joi nu stiam cum sa ma impart pentru week'end. pe de o parte niste cunoscuti mergeau pe munte cu cortul, in grup de vreo douazeci. pe de alta parte in 2 mai se aflau cativa cunoscuti, iar in plus o pustoaica... avea nevoie de un drum spre 2 mai... acolo banuiesc fiind restul grupului ei... cu pusti si... pustoaice. ii cunoscusem cu cativa ani in urma, tot in 2 mai... ah ce vara!

vineri... bagajele in masina, dau un telefon catre munte. mi'era lene sa ma opresc pentru haleala. si vroiam sa stiu daca gasessc acolo potol. poc... abonatul gsm bla-bla. zic, ok... asta inseamna ca nu au semnal in locul in care au campat... asta inseamna ca nu am cum sa'i gasesc... ok, deci plec la mare atunci! o sun pe pustoaica, poc... acest numar nu este alocat. uat!? intru pe mess, ea online. ii zic de telefon... pauza. buzz... pauza. nimic. ma mai invart vreo 10 minute, cantaresc, plec la munte! daca ii gasesc, bine. daca nu, am destui bani sa fac ce m'o taia capul.

cabana voina, voi povesti mai incolo. in apropiere am gasit un loc izolat, stateam singur. la masa ma duceam la cabana. o jumatate de ora de mers pe jos. sambata imi notam: de cate ori intru intre oameni am o senzatie de asteptare... astept sa se intample ceva. ma uit la fiece om cu atentie, nu'mi gasesc linistea. cand ajung singur, in natura, ma calmez, ma echilibrez. interior, reusesc sa ajung la senzatia pe care o caut: ca totul este asa cum trebuie sa fie. apoi, tot sambata mai notam ca moartea este doar unul din evenimentele care il tulbura pe om, din categoria disparitiilor. cam toate lucrurile care dispar din viata unui om au menirea de a'l barbota putin, de a'l framanta. inocenta copilariei, visele, Ea, entuziasmul tineretii...

vroiam sa stau pana luni. ca aveam zi luata de concediu. insa duminica a plouat. cand a inceput ploaia mi'am dat seama ca trebuie sa scot masina din padure urgent. altfel... ma trezesc blocat si zile intregi pot sa astept sa redevina practicabil drumeagul oricum periculos de mocirlos pe alocuri datorita unor sipote.

la cabana, la voina, am privit ploaia. in iezer-papusa ploua cu simt de raspundere. e a doua ploaie pe care o prind acolo. impresionanta.
si al doilea telefon este pe cale de a ramane fara baterie. asa ca o sun pe mama si o anunt ca voi ramane fara baterie, sa nu se sperie daca ma cauta si nu ma gaseste. si... o intreb daca totul este in regula. partea interesanta este ca nu fac niciodata asta. viata mea este atat de separata de familie incat nu avem actiuni de acest gen.

dupa cateva ore... simt ca nu mai am de ce sta. am facut ceea ce aveam de facut aici. mi'am regasit echilibrul, mi'am regasit legatura cu natura. gata! mai mananc odata si plec spre bucuresti. inainte de a manca, uimitor, chiar ma intalnesc si cu cei cu care trebuia sa stau.

la jumatatea drumului ma suna mama plangand cum n'am mai auzit'o vreodata. si ma roaga sa vin la ea, ca bunica este pe moarte si nu vrea sa fie singura. eram cu 130-140 pe autostrata, dinspre pitesti, pe ploaie. noroc ca aveam in fata cunoscutii dupa care venisem. si chiar si asa am avut de furca in a nu calca acceleratia pana la capat. cateva minute pe jumatate ametit, am tot calculat traiectorii de slalom printre cele doua benzi, spunandu'mi uite, pe acolo, hai, merge...

am ajuns la mama. dupa un sfert de ora bunica a murit.

coincidentele: desi joi aveam mai multe optiuni decat posibilitati, vineri nu mai aveam unde pleca. sambata pur si simplu asteptam sa se intample ceva. duminica am sunat acasa desi nu fac asta niciodata. si tot duminica m'am intors mai devreme decat imi programasem. la timp pentru a lua pulsul unui corp rigid, pentru a ii da de inteles mamei ca moartea la batranete nu este o tragedie.

nu vor fi acceptate comentarii.

joi, 27 august 2009

Din cinismul vietii


Nu mai functiona... o functionalitate colaterala a unui soft. Treaba de care ma ocupasem insumi eu cu ceva timp in urma sa o implementez facand’o... functionala.
De ieri mi’a zis un colegu’ ca nu mai mere automatizarea aia bengoasa a mea. Am avut treaba... asa ca am uitat. Mi’am amintit acu’ cateva minute.

Si dai, si lupta. Au schimbat astia adresele serverelor, si culmea, eu le stiam dupa ip’uri nu dupa nume... chinuiala mare sa aflu unde imi rulau mie cateva jucarii. Ca nu'mi notez chestiile astea marunte tocmai ca sa imi fortez memoria sa ma ajute.

In fine, am gasit si acu’ in caru’ cu fan, adica serveru’ in cauza... ma apuc sa verificari... acolo unde se mai intepenea uneori din motive de schimbari de versiune soft, din motive de modificari acces la resurse, intru si pe serverul de mail, ca se intampla ca mesajele mail sa buluceasca softuletul naravas... nimic. Totul ok. Ma uit in niste loguri (jurnale) ale astuia (ale softului).. totul ok, mai putin faptul ca se oprise... asa... ca de la sine la o anumita ora intr’o anumita zi.

Zic bun. Hai sa’i dau eu la manivela sa vad pe viu reactii. Dar cat mai de sus din lantul de comanda. Si ma duc la locul de unde la 5 minute se cerea automat respectiva actiune.... Ce vad ochilor la auz? Un colegu’ (altu’) scosese userul pe care il creasem special pt acest soft (asa cum e frumos si elegant) si pusase ca toata taraboaia sa ruleze sub userul lui. Care... acu’ iesise la pensie putin. Fie ca schimbare obligatorie de parola, fie alte motive. Nu mai e treaba mea. Am descoperit cine a bagat mana de mi’a stricat jucaria, sa rezolve el!

Acu’... unde e ironia. Colegu’ care a stricat jucaria e tocmai ala caruia ii luam apararea acu' o ora ca sa nu munceasca aiurea ca un hamal. Na poftim! Pai sa nu’i lasi sa moara unii cu altii de gat plangand cu ochii tinta la drobu’ de sare?

cotidiene

Asta e buna. Un tip din oradea da cautare gugle www.ghinionistu.ro si ajunge pe blogul meu.
........
Azi la birou cu masina. Raritate. Imi place magheru. Plin ochi, n’ai loc sa arunci un ac, limita de 60, efectiv toata lumea cu 70.
........
Din cauza masinii... radio. Ii aud pe cei doi penibili de dimineata de la guerilla, schimb postul. Il mai schimb inca o data, de plictiseala. Si apoi ma intreb unde am ajuns, ca suna tare bine. Firesc... era RFI.
........
Si stirile jurnalistilor de trei lulele. Bugetul a fost modificat cu 15 miliarde, cu 113 miliarde si asa mai departe. Foarte buni jurnalisti. Vede’i’as fluorescenti. De unde sa stie omul de pe strada ce inseamna acele cifre, mai tartea? Altceva era daca spuneau ca bugetul turismului a fost diminuat cu 3 procente, cel al sanatatii cu 17 procente. Asa am fi avut intr’adevar informatie reala, nu vorbaraie care sa bombardeze timpanul si neuronul in mod inutil.
Acum mai ramane o singura dilema. Astfel de stiri inutile exista doar pentru ca jurnalistii sunt de cacao sau pentru ca se doreste ca jurnalistii sa fie de cacao...?
......
Distractia zilei de azi:
De la mareata multinationala. Un sefulet intermediar din departamantul IT comanda o actiune unui subaltern al sau. Exact pe principiul matematicii orelor de program. Sef prost plus angajat prost egal ore suplimentare. Ca se intamplase un eveniment zilele trecute. El gasise gresit sursa problemei si daduse gresit rezolvarea... Nici n’am stat pe ganduri. Desi facem parte din asistenta, m’a iritat volumul de munca pe care un coleg al meu urma sa’l faca... inutil. Iar colegul meu l’ar fi facut, pentru ca e mai ascultator din fire. Deh, mai bun multinationalist decat mine.
Ca atare am compus un mail de reply. Le’am zis tovarasi, imi cer scuze ca intervin, dar este o falsa problema si o falsa solutie, care creaza un volum de munca si mare si nejustificat. Problema corecta este ailalta si solutia este aia!
Ho-ho! Cred ca nu voi mai face multi purici p’aici!
Firesc, mi s'a si raspuns rapid... Da.. ai intuit bine... asa este... insa munca aia tot o facem ca prinde bine!
Adica am intuit, nu am gandit... ha-ha! El era cel cu ganditul... ho-ho!

Concluzie: sunt un sinucigas social.

miercuri, 26 august 2009

Placeri simple, placeri rafinate.

In ziua de azi, ca barbat, sa ti se spuna ca esti rafinat... este similara unei actiuni de castrare.

Si totusi. Na ca o afirm si eu (acum cateva zile mi’a spus’o o ea, ieri mi'a confirmat'o o alta ea).

Omul actual se buluceste catre placeri simple. Gresit... Omul comun prin natura lui se buluceste catre placeri simple. Dintotdeauna.

Pot intelege aceasta aplecare catre deconectarea prin simplu, prin raportarea la lucruri marunte. Uneori am facut si eu acest lucru. Si in mod sigur il voi mai face.

Insa nu pot intelege perseverarea in acest tip de deconectare. Centrarea pe, si limitarea la acest tip de deconectare. Implica de la sine plafonare, tocire a spiritului, anulare a cresterii personale... Simt ca ma sufoc atat de puternic incat senzatia devine chiar organica uneori.

In matematica se faceau niste desene amuzante. Graficele functiilor. Ele iti aratau unde se vor duce treburile cand se continua pe acea linie, pe acel tipar... Deconectarea prin simplu duce in ultima instanta la manea. Asta este in fapt maneaua. Simplul, primarul, deconectarea in forma cea mai lipsita de evolutie, de eleganta, de rafinament.

Simt nevoia unei placeri rafinate. O discutie spumoasa, acida, amuzanta, aluziva, cu sensuri multiple. O ambianta eleganta. O arhitectura cu stil, de epoca. Geamuri inalte. Plafoane inalte. In schimb, in ceainarii, restaurante, tavane joase. Cat mai joase. O masina de epoca. Acolo ma simt acasa, acolo ma pot desfasura relaxat. Deconectare. Muzica acestui pattern de deconectare este jazzul, este muzica clasica. Graficul acestui tipar este o curba ascendenta. Catre nu-se-stie-unde. Dar este un nu-se-stie–unde al naibii de magnetic pentru mine. Pentru multi acel decor este scortos, rigid. Pentru mine este o intoarcere acasa. Destins, calm, aserisit.

Da, din cand in cand intru si eu in hora placerii simple. Si nu cu concesii, ci cu toata fiinta. Cu placere reala. Insa chiar si atunci cand o fac, nu o fac ca atare... ci uneori cu o voluptate a simplului. Alteori cu o voluptate a armoniei din spatele acelui simplu. De exemplu in spatele unui copil care rade (o bucurie simpla) sta intreaga familie, sta un intreg sir de intamplari care au concurat la acel ras... in spatele unui pahar de vin de tara, noaptea sub o bolta de vita este vinul cu tot ce aduce el... munca simpla dar armonioasa a acelor oameni cu viata linistita, este aerul noptii care te leaga cu natura prin zeci de fire... mirosuri, sunete, miscari molcome, calm, mistere.
Am dat la sapa la via unui prieten, la giurgiu, cu ani in urma. Dupa prima zi in care am deprins miscarea si plantele, care’i buna, care’i rea, care’i foarte rea si trebuie nu retezata ci urmarita si smulsa cu toate ramificatiile ei... a doua zi a venit serenitatea. Eu cel mic intre pamant si soare, in contact cu amandoua, indeplinind un ritual stravechi al omului firesc, al omului echilibrat de catre sau prin legatura intima cu natura. Cu cateva zile inainte sparsesem niste beton cu o ranga, acasa, in bucuresti. Acum, palmele neobisnuite cu tratamentele respective reactionasera. De la ranga facusera rani. De la sapa se deschisesera ranile. Oamenii cu care sapam au sarit speriati, vai sange... stai, nu mai sapa.. (Aoleu baiatul de bucuresti, sa nu’l stricam!). M’am uitat la ei, m’am uitat la sange, am zambit, le’am zis sa nu’si faca griji, totul este in regula... nu simteam nimic. Decat placerea. Placerea venita din aflarea in Rostul omului intre Soare si Pamant.

Acum o saptamana am cunoscut o fata. Clar, placerea rafinata iesea din calcul. Chiar vroiam sa fac un experiment, sa las relationarea cu ea sa evolueze natural, fara niciun input din partea mea, fara nicio cerinta care sa tensioneze atmosfera (adica in ultimii ani mi s’a reprosat ca cer de la oameni prea mult, prea sus). Clar nu vroiam o relatie, vroiam doar o relationare sociala care sa imi arate ce se intampla cu oamenii cu care interactionez fara sa imi arat pretentiile exagerate... Insa a dat buzna sexul peste noi si poc, na relatie. Sau altfel spus, imi oferea foarte mult. Atentie, caldura, apreciere. O fata s’o pui la rana. Doar rafinamentul lipsea. Am vrut sa trec peste. Am vrut sa las timpul sa ne aduca la un numitor comun pe aceasta strada. Imi oferea atat de mult incat am considerat ca merita sa uit pretentiile mele de rafinament.

Lua’m’ar gaia. Nu erau pretentii, erau nevoi. Dupa o saptamana am ajuns o oala sub presiune. La care aseara s’au mai adaugat si oboseala... si foamea... care fac din mine cea mai urata fiinta de pe pamant.

Iesisem la un eveniment cu valente culturale (festivalul ceaiului si cafelei, ceainaria serendipity, muzica in aer liber). Si mi se formulasera involuntar anumite asteptari. Mai ales pentru ca urma sa mergem si cu o femeie in varsta, o fosta actrita... care ne introducea intr’un cerc de cunostinte... si speram astfel sa’mi mai satisfac astfel nevoia de discutii... aerisite. Fosta actrita n’a mai venit. Oamenii gasiti nu mi’au indeplinit asteptarile. Discutau pretentios, in puternica conformitate cu uzante sociale, adica teatru social fad... Muzica rusa, traditionala. Trecand peste iubirea netarmurita pe care o port rusilor (desi sunt cativa scriitori si compozitori pe care ii admir)... muzica era... in regula. Simpla, dar in regula. Solista a povestit ca in rusia, cu suta de ani in urma lumea buna dupa ce iesea de la serate, de la concerte de muzica clasica, se strangea la padure intr'un local unde se canta astfel de muzica, aici regasindu'se pasiunea vietii in cantecele tigancilor. Muzica era buna, era expresiva, era bine cantata... te prindea... daca erai in starea in care sa apreciezi lucrurile simple. Eu insa eram suprasaturat cu asaceva.
Ma uitam la ei, ma uitam la partenera mea cu care nu puteam vorbi nimic din ceea ce as fi vrut... nu puteam glumi in stilul in care as fi vrut... de la care nu as fi avut cum sa aud glumele pe care le'as fi vrut. Mi’am dat seama ca nu mai pot. Chiar daca as mai fi strans din dinti o perioada... tot aici as fi ajuns. Ne’am despartit. Pacat, era o fata cum rar intalnesti. Dar o singura saptamana de placeri simple (simple-simple, fara nimic in spatele lor) m’au lasat fara aer. Nu pot sa traiesc cu o asemenea cantitate de placeri foarte simple.

Caut un rafinament neconventional, nu rafinamentul teatrului social fad ci rafinamentul ideii, expresiei, fie ca este expresia unui acord de chitara, unei pensule, unui detaliu arhitectonic cum spunea cineva ieri.
Eu spun din cand in cand ca sunt nebun iar lumea crede ca glumesc...


marți, 25 august 2009

Fi’n’ca trebuie


Kant amesteca morala cu datoria. Pe de o parte ma deranja. Pe de alta parte erau cateva idei adiacente cu care eram de acord. Idei pe care le simteam firesti.

Cunosc o fata. Acum cateva zile imi explica ea despre mine. Din zodiacul chinezesc. Si spunea ca am un simt al datoriei foarte puternic. Adeseori fac lucruri nu din porniri emotionale de simpatie ci din simtul datoriei. Uimitor, neplacut... dar da. De multe ori asa este.

Asteptam concediul ca sa’mi injumatatesc garderoba. Nu pentru ca m’ar emotiona gandul copiilor care nu au ci pentru ca simt ca asa este corect, asa este bine, asa trebuie.
Am facut cu mai multi ani in urma voluntariat la o casa de copii. La inceput pentru ca ma simteam dator. Apoi... da, a aparut si implicarea emotionala. Insa cam naucitoare, incat nu am continuat.

Si totusi. De cele mai multe ori nu fac un lucru tocmai pentru ca se presupune ca sunt dator de a’l face. De multe ori, mi s’ar parea penibil sa spun celei de langa mine acele vorbe care trebuiesc spuse... nu pentru ca nu as crede in ele, ci pentru ca toata lumea stie ca trebuiesc spuse... si atunci multi le folosesc mecanic, sau chiar calculat... iar eu nu vreau sa fiu banuit ca as apartine nici unora, nici altora. Paler spunea intr’o carte ceva similar... ca nu poate fi amantul comod care spune nimicuri frumoase atunci cand trebuie... (sper ca am retinut destul de corect ideea).
Alteori datoria larg cunoscuta si acceptata trebuie sa fie in corelatie cu simtul meu al datoriei.

Casa tatalui meu este pe o strada, aproape de capatul ei. Cunosc cam toate persoanele pe langa care trec. De mic am tot facut drumuri incolo. Insa nu le dau buna ziua totdeauna. Ci doar cand simt. Ei sunt derutati. Nu stiu dinainte daca sa faca pauze, sa se intoarca din timp spre mine pentru salutul obligatoriu, sau alteori eu raman fara raspuns fiindca i’am luat prin surprindere cu binetea. Si pana si’au revenit... am pasul larg.

Actul de a da binete cuiva il vad ca pe o fereastra deschisa. Sau o usa. Sunt zile in care nu are rost sa deschid usa tuturor. Sunt zile in care deschid usa cu placere doar anumitor oameni. Azi simt ca pot armoniza cu starea pe care o are X... sau nu. Azi starea pe care o am eu imi permite sa ma armonizez cu altii... sau nu. Nu gasesc justificarea lui trebuie in uniformizarea acestui act social. Ca sa fie autentic, actul de a da binete trebuie sa iasa din camasa de forta a lui trebuie totdeauna, obligatoriu...


later edit:
in filosofie este un intreg capitol despre starea de autenticitate a omului. sau inautenticitate. kirkegaard, camus, sartre... chestia asta de mai sus s'ar inscrie in acea zona de discutii. dar nu la modul vai, ce ne facem, societatea ne obliga la inautenticitate, ci... la naiba cu cutumele, le respect doar pe cele care le simt!
si iar ma gandesc la altii care au aflat de acele discutii si s'au intrebat la ce s'or referi, si au cautat... in timp ce altii, ca mine, cand au dat cu nasul de ele au gasit doar un limbaj pretentios pentru expresii interioare carora pana atunci le alocau cuvinte simple simt, vreau, cred, bine.

mai stii...

Mai stii...cum te strigam pe atunci
Icoana cu picioare lungi
Veneai pe rau sau rau erai
Curgeai in mine pana-n rai
Cu limba preschimbata-n bici
Vanai pe coapse iepuri mici
Aveai un zambet cam mieriu
Erai mireasma, eram viu.

Dar of! of! of! desis de ochi
Acum de mine trag 3 popi
Carnea miroase de pe-acum
A scandurica de salcam
Pe cand orzeste muschi din cai
Mie tarana-mi spune: Hai !
Mie ulcica-mi spune blid
Dragoste...rostogolit

Mai stii...cum te strigam pe atunci
Icoana cu picioare lungi
Veneai pe rau sau rau erai
Curgeai in mine pana-n rai
Cu limba preschimbata-n bici
Vanai pe coapse iepuri mici
Aveai un zambet cam mieriu
Erai mireasma, eram viu.

Mai stii...cum te strigam pe atunci
Icoana cu picioare lungi
Veneai pe rau sau rau erai
Curgeai in mine pana-n rai
Cu limba preschimbata-n bici
Vanai pe coapse iepuri mici
Aveai un zambet cam mieriu
Erai mireasma, eram viu.

ma oprisem din chitarit cu ani de zile in urma. pentru ca imi ieseau numai cantecele triste. si cautam insistent starea aia de veselie atat de ceruta la nivel social... cretin, dar vesel. acu' ceva timp, probabil am simtit chemarea butoiului cu melancolie intr'un mod mai perfid, mai ascuns. am luat chiara noua. si am purces la imbogatirea repertoriului. si nu reusesc sa gasesc bataia pentru melodia asta... si ma chinuie... si insist pe ea... si ma chinuie. teoretic sunt sus, pe stanca, pe teren solid. si ma uit in jos la prapastia de tristete de langa... si ma imbie un salt voluptos. mai stii...? zi micule... mai stii?

ah... sunt obosit.

luni, 24 august 2009

La vida loca

Golgota omului de rand in romanica... autoritatile!

Cunosc o fata.

Se afla in urmatoarea situatie:
Datorita nesimtirii, incompetentei, tampeniei si toate celelalte epitete din aceasta zona pe care nu le gasesc acum... apartinand toate unei angajate ITM (inspectorat teritorial de munca) amica mea nu poate sa se angajeze maine! Adica gaseste post de munca... i se cere cartea de munca la angajare... si nu o poate duce pentru ca madam imbecila BAIU OFELIA din data de 8 iulie 2009 nu ii rezolva inchiderea cartii de munca. Si o plimba asa... ca la noi! Azi, colac peste pupaza ii spune: “Auzi, nu mai stii de unde am scos data trecuta cartea ta de munca?... Stii ce... nu o gasesc acum... mai vino altadata!

Am trimis la ITM urmatoarea sesizare:
In data de 08.07 a.c. am depus la ITM actele necesare pentru inscrierea in cartea de munca a incheierii activitatii la SC General Matrix SRL. Angajata dvs Baiu Ofelia ma plimba pe drumuri de peste o luna de zile pentru aceasta operatie. Astazi m'a intrebat pe mine de unde a scos ea cartea mea de munca data trecuta... si mi'a spus ca nu o gaseste... sa revin altadata!!! La usa mai era inca o persoana care se plangea ca este in aceeasi situatie cu mine. Va rog sa ma ajutati pentru recuperarea cartii de munca. Eu maine trebuia sa ma angajez, insa nu o pot face datorita angajatei dvs!!! Daca este nevoie va rog sa imi spuneti cum o pot actiona in instanta. Va multumesc anticipat.

Nah... acum asteptam raspuns de la autoritatile romano-europene...
Cred ca merita si ea un neon... desi as incerca cu duzina...

pentru cunoscatori


din categoria... da... si ei au copii!
(se recomanda oprirea muzicii din bara laterala...)




duminică, 23 august 2009

poze ciclo

Din pacate nu am gasit poze (sau filme) care sa fi surprins anvergura miscarii ciclo-ram-pam-pam in toata plenitudinea ei...
Dar am gasit cateva cu proaspata mea achizitie. N'am retinut prin amabilitatea cui...
Ca inca nu am prezentat’o aici... iat’o!






ps. mai multe poze si filmulete aici ... din pacate calitatea lor este uimitoare, iar target'urile sunt de la grupuri izolate la membrii izolati...

Ciclo-pam-pam 2


Asta poveste incepe direct cu doi. Unu inca nu se inventase. Tehnicienii nemti responsabili cu treaba asta erau plecati... la criza.

Dupa ce am trecut razant, de cateva ori pe langa ideea de a ma introduce la loc moale si a executa somn de voie, am purces curios catre locul de intalnire. Pe care il retinusem vag, computadorul refuzand sa mi’l arate inca o data. Ceea ce nu a fost rau. Terasa cu pricina era inchisa de’a binelea. Probabil un grup de comando terorist american a stat la baza acestui act de sabotare.

Organizatorul (organizatorii) am senzatia ca au fost putin panicati de numarul incredibil de nebuni cu biciclete stransi. Se demonstreaza simplu starea de nebunie a participantilor. Unu… pai sa pedalezi in bucuresti inseamna ca esti sanatos la mansarda, maica? Da astia cu masinile peste tine ca ei nu stie multe! Doi… sa faci exercitiul mai sus amintit dincolo de miezu’ noptii, dupa o zi lucratoare? Trei… adica intr’o vineri, in loc sa dai drumu’ la manea, cu geamu’ larg deschis si masina la relanti pa magheru’ sa agati cateva bucati, cu care mai apoi sa petreci quality-time…tu cu bicicleta, maica?

La un moment dat s’a pus o intrebare de baza: pentru ce ne adunam, totusi? Intrebare care mie'mi parea axiomatica. Pai ne adunam pen'ca: ne place sa mergem pe doua roti, la aer, si ca sa'i obisnuim pe soferi cu prezenta noastra pe carosabil, si mai important sa'i obisnuim pe pietoni cu prezenta noastra pe pistele de pe trotuar, si in final ca in felul acesta aratam altora ca daca am supravietuit atat de multi inseamna ca nu este chiar atat de periculos sa pedalezi prin bucuresti. Acu’ fereasca sfantu’ sa vad manelistu’ de cartier cu telefonu’ infipt in ghidon imprastiind tonurile atat de suave, caracteristice speciei sale, pe toate cele trei benzi ale strazilor cu o banda pe sens! Cum de pilda se apucasera sa faca cu scuterele. La naiba, chiar imi pun bumpere pe monstruozitatea aia de 107 si fac puncte mai ceva ca in miami vice… sau cum s’or fi numind jocurile cu pricina!

Momentul meu de frustrare maxima: cand cu mic cu mare, circa 90 de biciclete faceau zgomot cu ce aveau la indemana. Io n'aveam. Harachiri monşer!

Hai sa schimbam stilul: carcoteli, ca la asta ne pricepem cel mai bine.

Am ajuns acolo... no fachin' comitet de primire. No fachin’ un bat cu o naframa’n varf cu “noroc bun!”. Am vazut in cateva locuri cate doo-trei biciclete razemate de’un ceva, nu stiam cine e mirean si cine e cadru didactic! Acu’ de unde sa stiu care din bautorii de bere sunt posesorii aparatelor razemate? Si care dintre posesori sunt veniti pentru ciclo-biclo si care pentru o betie crunta pe lipscani? No problem, mai dam o tura…de plaşere, ca face bine la ten. Pe cand dadeam tarcoale calm, cu gandu’ la alte nazbatii, vad un puştiu’ chiar macinat de ideea de a’i gasi pe făptaşi. Intru in vorba cu el, mai mult sa’l calmez, ca nu intelegeam rostul vreunei tensiuni cand bananai prin bucuresti pe bicicleta la ora aia. Intre timp s’a strans deja mai multa lume, ok, am gasit punctul de origine. Mi’am parcat chopperu’ chiar in fata unui magazin de “get high legally” facut frumos in stil autentic amsterdam. Se potriveau de minune!

Incepe sa se plece in traseu, nu chiar pe şestache, dar fara vre’un tignal care sa trezeasca omu’ turmentat de bere. Ori de spirt, na fiecare cu placerea lui…

Pana la prima intersectie am trait o stare de euforie pentru care am iertat toate balbele serii. Pur si simplu o mare incredibila de biciclete, de toate natiile. Tiganu’ taximetrist de la unirea intreaba: Ce sarbatoriti ba? Ca existam, ba! Bine, sincer, nu i’am dat raspunsul cu existenta, nu de alta da’ n’as fi vrut sa ma vad obligat sa’i dau explicatii din heidegger despre problematica lui a fi… ca sigur m’ar fi intrebat!

Pe magheru incepe sa se fragmenteze grupul. Nefiind niciun oficial in frunte care sa stabileasca ritmul, cei cu adrenalina in vene (mai degraba speed la ora aia) pedalau in alt ritm decat plimbaretii cu berea clatinata molcom in stomac.

Din cand in cand ne mai compactam. Bune acele opriri. Deja miscarea mai dezmortise si maxilare, asa ca unii cu altii discutii ad-hoc… lumea chiar uitase povestea cu scufita rosie! N’ai voie sa vorbesti cu strainii!

Acu’ io’i banuiesc pe unii ca luasera ceva extasy de proasta calitate, cu mult speed in el. Ca erau tare agitati. Nici nu apucam sa ne strangem din nou si ii vedeai cu “hai, gata, sa mergem!”. Hoo taaata, ca aiasta’i toata plaşerea’… legam grupul… sau cum spunea cineva mai demult: tinta e cuprinsa in drum…

Dupa cum s’a si vazut. Odata ajunsi la capat… misterul (adica inefabilu' sau cum vreti sa'i spuneti) s’a disipat mai ceva ca magaru’ lu’ buridan in ceata. Poate proiectez, dar cred ca majoritatea avea o stare putin dezorientata “Bun, si acum?”, “Mai ce?”, “Mai vrem!”. Deh, a lipsit un mic anunt de gen: “Acum 10 minute pauza obligatorie, cine vrea poate trage un pui de somn!”.

Organizatorul a propus trei variante de intoarcere, la alegere, pentru satisfactia oricui. Incerca sa faca pe plac fiecaruia. Organizatorul clar nu cetise gustave le bon.

Asta a fost finalul grupului. Cei carora varsta le cerea sa’si afirme independenta au disparut primii. Apoi au mai disparut cativa probabil dezamagiti de disiparea coeziunii. Plecat’am zece din vaslui, si cu serjentu’ noo! Ma uitam la mine… curios, eram calm. Cu cativa ani in urma mi’as fi iesti din pepeni cu un cap de coloana atat de nehotarat. Acum stateam si ma uitam la reactiile celorlalti.

Zi de seara pana’n vara.. am ajuns inapoi pe lipscani. Iar bere, iar vorbe… si’au trait fericiti pana la adanci batraneti, daca nu cumva mai chefuisc si azi….

Dar senzatia ‘ceea de aproape o suta de biciclete napustind prin unirii blinganind din faruri si clopotind pe toate limbile a fost superba, mi’a umplut de placere tot week’end’ul!


ps. totusi un traseu din punctul a in punctul b prin bucuresti se face topaind din parc in parc. mai mult aer, mai putin esapament, sanatate mai sanatoasa...

sâmbătă, 22 august 2009

Placeri nevinovate de week-end


Vineri. Incepe week-end’ul. Se termina concediul. Dau o tura pe la una din firmulitele pe care le pastoresc pe parte de IT, curat un cooler care se credea turboreactor. Il fac gigea-mai-mai, il pun la loc. Computeru’ nu mai porneste deloc! Dar cooleru’ meu se invarte atat de silentios… mai fac cateva incercari si decid: s’a futat placa de baza! Mama lor de extraterestrii! Acum o sa am de lucru in week-end sa mut date, mailuri, sa… pui fripti!

Ajung acasa. Una-alta… zic hai sa’mi deschid computeru’ propriu si personal ca sa mai vad inca o data unde e intalnirea cu ciclo-bla-bla. Ca memoria ne’a lasat cam in ceata. Computeru’ propriu si personal… boot’eaza greu… iar cand sa incarce windowsul zice “Salut, pana aici ai platit, io o iau de la capat!”. Ii zic: “Ma tu esti cu capu’? Ai baut rece? Ia cu apa si revino'ti!”. El este intr’o dispozitie de zile mari, ferm pe pozitii. Pe cinci sferturi blocat de uluiala mi’aduc aminte de o comanda care ma scotea pe vremuri din mari belele, pe cand depanam computadoare ca activitate de baza. Nevenindu’mi a crede ochilor la auz bag cd de windows, boot’ez, dau sa intru la locul cu verdeata (win recovery DOS) pentru a’mi lansa actiunea miraculoasa de “Hai depanate’as!”. Aaaa…wrong password. "Ma tu vorbesti serios?" Da. Vorbea serios. Sau nu… nu stiu, dar iar se tinea ferm pe pozitii. Zic ok, n’am timp de prostii vineri seara, ies. Hotarat lucru, o perioada nu trebuie sa ating chestii care functioneaza pe baza de curent. Iar am o influenta devastatoare asupra lor.

Ma intorc de la ciclo-bla-bla. E patru si jumatate dimineata. Matza vecinei e moarta intinsa pe strada fix in fata casei. Incerc sa nu’mi fac nici griji nici procese de constiinta pentru zoro. Fiindca dupa ce a inceput de doua saptamani sa imi fac prin casa insistent la un metru de ligheanul destinat acestui scop nobil… a primit interdictie, sta mai mult p’afara.
Apare zoro. Il intreb daca el si’a capacit admiratorul… (zoro e fata, pisicu’ vecinei umbla dupa coada ei hipnotizat si neconsolat). Ma intreb daca il (o) voi lasa sa urce. Momentan insa nu pot urca nici eu! Nu mai am cheia de jos! Am unsprezece chei pe cateva inele… niciuna nu descuie usa de jos… ma duc si caut in masina (ca am cheia de la masina!)… nimic util. Pe deasupra am nevoie de o toaleta in mod crunt. Am baut o bere si inca o ceva la distractia cu bicicletele. E patru si jumatate dimineata. Ma gandesc ca doua-trei ore de somn in masina sunt o alternativa...

Da, viata e frumoasa.

Sambata. Ma trezesc obosit aproape de pranz. Firesc totusi. Ma uit nemultumit la al meu computador. Iau un hiren’s boot cd, cracuiesc parola de administrator, bag cd de windows, dau comanda miraculoasa… ura, l’am reparat! Hai ca incepem sa respiram! (in paranteza fie spus, mi se pare demential sa fiu nevoit sa'mi sparg parolele de pe propriul computer!)

Vezi sa nu! A fost doar o mica diversiune, pentru adormirea vigilentei dusmanului. Incep sa caut cheia de jos. Totusi vom avea nevoie de ea, nu? Prin geanta de umar, prin geanta de laptop, prin borseta primita cadou, prin toate rafturile… strang tot ce seamana a cheie si ma duc jos sa verific. Negativ. Mai cautam inca o data si in masina. Descoperim niste alune care de plictiseala au produs o multime de ulei. Atat. S’a rezolvat, nu se poate. Urmatoarea.

Iau rack’ul extern ca sa mut datele clientilor. Rack’ul este. Alimentarea lui NU! Fara asta nici nu am cum sa rezolv treaba! Ma uit in gol. De cand l’am cumparat, acest obiect a stat numai in acest loc. De ce alimentarea lui nu a facut la fel? A? DE CE!?!

Fac un calcul. Prea multe dude si prea mari pentru mai putin de 24 de ore!
Pe deasupra mi’e si foame. Ies sa mananc… restul… om vedea la autopsie.

… dar daca’i prind pe aia vinovati de toate astea, sa vezi ce le sucesc gatu’!...

vineri, 21 august 2009

ciclopromenada

La noapte sunt mari sanse sa fiu la plimbare. Curiozitate maxima: cum naiba au gasit fix ora 01:30 (noaptea) pentru inceperea plimbarii?

joi, 20 august 2009

volute

Vag mi’aduc aminte de o perioada relativ recenta (oricum dupa epoca de cautari spirituale) in care eram totusi calm la contactul cu… nerozii. Nu mai tin minte cum ajunsesem acolo, nu mai tin minte din ce perspectiva ii priveam pentru a obtine efectul respectiv. Insa undeva in ecuatie simt ca era convingerea ca in actiunile lor penibil-stupide isi au motivatii proprii, coerenta proprie, ca in universul lor este ceva, un element misterios, care mie’mi scapa si care face ca doi si cu trei sa dea douazecisinoua.

Probabil ca fara intentie am cautat acel element. Si ceea ce’am gasit mi’a revoltat stomacul.
Probabil ca fara intentie am cautat, si caut, imprejur, coerenta. Iar cand ii vad pornind actiuni nu doar incoerente, ci antagonice cu scopul cautat, asteptat de ei…stomacul imi da buzna peste neuron si urla la el: Ba tu ce puii mei pazesti aicea!? Nu vezi ca astia dau cu oistea’n gard? Fa dracu’ ceva!

Printr’o coincidenta, tocmai cand adulmecam ideea actiunilor lor inutile, contra-utile, in paralel, cealalta parte a atentiei mele gasea prin bananaiala pe net, urmatorul cantecel: Il pleut sur la mer / et ca sert a rien…(ploua deasupra marii / si asta nu foloseste la nimic…). Partea interesanta este ca in franceza ploua se spune il pleut - el ploua… ploaia este o actiune a cuiva precis… a Lui…

…si asa iar pare sa se confirme o legatura misterioasa intre d-zeu si idioti… actiuni bizare… la licenta in discutiile adiacente si fara legatura cu subiectul tezei, din vorba’n’vorba un profesor ajunge sa aminteasca de potentialul idiot perfect, o stare de idiotenie care sa’ti da perfectiunea… zilele trecute ioana ma intreba ceva de afirmatia lui eckart despre conexiunea dintre mintea goala si starea de excelenta…

Artistii - spunea castaneda - au capacitatea de a intelege mai mult, mai direct. Asta nu’nseamna ca totdeauna sunt calare pe adevar, insa intr’o voluta a expresiei ei pot atige aspecte ale realitatii la care pentru a ajunge cu mintea este necesara pregatire si truda multa.



Veuillez installer Flash Player pour lire la vidéo

miercuri, 19 august 2009

de boala...

Este 11 si jumatate. Noaptea. Sunt in concediu. Ma doare capul infernal. De cateva ore bune. De pe la 3-4. Danonel spune ca inteligenta nu e aia care face sa’ti puta tot timpul ca iti duci preainalta existenta printre grobieni inculti si necititi. Cu incultii si necititii nu prea am probleme atat de mari. Insa cu grobienii da. Inseamna ca nu’s inteligent. Inseamna ca am o boala. Alergic la grobian. Rog tratament. Rog seriozitate. Azi am vazut pe masina unui tip: God must love Idiots / because He make a lot of Them! Din pacate textul nu era usor lizibil, a trebuit sa ma chinui putin sa inteleg ce scrie acolo. La naiba, as fi vrut sa’l invit la o bere! Nu pe God... el sa se fericeasca cu idiotii lui… ci pe soferu’ cu masina cu textu’…vreau tratament. De fapt, nu sunt convins ca vreau… cred ca m’am obisnuit asa…ale naibii obisnuinte…la naiba, asta chiar iti da de gandit… chiar sunt atat de multi cu un scop…!... poate ca sa imi distruga mie viata… da, am gasit…, asta e… nu’s ei de vina, ei sunt doar instrumentul…, de vina este creatorul lor…
-------
ieri am baut ceva, am si cantat putin... dar acum nu, pe cuvant!
Cogito ergo sum, Sum ergo Deus est…

ati mintit poporu' cu televizoru'!

Frustrarea romanilor din 89, 90… care reprosau unora ca au folosit mass-media in scopuri de manipulare… imi pare acu’ ridicola. Nici la vremea respectiva nu am inteles prea bine rostul sloganului cu pricina. Era ceva arhicunoscut…dar am zis ca na, e totusi un exercitiu bun ca la nivel social sa se rosteasca cat mai multe adevaruri.
Dar totusi. Modul in care este folosita mass-media in occident pentru a manipula… face experienta noastra ceausista sa fi fost o umila creionare stangace. Implicarea emotionala si convingerea crainicei de stiri care spune despre anarhia dominanta in amsterdam… imi aduce aminte de repulsia mea fata de prostie, fata de cei ce vorbesc fara sa stie ce spun.

Dar partea frumoasa este ca imaginile din amsterdan sunt imagini cotidiene, omniprezente… nu sunt cautate pentru a da bine. Singura diferenta fata de ceea ce am vazut eu in amsterdam sunt fetele din barca… mie nu au sarit sa’mi zambeasca, sa’mi faca cu mana… in rest totul este real, la aproape fiecare colt de strada.



later edit:

oh shit!!! scuze! chestia aia sexy si blonda era REPUBLICAN STRATEGIST nu comentatoare tv... facea'i'as cunostinta cu neonul dushului (ultima propozitie)... si chestia cealalta la fel de blonda nu se stie ce era, dar era ph.d. ... luati cu neon fetele...

am fost in amsterdam. da, acolo am ajuns pe scena intr'un sex-theatre, acolo am facut sex (nu pe scena), de'acolo am cumparat jucarii sexuale, acolo m'am drogat cu tot ce mi s'a pus in fata, sub nas samd... cand am venit aici singura reminiscenta este modelul de bicicleta pe care l'am ales... un chopper calm (aproape lenes)!

la naiba. clipul asta mi'a facut dor de amsterdam. nu credeam ca ar fi posibil asaceva, mai ales dupa amintirile nefiresc de amare de'acolo cu ultima prietena.

luni, 17 august 2009

aghein si din nou et encore une fois (und noch ein mal)

In curand va trebui sa declar oficial acest blog ca fiind dedicat bicicletelor…
…se pare ca ea va fi… in poza o considerasem usor exagerata, insa face-to-face... arata excelent.
(negrul matuit ii da un aer perfect)

sâmbătă, 15 august 2009

din filme (Lie to me)


La naiba, astia au facut muvi despre mini (mini adica io ilustrul, nu mini adica fuste)!
Preambul: tipu’ din film ie mare doctor psiholog care ceteste oamenii. Si acum are o mica discutie lamuritoare cu fosta nevasta. Care evident fusese deranjata in timpul mariajului de capacitatile lecturante ale lu’ barbat’su.

Iar daca nu stiati, fie din simpla intelegere a naturii umane, fie din experienta, discutiile lamuritoare sunt alea in spatele carora cei doi vor ajunge din nou sa si’o traga. Daca nu ma credeti, eu o stiu si din intelegere si din experienta. Si daca tot nu ma credeti am un cuplu (cel putin) pe care il puteti suna.

Asemanari cu realitatea… eu mai urat, ea frumoasa, eu neglijent ea aranjata, eu ii vad reticentele, chiar si pe cele pe care ea nu si le conceptualizeaza… ceea ce ma face sa ma opresc. Ea cu un simt al intimitatii puternic... un simt al sinceritatii din partea mea exagerat, o sinceritate care alunga misterul... in conditiile in care cred ca in topul preferintelor femeilor se afla forta, misterul, distractia si atentia (evident nu'i un top pentru toate femeile dar...).

Deosebiri… mi’am ratacit pe undeva capacitatea de a discuta fierbinte in contradictoriu cu ea… aaaa… altceva… nu am patalama oficiala de cetitor de oameni, asa ca ea nu crede ce ii spun despre ea chiar daca dupa un an de psihanaliza afla de la ala (ala - adica psihanalistu' lu' peste) ca da, intr’adevar asa stau lucrurile… dar chiar si atunci nu vrea sa accepte ca si eu am avut dreptate, desi spunand acelasi lucru psihanalistul avea dreptate (!)… iar eu avusesem nevoie de 4-5 zile impreuna ca sa’i spun ceea ce psihanalistu’ i’a spus dupa un an… pana mea… istorii vechi, frustrari perene.


video


- Se mintea singura.
- Atat? Asta’i tot? Oamenii se schimba si trebuie sa mearga mai departe?
- Vrei sa spui ca eu sunt cea care s-a schimbat?
- M-ai parasit. Ai plecat.
- Da, am plecat din cauza ta.
- Oh, e vina mea atunci?
- Nu, spun ca ar trebui sa te te uiti mai atent la ce s-a intamplat in trecut inainte sa ma acuzi pe mine.
- Hei, vedeam ce se intampla! Vedeam ce se intampla! Vezi, am vazut indoiala. Am vazut’o cand cand stateai la altar!
- Toata lumea are indoieli, Cal! Toata lumea! La altar, cu prietenii, la maternitate, privind la cel mai frumos lucru care li s-a intamplat, dar nu inseamna ca e singurul lucru pe care-l simt. Dar tu, tu… ai vazut fiecare indoiala, fiecare frica. La sfarsit, numai asta puteai vedea. Nu puteai renunta la nimic.
- Scuze pentru sinceritate.
- Da... eu stiu. Eu stiu. Dar iti pot spune, dragule, ca exista prea multa sinceritate intr-o casatorie.
- Deci, ce vrei? Preferi sa fii cu cineva care nu te cunoaste?
- Poate cineva care nu are nevoie sa stie totul despre mine? Cineva pe care pot surprinde la ziua de nastere. Cineva care nu trebuie sa evidentieze de fiecare data cand sunt putin atrasa de alt barbat.
- Cineva cu capul terci?
- Cineva care nu-mi studiaza sprancenele cand sunt in tanga.

ps. inca o deosebire. eu nu studiam sprancenele... mai ales cand era vorba de tanga...

amintiri


I.
Nu ti s’a reprosat niciodata chestia asta?
Ba da. Frecvent.
Var’miu preferat (nu soferu’ politai) cu care am inceput de o vreme sa vorbesc mai des a descoperit si el ca scot mai multe informatii despre oamenii din fata mea decat toparlanu’ de rand. Dincolo de calitatea afirmatiilor eu sunt atent si la zona lexicului folosit de interlocutor – iar de aici am un oarecare background al respectivului (preocupari, istoric personal), si mai aud cat de familiar este cu lexicul folosit chiar de el, din intonatiile cuvintelor (e lexic din familie, natural ca aerul, e lexic invatat in timpul formarii firesti, in copilarie, sau in timpul formarii fortate, dupa liceu...) … si alte informatii care’mi mai vin din zone pe care nici nu le trec prin partea conceptuala a gandirii.

Uitasem de asta. Adica uitasem cat ii deranjeaza pe oameni sa fie cititi in alte zone decat cele pe care le place lor sa le afiseze. Si am uitat sa tac. Ca asta a fost decizia (pe la 26 de ani) cand hotarasem sa vorbesc cat mai putin in prezenta altora, pentru a nu le mai da senzatia neplacuta ca se afla sub o lupa. Desi cred ca de multe ori privirea este cea care ma tradeaza.

Pe de alta parte mi’am adus aminte de nesfarsitele si inutilele discutii cu foste, in care ma chinuiam sa le conving ca nu fac asta in mod voluntar. Nu imi propun non-stop sa analizez 'j'de mii de informatii suplimentar fata de nivelul obisnuit de perceptie. Desi sunt implicate procese mentale, nu le declansez, nu le sustin, nu le intretin eu. Se declanseaza singure ca gustul, ca mirosul. Similar cu cititul, vezi cuvinte dispersate si le citesti involuntar. Abia cand vrei sa ai o propozitie coerenta iti concentrezi atentia voluntar asupra textului, dar altfel... oricum vezi cuvinte.

Oamenii se simt judecati nu vazuti. Pentru ca de regula sunt convinsi aprioric ca daca cineva le vede interiorul, vor primi si bile neagre. Ori eu chiar nu dau bile negre la capitolul asta, desi asa suna. Daca spun despre cineva ca a citit doar patru carti, dintre care doua sandra brown, pentru mine are aceeasi relevanta ca afirmatia scoarta acelui copac este maro. Nu este o acuza, nu este nicio implicare emotionala. Pur si simplu este o informatie in functie de care actionez. Tin minte ca atunci cand vorbesc acelui om sa nu'i fac comparatii cu subiecte din carti, sau cu idei debatute in filosofie ci cu evenimente petrecute in viata reala. Si in plus, nu este un mecanism perfect, asa ca nu iau decat ca probabilitate ceea ce aflu pe calea asta.

Am vazut de curand Lie to me. Film, serial, episoade scurte. Sunt cateva personaje acolo care fac ceva similar. Si firesc, asta creaza dificultati sociale. (voi pune cateva fraze de acolo pe care eu nu le puteam scrie atat de sugestive) Oamenilor nu le place sa fie vazuti mai mult decat nivelul la care sunt obisnuiti. Isi simt amenintata intimitatea.

II.
Poarta’te cu ceilalti asa cum vrei sa se poarte ei cu tine.
…sau cam asa suna…
Eu am intors relationarea asta. Am pretentia ca ceilalti sa se poarte cu mine asa cum ma port eu cu ei. Nu stiu de ce o fac, dar imi suna prea firesc ca sa renunt la ea.
Cand sunt la volan, daca vad ca celui de langa mine i se ingusteaza putin banda, fiindca are un obstacol in urmatoarea suta de metri, ma dau putin mai intr’o parte ca sa aiba loc. Nu dau de la mine, nu ma costa nimic... nu incetinesc, nu pierd timp, pur si simplu doar ii las loc sa treaca si el odata cu mine. Cand sunt insa in situatia lui iau foc daca altul nu face ca mine.
Cand vad in cea de langa mine suficient de mult incat sa ii percep ganduri ascunse, am pretentia ca si ea sa ma vada / inteleaga la fel de transparent. Si cum de regula nu se intampla asta… cred ca am cam sufocat cateva persoane incercand sa ma explic – la acelasi nivel la care le vedeam eu pe ele. Pur si simplu pentru un simt al egalitatii: uite din mine cat vad si eu din tine.
Kahil Gibran avea niste versuri care contraziceau pretentia asta... in popor se spune ca de unde nu este nici Dumnezeu nu cere... dar io nu ma pot opri a cere.
La naiba, iar am ajuns la concluzia de la 20 de ani: sunt nebun.

ISO scartaie si partaie


Deunazi aflam ca o regula de baza a sistemului ISO este aducerea individului la stare de surub usor si rapid inlocuibil. Cu ajutorul procedurilor.
Adica: oricine poate fi inlocuit rapid, fara spasme din partea organizatiei. Orice tatarlica nou-venit primeste teancul de proceduri si in 24 de ore este full operational pe noul job.
In teorie totul functioneaza excelent.
Nu mai este nevoie de indivizi cu pregatire, nu mai este nevoie de indivizi care sa gandeasca… deci pitpalacii angajati pot fi de calitate cat mai proasta pentru a fi platiti cat mai putin. Iar daca nu mai este necesara decat o corelare vaga a aptitudinilor cu cerintele jobului, la angajare sunt urmarite in forta alte aptitudini gen capacitatea de inregimentare in turma fara cracnire.

Insa. D’aia imi dezvoltasem io o marota cu logica de pe la 22 de anisori. Ca logica ie buna pentru obiecte. Nu insa si pentru chestiile care au viata. Deloc pentru oameni. Eliade si Osho au argumente bine scrise pentru chestia asta.
ISO este legitimat logic. Ti’l povesteste careva, il explici cuiva si da, este logic, trebuie sa mearga. Trebuia sa mearga… numai ca este vorba de oameni la mijloc. Si na sorpriza – ca nu merge! Scartaie. Si daca te uiti mai atent chiar si partaie, pentru ca pute rau de tot la nivel de utilitate sociala, la nivel de pretinsa evolutie a civilizatiei umane.

Dar nu conteaza. Ii dam inainte. Ca se zvoneste ca ISO aduce Banul. Asta’i Tot ce conteaza.

forma fara fond - istoria moderna a romaniei


Da, toata istoria moderna a romaniei poate fi cuprinsa intr'o singura expresie: forma fara fond.

Am o gramada de veri. Unul dintre ei, sofer prin politie. Mi’a povestit ceva istorie recenta.
Se facea ca era toamna. Primavara democratiei moderne. Se dadu sfoara’n tara ca toti politaii tre’ sa fie oameni cititi. Cu bacu’ luat! Asa ca in gasca, toti taranii pripasiti in bucuresti, veniti direct de la coada vacii sa faca aici pe oamenii legei au fost dusi intr’o comuna, sat sau ce’o fi undeva prin ilfov sa se faca oameni cu carte. Ca era acolo un liceu. Corbeanca, Ciolpani… nu mai stiu, ceva cu C. Acolo, oamenii legei se duceau, si in deplina lor nesimtire, ignoranta si mojicie faceau scandal, beau si isi bateau joc de profesori. Cum treceau clasa? Simplu: amenintare pe fata, ca doar santajul e preocuparea de baza a pulitianului: “Ba tu vrei sa ajungi cu masina inapoi la bucuresti? Ne punem toti astia care suntem pe drumul spre bucuresti din 100 in 100 de metri si iti luam carnetul de 20 de ori. Si’ti dam amenzi cat salariul tau pe tot anul! Asa ca acum bei si tu cu noi! Gura!

Asa a fost ridicat nivelul intelectual al politiei romane... Pe hartie.


vineri, 14 august 2009

sa faci poc!


Daca mai prind picior de tantar ca ma musca de glezna declar jihad, cruciada si jocurile olimpice deschise!
Teroristii naibii platiti de bush…
Acum un an-doi aveau alte tactici. Vara asta au o noua formare: atac exclusiv la glezne. Ai naibii psihologi au descoperit ca gleznele sunt atat de departe de maini incat sunt greu scarpinabile. Trebuie sa’ti inconvoi tot corpul ca sa ajungi acolo intr’o pozitie penibila. Si in plus, fiind zona osoasa, eficienta scarpinatului e redusa, suprafata de frecat fiind dificil de acoperit, nici macar gillette mach 3 neputand face vreo branza p’acolo.

Intr’o zi o sa’mi pocneasca dracu’ neuronu’. Voi exploda cu totul. In ultima saptamana am avut doua sau trei altercatii cu necunoscuti pe strada. Pornite de la faptul ca nu mai acceptam sa inghit nesimtirea mocirloasa a celor multi.
In mod cinic, de fiecare data au existat spectatori care erau de partea mea. In mod cinic, erau oameni ok. In mod cinic, de fiecare data, au ramas pasivi, doar mi’au spus postcoitum, pe un ton prietenesc “lasa, nu te mai certa cu toti tampitii”. Am si eu o imbecila de curiozitate: de unde ‘zda ma’sii atata vaselina pentru tot neamu’ asta? De ce le place sa fie calariti animalic in halul asta? De unde cretina asta de atitudine: lasa’i in pace…? In pana mea, i’am lasat atat de in pace incat ne’au inghitit si acum ne scuipa cum si cand vor ei! Lasatul in pace nu a functionat in folosul nostru, ci in folosul lor. E atat de greu de inteles lucrul asta?

Daca nu schimbam rapid modul de comportament, daca nu renuntam rapid la lipsa de reactie, dinozaurii vor rade de noi: "Ha, noi macar am lasat o mare dilema in istorie, multi isi freaca neuronii sa afle de ce am disparut... pe cand voi ati disparut ca fraierii, degeaba!"
...
M’am saturat sa traiesc pentru mine… de fapt, mi s’a parut totdeauna de un egoism gretos conceptia traiesc pentru mine, in ultimul timp uitandu’ma in jur pur si simplu nu am mai gasit pentru cine…, m’am saturat!

miercuri, 12 august 2009

placere vs eficienta

unde ne oprim? care este punctul in care nu mai alegem obiectele care ne plac ci le alegem pe acelea care se impun la nivel rational?

acum sunt in cel mai fericit moment. le am pe amandoua. adica mi'o permit pe oricare dintre ele. insa asta mai dureaza o zi, maxim doua. apoi voi alege una.

electra si dahon. electra sau dahon.

electra este atat de eleganta incat ma pot sui imbracat la costum si sunt ok. sunt de'acolo. o colega m'a vazut pe electra (la o tura de test) si mi'a spus ca arat a lord. si eram imbracat comun...! dar tot pe electra ma pot sui cu o camasa larga, imi pot lasa parul mare, pot arunca pe sold o geanta sau chitara in spate, ochelarii de soare si sunt boemul intreg. ma ajuta sa creez imagini complete, se integreaza organic in ele.



pe dahon sunt un tip cu o bicicleta tare. identitati separate. nu as putea'o face parte integranta din mine oricare din mine as fi eu.

insa am mers cu electra, si chiar odihnit fiind intelegeam ca va fi greu sa ajung la viteze eficiente pentru distantele din bucuresti... sau pentru pretentiile mele. am mers pe dahon obosit, dupa ce facusem 40 de km cu alta bicicleta... si dansam! fluturas nu mai ai aripioare e poezie ireala si fara legatura cu personaje reale!

una ma lasa sa fiu eu insumi. cealalta ma lasa sa ajung unde vreau, cand vreau.

cat de mult trebuie sa fim atenti la ce ne dorim, ce ne face placere si cat de mult la ce avem nevoie? care este binele aici: satisfactia sau eficienta? sau cat de mult am eu acum nevoie de lucruri care sa'mi placa?

tura de test cu dahon a fost interesanta in felul ei. dincolo de uimirea pe care o aveam, de senzatia de plutire lina pe care mi'o dadea... vedeam cum fiecare amanunt nou pozitiv pe care'l descopeream era un nor negru. fiecare "oau" la dahon (si au fost prea multe) imi spunea sa nu iau ceea ce imi place... sau imi spunea cat de proasta este alegerea de a lua ceea ce imi place.

placerea de a fi eu... impotmolit in trafic (electra) sau riscul marit de a'mi face inca o cicatrice pe fata (dahon)?
---------
later edit:
de fapt cred ca toata distractia este asta: m'am plictisit de o viata eficienta. vreau o viata frumoasa! (in / cu fiecare alegere pe care o fac)

marți, 11 august 2009

Din lac in put


Ca simteam nevoia de o parere pentru decizia aia cu bicicleta, mi’am intrebat colega de birou. Mare greseala. A aparut o contraoferta dificila pentru Electra. Dahon...


Avantaje: se pliaza, mai usor de tinut in casa, o pot lua in masina la munte, la mare..., avem un orizont mai larg in manevrare (nu ma vad topaind pe borduri sau luand curbe stranse, bruste, in derapaj cu electra), dahon este evident mai usoara, mai rapida (adica mai capabila de a’mi oferi ocazia de a ‘mi rupe din nou barba)...
Problema: acelasi pret. Si rabat la eleganta. Sau stil, ce’o fi...

luni, 10 august 2009

electra...

Bun: am gasit o bicicleta de care m’am indragostit.
Rau: costa 30 de milioane. Si ceva.
Bun: arata aproximativ asa:
(o combinatie intre cele doua...)

Rau: costa 30 de milioane. Si ceva.
Bun: are in plus suspensii pe fata, si alte cateva brise-brise'uri care o fac si mai masculina decat cea din poza.
Rau: costa 30 de milioane. Si ceva.
Bun: cam jumatate din banii astia tre’ sa vina dintr’o mica lucrare de it.
Rau: costa 30 de milioane. Si ceva.
Bun: frana pe butuc, schimbator pe butuc (asta nu stiu cat de bun este)
Rau: se stie… costa 30 de milioane…
…sper sa rezist o saptamana… o saptamana in care sa gasesc mai ieftin…
pentru documentare a se rasfoi http://www.electrabike.fr/index.php sau https://www.electrabike.com/

ps. cei de la electra se lauda cu pozitia verticala data de bicicletele astea. si spun ca picioarele imping mai natural, bratele sunt mai putin solicitate. io cred ca dimpotriva, desi pozitia este mai eleganta, ofera dezavantaje neplacute. socurile se transmit mult mai puternic in coloana, iar la naiba, pe bicicleta si asa bratele stau cam degeaba, nu ma supara deloc ca le'as folosi putin si m'as sprijini in ele... iar daca spre deosebire de alte biciclete , corpul nu mai este sprijinit si in maini, socurile se vor transmite exclusiv coloanei, direct pe verticala, fara amortizarea pe care la mers o dau picioarele... dar tot imi place!

Virusi


Pentru ca saptamana trecuta am gasit a doua oara un desteptatel de virus care restrictiona accesul la task manager si la registri pentru a se proteja de alti desteptatei ca mine care ar fi incercat prin aceste metode marsave sa’l capaceasca.
Si pentru ca saptamana trecuta am cautat de doua ori fara succes pe net unde se afla politica de grup prin care recapat accesul la acele unelte.
Prima data cand ma confruntasem cu asta (cu vre’un an in urma banuiesc) gasisem blogul unui indian inventiv care pusese informatiile necesare. De data asta le pun si eu pe blog. Nu pentru uzul mondial, scuze, n’am rabdare sa le pun explicite, ci pentru ca sa nu mai caut data viitoare cateva ore pe net.

Group policy: User Configuration, Administrative Templates, and System, and then: Prevent access to registry editing tools.
When you use Group Policy to configure these options, you create a DisableRegistryTools DWORD entry in the following registry subkey:
HKEY_CURRENT_USER\Software\Microsoft\Windows\CurrentVersion\Policies\System

Registry:
Hive: HKEY_CURRENT_USER
Key: Software\Microsoft\Windows\CurrentVersion\Policies\System
Name: DisableTaskMgr
Type: REG_DWORD
Value: 1=Enablethis key, that is DISABLE TaskManager
Value: 0=Disablethis key, that is Don't Disable, Enable TaskManager

Group policy: User Configuration / Administrative Templates / System / Ctrl+Alt+Delete / Remove Task Manager / Remove Task Manager
Surse:
http://support.microsoft.com/kb/831787
http://www.windowsnetworking.com/kbase/WindowsTips/WindowsXP/UserTips/Customization/EnableDisableTaskManagerinWindowsXPHomePro.html

Prima data


Primul spam pe care l’am deschis in cunostinta de cauza. Azi luni, la ora 20:12, ora arbitrului de pe monitor.
Yahoo’ul mi’l categorisise deja la spamuri. Si de regula intru la locul cu pricina, verific expeditorii sau titlurile sa nu se fi strecurat totusi si alte mesaje care nu sunt spam (se mai intampla) si sterg tot fara sa deschid mesajele..
De aceasta data insa, am gasit un singur mesaj acolo. Titlul m’a oprit: “Are you still angry?”! Ma intreba d’ra Sherrill Nickeson . Uimitor, chiar nu mai eram. Prima data de 3 zile incoace. Dar nu asta este miracolul. Ci inteligenta ciudata a titlului. Astia de regula pun titluri gen ai castigat toti banii din lume, ai castigat casele bursei de pariuri de la antipozi, ia’ti banii de la noi, cardul dumneavoastra are nevoie de conectare la internet - acum!, stimabile esti un domn samd.
Dar... Are you still angry? Am considerat ca inventivitatea titlului merita sa deschid mesajul. Nu povestesc ce era inauntru. Prea stufos pentru ora 20:12 seara dupa o zi de luni si oricum incomplet datorita partilor neafisate din motive de securitate… :D
Deci da, recunosc, am deschis un spam.
Are you still angry?

Prostii zilei


Doi zevzeci s’au imaginat inteligenti pe motiv ca au habar de cateva linii de comanda. Si au facut un programel de sah. Ei se numesc Marius Smarandoiu si Elsis Matei. Insa linii de comanda este tot ce cunosc ei. Asta nu ii promoveaza automat si in categoria celor inteligenti. (Desi in popor asa se crede). Cu atat mai putin nu ii boteaza cunoscatori in altceva decat bulina aia mica pe care o considera ei ca fiind lumea. Nu m’au umplut ei de spume. Eram de cateva zile. Dar cand am vrut sa ma descarc stalcind la sah un “computer”... am gasit joculetul facut de tumpalaii aia doi. Cum pana gastei sa faci un joc de sah care sa nu cunoasca mutarile?! Nu poti face o banala rocada!Ca sa nu mai zic de en-passant... Si chestia asta nu se intampla in laboratorul tau unde te joci liber ci in cadrul unei firme care va scoate bani cu softul asta. Iar alta firma idioata a cumparat jocul si l’a pus pe un site... Si numai acest joc il gasesc pe siturile de jocuri, pana acum sunt la al 7'lea, prostia se raspandeste cu forta... Nici jocurile nu mai sunt ce erau odata... Poate ca m’am uitat in ultima saptamana prea mult la teve’ dar vreau un GAN!

duminică, 9 august 2009

Tara te vrea prost...


Este fata. Se numeste Ana (in ultimii ani am avut de’a face cu vreo patru Ane, cred ca dezvolt o problema cu numele asta). Are sani uriasi si este blonda. Am fost colegi de facultate.
Aceasta Ana blonda cu sani uriasi la prima discutie intr’o terasa… m’a facut sa tac. Taceam ca sa o ascult. Ah, am uitat, avea 22 de ani. Era o avalansa de informatii, de carti citite, carti cu greutate, nu beletristica sandra brown… E drept, inca nu avusese timp sa isi largeasca orizontul in halul in care am facut’o eu, dar pe directiile pe care mersese se dusese mult. Am stat ceva timp nereusind sa cantaresc, fiind dificil sa’mi dau seama daca ducandu’se mult mersese si adanc. In fine, o minte mobilata cum rar intalnesti.
De curand am avut licenta. A avut ghinionul sa nimereasca cu profesoara de informatica (aia care dadea intrebari gresite la examen), si alte cateva specimene similare. Firesc, n’au inteles nimic din lucrarea ei. Le depasea cu mult. A luat 7.
Nu’i nimic, la aceeasi comisie columbeanca a luat 10! Ura!

Dinamita in mana prostilor (de la socrate la freud)


Multi au crezut si au spus: cunoasterea ridica omul. Uriasa gogomanie!
De fapt relatia dintre om, cunoastere si ridicare este urmatoarea: daca omul nu e pregatit pentru ea, cunoasterea il va cobori. (doar Castaneda avea un alt sistem superb in care cunoasterea oferita celui nepregatit... nu avea sens si'atat)
Ma refer firesc la cunoasterea in sensul de informatie.
In ziua de azi s’a ajuns la o stare de fapte care nu iti permite sa afirmi ceea ce am spus adineauri fara sa fi stigmatizat ca dus cu pluta. Retrograd, ceva…

Exista un soi de eroare despre care am auzit acum cativa ani ca ar avea un nume… pe care l’am uitat. Este vorba de cazul in care un principiu descoperit intr’o anumita stiinta si firesc, apartinand unei anumite stiinte este aplicat in alta, fara alta baza decat mecanicitatea mintii umane mediocre care vrea sa vada totul prin aceeasi lentila.

Totul este relativ. Cand a fost formulata teoria relativitatii s’a avut in vedere o anumita arie: fizica mai fratilor! Planul material. Insa ciumpaliticu’ de rand (ciumpaliticus comunis) a facut ce a stiut el mai bine. In loc sa foloseasca dinamita in scopul pentru care a fost creata, s’a apucat sa distruga cu ea. Parintele dinamitei spumega dar era prea tarziu. Parintele teoriei relativitatii a blocat accesul la anumite descoperiri pentru cateva zeci de ani, tocmai pe principiul enuntat la inceput: omenirea inca nu este pregatita sa afle aceste lucruri, a spus el. Na surpriza, nici pentru teoria relativitatii nu era gata. Iar cum in firea lucrurilor avem regula: ceea ce este evoluat, frumos, rafinat este mai fragil decat ceea ce este neevoluat, brut… lumea cimpaliticului de rand s’a redus la animalic. O piatra de pe marginea drumului nu se va obosi nimeni sa o ridice si sa o sfarme, in timp ce o floare va fi usor smulsa, spunea cineva. Inarmat cu teoria relativitatii prost aplicata ciumpaliticul majoritar a initiat o campanie de reducere la mineral a vietii umane. Morala, principiile, etica, Ideile au fost smulse in virtutea relativitatii lor, pastrandu’se partea solida, neevoluata din om, partea animalica: instinctele primare. Da, curios, instinctele nu mai sunt relative. Societatea de azi se indreapta cu pasi rapizi catre visul lui freud: omul fara conditionari culturale, omul care asculta doar de o parte a creierului, aia cea mai veche a sa, cea primara… la naiba, am uitat cum se numeste. Oricum conducatorii societatii de azi sunt deja acolo, in acea lume. S’a uitat societatea socratica. La naiba, la ce bun o asemenea dezvoltare a omului?

Chestie reala. La o scoala de vara, unde se duc parte din tinerii aia putini pentru care viata nu se reduce la manea si haine stralucitoare, o imbecila (nu ma pot abtine, scuze) inventeaza ceva pentru a arunca in haos moral mintile lor inca maleabile. Pentru asta spune o poveste in mai multi pasi. Pasul unu: o ea il place pe el. El nu poate ajunge la ea. Ea ca sa ajunga la el trebuie sa se culce cu altul. O face. El nu e capabil sa aprecieze (ha!) sacrificiul ei si nu o mai accepta. Ea trista, se marita cu al treilea. Acum imbecila ii intreaba pe pusti (medie 22 de ani) ce parere au despre personaje. Pasul doi al povestii: le da informatii suplimentare despre personaje. Ea are 80 de ani, el (cel iubit) este in carucior cu rotile… si alte cateva date care o ajuta sa ii zapaceasca si sa le dea senzatia ca… na, vezi?... i’ai judecat gresit! Totul este relativ! Si uite’asa prin efecte retorice de doi bani, intr’un sistem care se duce de’a berbealeacul mai ceva decat manelistu’ pe schiuri, o tuta este in pozitia care ii ofera capacitatea de a vesteji urmele de morala in tinerii aia putini care incearca sa deschida ochii.

Freud visa la o asemenea lume dar nu credea ca va fi posibil. Socrate imagina alta lume si incerca sa ii dea sanse de existenta.
Oamenii lasati liberi, fara indrumatori spirituali, redevin plebe.
Sau altfel: oamenii lasati liberi, fara modele evoluate, devin manelisti! Omul de rand trebuie sa aiba etaloane superioare la care sa se raporteze, altfel maneaua il mananca!

ps. na ca nici articolul asta nu a iesit funy, iar pun chestii serioase, la naiba, iar raman fara cititori, ce dezastru!

miercuri, 5 august 2009

Optimism pur!


Studiu psihologic despre efectele tv’ului si jocurilor violente (computer) asupra copiilor de pana la 10 ani:
Creierul nu se mai dezvolta normal, nu se mai diferentiaza pe regiuni.
Si copii au urmatoarele viziuni despre viata (copii nu mai spun lucruri traznite)...
Mai jos un copil (o fetita) explica desenul pe care l’a facut:
Copilul: “Binele este un iepuras neajutorat care plange. Alaturi este raul puternic, curajos si activ.”
Psihologul: “Poate il ajuta prietenii...
Copilul: “Nu, nu are prieteni, este sigur.
Pshihologul: “De ce moare?
Copilul: “Pentru ca este bun! E rau sa fi bun.

In acelasi documentar un psiholog rus spune: Daca se distruge cultura, poporul se transforma in populatie. Iar populatia poate fi supusa foarte usor. Asta afirmasem si eu pe blogul cuiva... recent. Si nu eram crezut. Argumentul cica nu era valid...

...aaa... si unde e optimismul?... la dracu’, nu stiu...

Lumea in care traim


Am vazut un documentar - Orwell Rolls in his Grave.
Deja este o lume a imaginii.
Deja o lume a trusturilor de presa. Din ce in ce mai putine, din ce in ce mai mari.
Deja trusturile de presa ridica politicieni, coboara politicieni... impun politicieni.
Pana in 1984 au mai ramas cativa ani. Scurti.

Ps. Documentarul fiind mai vechi, se credea ca internetul e portita de scapare pentru informatia reala. Pentru portia de normalitate. In ultima luna am primit doua buletine informative (IT media) prin care aflu ca “UE vrea un control mai mare asupra internetului” (iar controlul se face de catre o organizatie americana) si... Rockefeller afirma ca "Internet should have never been invented" (se gaseste si pe youtube afirmatia). Ring a bell?

Cand te vei trezi maine, va fi 1984. Vrei sa te trezesti?

marți, 4 august 2009

Presiunea publica (2)


Se da una bucata articol. http://www.click.ro/actualitate/executat-de-un-politist-pentru-ca-asculta-manele

Se urmareste povestea.

Se observa prapastia intre realitate si mesajul creat de titlu.

Nesimtitul nu a fost impuscat fiindca asculta manele. Ci fiindca asculta cu volumul la maxim. Si deranja vecinii.

Nesimtitul nu a fost impuscat fiindca asculta manele. Ci fiindca nu a vrut sa aiba un comportament social (sa dea muzica mai incet) nici dupa ce i s’a atras atentia. De altfel oricum nesimtitul manelist era smecherul pe care il stia toata lumea ca sofeaza fara sa aiba carnet.

Nesimtitul nu a fost impuscat fiindca asculta manele. Ci fiindca doza lui de nesimtire a reusit sa scoata din pepeni in asemenea hal un reprezentant al legii (care obtinuse la scoala de subofiteri de la campina numai calificative maxime).

Acum... este de la sine inteles. Ca politist, maneaua este o constanta a vietii tale.

Am facut armata la jandarmi. Pana si eu m’am obisnuit sa ascult acolo chestii similare (pe acea vreme nu erau manele, era insa ceva apropiat, era azur in mare voga pe’atunci...). deci politistul nu putea sa il impuste pe nesimtit pentru ca asculta manele. Era prea obisnuit cu asta. Insa a fost modul in care o facea, plus raspunsurile destul de usor de imaginat din partea manelistului.

Insa uite’asa, presiunea publica este directionata pentru a victimiza manelistii, pentru a’i demoniza pe cei care sunt impotriva manelelor.


-------

later edit:

insa incredibile comentariile puse la acel articol!



Despre moarte


Dacii. Radeau la inmormantare. Plangeau in schimb la nastere. Considerau ca lumea aceasta este o vale a durerii unde venim de dincolo pentru a suferi, pentru a ne slefui. Firesc, la plecarea de aici, se bucurau pentru respectivul.

Castaneda. Adica toltecii. Considera(u) moartea ca fiind sfatuitorul nostru cel mai de nadejde (nu degeaba primim atatea spamuri gen daca ai muri maine care ar fi ultimile tale actiuni?). Castaneda spune ca moartea sta intotdeauna la o lungime de brat de umarul nostru stang, in spate, usor lateral parca.

Alchimistii. In alchimie, din punctul meu de vedere moartea psihologica, adica moartea defectelor noastre psihologice este una din temele principale. Insa acum este vorba de moartea fizica. Moartea vehicolului nostru fizic. Aici alchimistii au determinat trei etape, trei faze. Na ca nu le mai tin minte decat vag. Am ruginit. Oricum, nimic nu se pierde, totul se transforma.
Deci nu ar fi nevoie de durere. Pentru cei vii.

Cu toate astea bocitoarele din traditia noastra au un rol util, activ. Nu pentru cei vii, ci pentru cel plecat. Mecanicitatea psihicului sau atasamente prea puternice pot face ca o parte din cel plecat... sa nu plece. Bocitoarele sunt cele care il obliga sa inteleaga ca... de fapt nu mai este viu.

Un mare samurai cheama un intelept pentru a crea un moto casei sale. Inteleptul picteaza pe un stalp al casei: moare bunicul, moare tatal, moare fiul. Samuraiul se repede furios la intelept si, inainte de a’i taia capul il intreaba spumegand: Cum ai indraznit sa vorbesti despre moarte cand ti’am cerut sa scrii vorbe care sa aduca fericire casei mele? Inteleptul raspunde: Imagineaza’ti cum ar fi daca ordinea scrisa de mine ar fi incalcata! ...Samuraiul a inteles, si si’a cerut scuze.

------------------------
Mai demult ajunsesem la o concluzie bizara. Ca durerea pe care o simt cei vii este egoista. Este durerea celui care nu este dispus sa isi rupa obisnuinta de a vedea, de a vorbi, cu X. Este atasamentul emotional (personal) care are la baza o efigie. Efigie care ii spune X este asa... Efigie care acum este contrazisa de realitate. X nu este, X nu mai exista! Si atunci, toata energia incorporata de’a lungul timpului in acea efigie clocoteste, iese din matca si provoaca tot soiul de reactii. Este o problema interna a individului acea durere, nu este o conexiune reala cu vreo drama concreta.

Tata va muri. Este ceva normal, natural, firesc. Probabil ma doare. Insa ceea ce ma distruge este chinul pe care’l traieste.

Daca are cineva morfina, cumpar. Statul roman ar vrea sa’l plimb pe la alte comisii, pentru alta serie de analize, ca sa dea reteta necesara... Desi a fost deja o comise care a stabilit acum un an ca era cancer. Deja in stadiu prea avansat pentru chimioterapie. Si de cate ori ma duc la vre’un doctor cu hartiile pe care le am imi spune din primul minut ca este cancer. Numai statul roman imi cere sa plimb un om care abia iese din camera lui, sa’l tin pe holuri aglomerate prin spitale, la cozi, cand acel om nu suporta sa fie atins. Ca altfel nu elibereaza medicatia necesara. Calmantele necesare.
Cu plimbarile sinonime cu statul roman modern, plimbari de la ana la caiafa. Pe baza de jurisdictie, de apartenenta la o clinica sau alta. Evitarea atat de transparenta a doctorilor de a inregistra in curtea lor un bolnav incurabil, care aduce numai cheltuieli.
Cumpar morfina.

leapsa introspectiva

de la Pablo Neruda cetire. stiu ca toata lumea a primit ca spam acest text de cel putin 5 ori. deja ne'am plictisit de el. dar de aceasta data il folosim.
fiecare trebuie sa bifeze afirmatiile care i se potrivesc. si da, este de preferat sa stearga bifarile anteriorului...

MOARE CATE PUTIN

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
( )urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
( )cine nu-si schimba existenta;
(x)cine nu risca sa construiasca ceva nou;
(x)cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

( )Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

( )Moare cate putin cine evita pasiunea,
(x)cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
(x)oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

( )Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
( )cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
( )cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile" .

(x)Moare cate putin cine nu calatoreste;
( )cine nu citeste;
( )cine nu asculta muzica;
(x)cine nu cauta harul din el insusi.

( )Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
(x)cine nu se lasa ajutat.

( )Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

(x)Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
( )cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
(x)si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta- te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...
PABLO NERUDA

ok. leapsa pleaca in cele patru zari. toti cei care au citit'o sunt invitati sa raspunda. daca nu pe blog pentru ochii necunoscutilor, atunci separat pentru sine.

luni, 3 august 2009

nu'ti face griji, e final...

Nu’ti face griji, e final. Ia insa faşe sterile ca oricum m'as aseza, dupa zece minute da sangele prin piele...

Dupa ce tata mi’a spus asta... am remarcat ca nu simt nimic.

Dupa o jumatate de ora, la volan, conduceam... auzeam acele vorbe... disparusera toate gandurile care in mod obisnuit imi creaza un zgomot de fond constant... auzeam doar acele vorbe, repetat... si ma uitam inauntrum meu si ma intrebam de ce nu simt... ce sa simt... Apoi am remarcat ca transpiram marunt, fierbinte, de fiecare data cand ajungeam la imaginea sangelui care iese prin piele. Si am mai remarcat ca se facea pustiu in mintea mea cand rasuna “nu’ti face griji, e final.

La cumparaturi, femeia de la casa mi’a zis sa pun pepenele inapoi in cos... ma uitam la ea si nu intelegeam ce spune, nu intelegeam de ce imi vorbeste. Eram acolo sa iau ceva, sa dau bani si’atat... de ce imi vorbeste? Dupa cateva secunde in care ma uitam nedumerit si vag in ochii ei am inteles ce vrea de la mine. Si de ce. Ii era greu sa mute pepenele dintr’o parte in alta, iar oricum daca il muta, acesta se va fi rostogolind apoi si se va lovi de capatul mesei de metal... asa ca vroia sa il iau eu de acolo.

Dupa patru ore in care am condus, am facut cumparaturi... si nu'mai'stiu'ce... mi’am dat seama ca ma doare ceva. Am remarcat ca facusem febra musculara. Inconstient, muschiul care actioneaza strangerea maselei, pe partea stanga... statea intr’o contractie continua. Facusem febra musculara pe partea stanga a fetei.

Nu’ti face griji, e final. Ia insa faşe sterile ca oricum m'as aseza, dupa zece minute da sangele prin piele... ca nu mai este carne, e doar piele si os... si se striveste pielea...

Cand este lucid nu vrea sa vorbeasca. Spune ceva rapid si fuge. Cand nu este lucid eu nu vreau sa il ascult. Concluzionez rapid si fug. Firesc, semanam, sunt fiul sau!

Cancer. Fara morfina, ca sistemul medical e... rahat... Nici nu merita sa amintesc. Aici vorbesc de tata. Moare. Zilnic.