Fi’n’ca trebuie

Kant amesteca morala cu datoria. Pe de o parte ma deranja. Pe de alta parte erau cateva idei adiacente cu care eram de acord. Idei pe care le simteam firesti.

Cunosc o fata. Acum cateva zile imi explica ea despre mine. Din zodiacul chinezesc. Si spunea ca am un simt al datoriei foarte puternic. Adeseori fac lucruri nu din porniri emotionale de simpatie ci din simtul datoriei. Uimitor, neplacut... dar da. De multe ori asa este.

Asteptam concediul ca sa’mi injumatatesc garderoba. Nu pentru ca m’ar emotiona gandul copiilor care nu au ci pentru ca simt ca asa este corect, asa este bine, asa trebuie.
Am facut cu mai multi ani in urma voluntariat la o casa de copii. La inceput pentru ca ma simteam dator. Apoi... da, a aparut si implicarea emotionala. Insa cam naucitoare, incat nu am continuat.

Si totusi. De cele mai multe ori nu fac un lucru tocmai pentru ca se presupune ca sunt dator de a’l face. De multe ori, mi s’ar parea penibil sa spun celei de langa mine acele vorbe care trebuiesc spuse... nu pentru ca nu as crede in ele, ci pentru ca toata lumea stie ca trebuiesc spuse... si atunci multi le folosesc mecanic, sau chiar calculat... iar eu nu vreau sa fiu banuit ca as apartine nici unora, nici altora. Paler spunea intr’o carte ceva similar... ca nu poate fi amantul comod care spune nimicuri frumoase atunci cand trebuie... (sper ca am retinut destul de corect ideea).
Alteori datoria larg cunoscuta si acceptata trebuie sa fie in corelatie cu simtul meu al datoriei.

Casa tatalui meu este pe o strada, aproape de capatul ei. Cunosc cam toate persoanele pe langa care trec. De mic am tot facut drumuri incolo. Insa nu le dau buna ziua totdeauna. Ci doar cand simt. Ei sunt derutati. Nu stiu dinainte daca sa faca pauze, sa se intoarca din timp spre mine pentru salutul obligatoriu, sau alteori eu raman fara raspuns fiindca i’am luat prin surprindere cu binetea. Si pana si’au revenit... am pasul larg.

Actul de a da binete cuiva il vad ca pe o fereastra deschisa. Sau o usa. Sunt zile in care nu are rost sa deschid usa tuturor. Sunt zile in care deschid usa cu placere doar anumitor oameni. Azi simt ca pot armoniza cu starea pe care o are X... sau nu. Azi starea pe care o am eu imi permite sa ma armonizez cu altii... sau nu. Nu gasesc justificarea lui trebuie in uniformizarea acestui act social. Ca sa fie autentic, actul de a da binete trebuie sa iasa din camasa de forta a lui trebuie totdeauna, obligatoriu...


later edit:
in filosofie este un intreg capitol despre starea de autenticitate a omului. sau inautenticitate. kirkegaard, camus, sartre... chestia asta de mai sus s'ar inscrie in acea zona de discutii. dar nu la modul vai, ce ne facem, societatea ne obliga la inautenticitate, ci... la naiba cu cutumele, le respect doar pe cele care le simt!
si iar ma gandesc la altii care au aflat de acele discutii si s'au intrebat la ce s'or referi, si au cautat... in timp ce altii, ca mine, cand au dat cu nasul de ele au gasit doar un limbaj pretentios pentru expresii interioare carora pana atunci le alocau cuvinte simple simt, vreau, cred, bine.