Despre moarte

Dacii. Radeau la inmormantare. Plangeau in schimb la nastere. Considerau ca lumea aceasta este o vale a durerii unde venim de dincolo pentru a suferi, pentru a ne slefui. Firesc, la plecarea de aici, se bucurau pentru respectivul.

Castaneda. Adica toltecii. Considera(u) moartea ca fiind sfatuitorul nostru cel mai de nadejde (nu degeaba primim atatea spamuri gen daca ai muri maine care ar fi ultimile tale actiuni?). Castaneda spune ca moartea sta intotdeauna la o lungime de brat de umarul nostru stang, in spate, usor lateral parca.

Alchimistii. In alchimie, din punctul meu de vedere moartea psihologica, adica moartea defectelor noastre psihologice este una din temele principale. Insa acum este vorba de moartea fizica. Moartea vehicolului nostru fizic. Aici alchimistii au determinat trei etape, trei faze. Na ca nu le mai tin minte decat vag. Am ruginit. Oricum, nimic nu se pierde, totul se transforma.
Deci nu ar fi nevoie de durere. Pentru cei vii.

Cu toate astea bocitoarele din traditia noastra au un rol util, activ. Nu pentru cei vii, ci pentru cel plecat. Mecanicitatea psihicului sau atasamente prea puternice pot face ca o parte din cel plecat... sa nu plece. Bocitoarele sunt cele care il obliga sa inteleaga ca... de fapt nu mai este viu.

Un mare samurai cheama un intelept pentru a crea un moto casei sale. Inteleptul picteaza pe un stalp al casei: moare bunicul, moare tatal, moare fiul. Samuraiul se repede furios la intelept si, inainte de a’i taia capul il intreaba spumegand: Cum ai indraznit sa vorbesti despre moarte cand ti’am cerut sa scrii vorbe care sa aduca fericire casei mele? Inteleptul raspunde: Imagineaza’ti cum ar fi daca ordinea scrisa de mine ar fi incalcata! ...Samuraiul a inteles, si si’a cerut scuze.

------------------------
Mai demult ajunsesem la o concluzie bizara. Ca durerea pe care o simt cei vii este egoista. Este durerea celui care nu este dispus sa isi rupa obisnuinta de a vedea, de a vorbi, cu X. Este atasamentul emotional (personal) care are la baza o efigie. Efigie care ii spune X este asa... Efigie care acum este contrazisa de realitate. X nu este, X nu mai exista! Si atunci, toata energia incorporata de’a lungul timpului in acea efigie clocoteste, iese din matca si provoaca tot soiul de reactii. Este o problema interna a individului acea durere, nu este o conexiune reala cu vreo drama concreta.

Tata va muri. Este ceva normal, natural, firesc. Probabil ma doare. Insa ceea ce ma distruge este chinul pe care’l traieste.

Daca are cineva morfina, cumpar. Statul roman ar vrea sa’l plimb pe la alte comisii, pentru alta serie de analize, ca sa dea reteta necesara... Desi a fost deja o comise care a stabilit acum un an ca era cancer. Deja in stadiu prea avansat pentru chimioterapie. Si de cate ori ma duc la vre’un doctor cu hartiile pe care le am imi spune din primul minut ca este cancer. Numai statul roman imi cere sa plimb un om care abia iese din camera lui, sa’l tin pe holuri aglomerate prin spitale, la cozi, cand acel om nu suporta sa fie atins. Ca altfel nu elibereaza medicatia necesara. Calmantele necesare.
Cu plimbarile sinonime cu statul roman modern, plimbari de la ana la caiafa. Pe baza de jurisdictie, de apartenenta la o clinica sau alta. Evitarea atat de transparenta a doctorilor de a inregistra in curtea lor un bolnav incurabil, care aduce numai cheltuieli.
Cumpar morfina.