In trecere

 

O vezi de la distanta si are o frumusete… curata. De adolescenta cuminte. N’o fi cuminte dar asa arata. Si nu numai fizic dar si ca postura, gesturi, mimica. Frumos. Si suficient de cuminte incat sa nu iti trezeasca idei. Interesant. Placut. Foarte placut. O frumusete care te imbie sa o admiri in tihna. Si te simti safe sa o faci. Nu risti nimic.

Incepi sa interactionezi. Cu garda lasata. Greseala. Cand iti vorbeste uneori ochii ei zambesc, ceea ce schimba niste parametri si iata ca e capabila sa iti strice busola. Pentru ca iti aminteste toate acele vise din adolescenta cand erau despre… asa ceva.

Well, macar te ajuta sa'ti tii busola in check cand iti reamintesti ca esti damaged goods, ca e too late, si ca i’ai rapi din inocenta cu care trebuie sa traiasca o serie de bucurii ale varstei. Chestii care pentru tine acum nu mai au cine stie ce gust. Dar care ei trebuie acum sa ii imbogateasca viata asa cum au facut'o pentru tine la acea varsta. Si te multumesti totusi sa te uiti de departe la ea, permitandu’ti sa ratacesti pentru cate o secunda prin ce visai cand erai acolo. La varsta ei. Si speri sa ramana cat mai mult asa. Curata. 

Iti aminteste de ce zicea Celine in Calatorie la capatul noptii:

“Dupa un oarecare timp de viata comuna, noi eram desigur tot asa de fericiti s-o avem printre infirmierele noastre, dar nu ne puteam invinge teama ca intr-o buna zi ne va stanjeni ansamblul infinitelor noastre precautii sau pur si simplu ca va lua act intr-o zi de mizera noastra realitate (…). Ea nu cunostea inca Sophie, multimea stătutelor noastre renunţări! O banda de rataţi! O admiram, atat de vie pe langa noi, numai vazand-o cat de simplu se ridica sa vina la masa noastra sau plecand iar. Ne fermeca…
De fiecare data cand facea aceste gesturi atat de simple, eram bucurosi si surprinsi. Ca si cum ne-am fi apropiat din ce in ce mai mult de poezie, numai admirand’o, atat era de frumoasa si atat de mult mai inconstienta ca noi… Ritmul vietii ei ţâşnea din alte izvoare decat ale noastre… Târâtoare, ale noastre, pentru totdeauna si mâloase…” Bine, nu in halul asta de dramatic. Doar la fel de poetic.

Iti mai aminteste de o poezie a lui IvCelNaiv in care povestea de un clopotel (sau toporas sau alta floricea) vazut(a) iesind din scara de bloc si Iv facandu'si ganduri despre contactul cu lumea si inevitabilele modificari ce vor sa vina. Si cauti poezia sa i'o trimiti dar renunti. Ca nu o gasesti si ca ti'e sa nu se interpreteze ciudat. Sa nu'i fie dintr'o lume atat de straina incat sa creeze tensiuni inutile.

Si iti mai aminteste de chestia aia cu "eu nu distrug corola de minuni a lumii", de faptul ca e bine sa stai o idee mai departe - ca nu are cum sa fie chiar asa cum o vezi. Ar fi prea mult. Si prea nedrept.

Si totusi

.

Si totusi am (din) defectele omului de rand.

In zona asta a fost orgoliul(?) care mi’a dominat dezvoltarea ca adult – si anume a ma desface din firele care transforma omul obisnuit in papusa mecanica, reactionand automat, mecanic la stimulii exteriori. In unele religii cica poarta numele de legiunile celor 40 de mii de demoni (care salasluiesc inauntrul nostru). In alchimie porecla e ego’uri, ori defecte de tip psihologic.  Manie, orgoliu, desfrau, invidie, amor propriu samd. Crestinatatea le’a impartit in cateva categorii mari: cele sapte pacate capitale. Undeva de pe la 30 si ceva de ani am inceput sa le numesc tare umane (largind un pic categorisirea). Si din cand in cand mai descopeream cate o tara care sta infipta adanc in natura umana. Atat de adanc incat dupa atata timp, dupa atata lucru interior, dupa atata impotrivire mai simteam cate una noua inmugurind in gandurile mele, imboldindu’ma.

Da, e drept, nu reactionam, nu exteriorizam conform tarelor, impulsurilor respective. Le observam, si conform teoriei orientale (si psihanalitice) odata observate ele incep sa se vestejeasca, isi pierd din putere, din influenta asupra masinariei umane, nu ajung sa se manifeste si exterior. Iar conform teoriilor alchimistilor se ascund si cauta sa se manifeste voalat, sub alte pretexte, mai puternice, coalizand unele cu altele.

Drept care ma gandeam ca desi le neg manifestarea directa sunt sanse sa ajunga totusi la exteriorizare prin alte modalitati, nemirosite de mine.

Si chiar daca nu ar ajunge la manifestare exterioara, faptul ca le’am observat manifestandu’se interior era suficient ca sa imi taie puternic din pretentiile si asteptarile mele catre mine, de la mine. Cum zicea si Paler in Viata pe un peron – cei care suntem vazuti ca fiind critici cu exteriorul suntem judecatori de o mie de ori mai crunti cu noi insine.

E drept ca pe la 30 de ani am… facut un pact. Am oprit munca interioara (in forma intensa). Am lasat sa se manifeste nevoile naturale. Nu in sens involutiv (animalice) ci in sens de… fluidizare a vietii interioare, oprind marsul fortat catre… perfectiune (deh, nimic nu e prea mult), mars gestionat in mod rational, de cautari, de cunoastere ingurgitata intens, iar acum acceptand mai degraba o dezvoltare organica generata de cerintele interne evolutive, nu de dorintele mintii mele. Si o eventuala calmare a apelor intens tulburate de modul de actiune (interventie) de pana atunci.

Ca fapt divers, la cativa ani dupa aceasta schimbare m’am intalnit intamplator, in metrou, cu o fosta relatie – chiar ultima inaintea deciziei. Si mi’a zis dupa cateva minute de discutie “imi pare bine ca te’ai lasat de filosofie, esti mult mai ok”. Well, nu era lasarea de filosofie per se, era dezaccelerarea, trecerea la un pas de vietuire (interioara) organica. Si daca ma gandesc mai bine, in acea perioada era chiar o renuntarea totala. Un pic mai tarziu mi’am acordat permisiunea de a face miscari pozitive, insa doar daca interiorul o cerea in mod insistent. Si oricum filosofia se pare ca m’a prins din urma, chiar daca da, initial ma lasasem si de.

(posibil ca ultimile paragrafe sa fie cel mai neinteligibile randuri scrise de mine, dar nu dau vina pe faptul ca e trecut de miezul noptii ci pentru ca incerc sa descriu procese interioare pentru care.. nu cunosc sa existe limbaj uzual)

*********

Adiacent cu povestea de mai sus. Ca barbat, pentru a reduce impactul (uneori dezastruos) pe care o femeie fumoasa il are (sunt si ceva studii care arata ca poate exista chiar o scadere IQ semnificativa), pentru a’mi pastra cat mai mult capacitatea de a lua decizii mai bune (cu mintea mai limpede), m’am obisnuit sa imi vanez pornirile interioare care ii fac in mod uzual pe barbati sa intre intr’o mica vrie. Un exercitiu mental simplu, de dezvrajire, de demitizare, de normalizare a ceea ce vad, a stimulului. Creierul fiind cel mai erotic organ... daca mintea nu’ti mai spune ca un san, ca o curbura a coapsei, ca o linie a gurii sunt de o frumusete transcendentala, care iti ia rasuflarea, care iti opreste oxigenarea mansardei… magia chiar se opreste.

Si da, poti sa raspunzi mult mai coerent unei tinere de o voluptate iesita din comun, care pe langa corp rubensian mai si emana, vibreaza… voluptate (de gasit alt termen, mai corect), lasand astfel (amuzat uneori, ignorant alteori) asistenta uimita. Tanara in cauza fiind trimisa special pentru a se obtine favoruri interdepartamentale, contrare procedurilor de bun simt. Ca asa’i la corporatie.

Si poti porni si opri la comanda… magia. Am ales sa o pornesc in conditii safe, sa o opresc atunci cand sunt lucruri mai serioase in joc – cum era cazul mai sus.

Mai mult – cum aproape toate relatiile de pana la 30 de ani au fost sursa de… neplaceri (un hiper-eufemism) cumva am considerat – mai mult inconstient – sa folosesc aceasta oprire a magiei si aici. Ca sa am capul mai limpede, ca sa reactionez mai bine, ca sa fie mai putina durere. Evident, over all e o prostie, intrucat lipsa acestei magii intr’o relatie creaza mai multa durere decat salveaza, decat probabil orice altceva, dar cum ziceam, a fost ceva inconstient. Un mecanism menit sa ma protejeze de reactii automate… devenit la randul lui automat.

(iar aceste paragrafe sunt probabil cele mai de nesheruit randuri pe care le’am scris – ma gandesc sa nu le pun publice, dar atunci isi cam pierd rostul scrierii. poate candva reusesc sa le dau o forma care sa imi sune mai putin penibil)

*********

Demitizarea, dez..magificarea de care ziceam mai sus e acea chichita care face ca decizia voluntara sa suprascrie porniri default  - naturale. De mic (undeva 8-10 ani) am fost mirat de acest fenomen, de cum poti cu o decizie interioara sa iti modifici instantaneu raportari cvasiobiective la elemente din jur. Iar pe la vreo 25 in plin avant spiritual am testat fenomenul cautandu’i limitele (o placere de baza a mea – testarea limitelor). Mai exact, intr’o ceva sambata inaintea pastelui mirosea in casa a friptura la tava… eu in post de ceva saptamani. Firesc imboldul, pofta, toate cele. Cu ceva zile inainte citisem prin Sadoveanu, prin Creanga de aur sau ceva pe acolo o rugaciune care imi atrasese atentia, iar acum, cu friptura, mi s’a parut potrivit sa o folosesc. Pentru ca – asa cum ziceam mai sus – curatarea comportamentului e o joaca, ceea ce e valoros e curatarea pornirilor. Surpriza – functioneaza. Verific: ma concentrez pe miros, caut iar sa declansez pornirea care dorea carne (lacomia pantecului cum ii zic crestinii), functioneaza. Sunt iar in plina balaceala a dorintei, un Jabba the Hutt. Citesc iar acea mica rugaciune (are vreo trei randuri, ar trebui sa fie printr’un cotlon al blogului) – iar devin imun la miros, complet detasat. Si nu prin fortare, nu prin negare, nu prin cenzura. Ci autentic – probabil o formulare aproape corecta ar fi: prin modificare de paradigma, de raportare la elemente din jur. Sau intr’un limbaj mai flower-power: prin pozitionare in pozitia Observatorului (care observator nu e influentabil de nimic, el ramanand un simplu observator, neimplicabil in jocul subiect-obiect).  

Iar pentru ca limitele sunt cele mai curioase lucruri din lume, am cautat o zona si mai dificila, si ce poate fi mai relevant (mai ales la 25 de ani) decat sexul? Asa ca dupa cateva ganduri du’te-vino legate de moralitatea si implicatiile acestui tip de experiment am pornit ceva pornache, pentru a trezi… ce era de trezit. Evident, ca pornire interioara. Long story short, la fel ca in cazul fripturii: stop-start si de la capat. Functioneaza la fel de bine fara dificultati, fara schisme, fara drame.

Cel mai probabil ca acest fenomen al modificarii prin decizie a ceea ce simti, ceea ce doresti, cum simti e ceea ce sta la baza abordarii ca “totul e in mintea ta”, “doar tu decizi cum e”, “nimic nu e real”, “vizualizeaza iar universul…”, “eat, love, live” si toata balalaiala care curge asociata. Pana la postmodernistii care considera ca nu exista logica, stiinta, obiectivitate... ca toate ar fi manifestari subiective. Drept care false intr’un plan larg (desi el fiind nesubiectiv, conform lor nici macar nu exista). Dar ei fiind foarte porniti sa impuna pe plan larg convingerile lor. Adica vor sa impuna convingerile lor intr’un plan a carei existenta o neaga. Pe de o parte. Iar pe de alta ar putea fi concentrati in urmatoarea deviza: noi suntem o gandire a libertatii totale de gandire drept care ucidem (interzicem) orice gand care incalca o serie de subprincipii pe care le avem. Acum ca am gasit si o definire mult mai decenta a posmodernismului (cel putin pentru 01:30 am) sa revin la subiect.

So, dincolo de glumele cu eat, love, live ar fi doua idei.

Prima – clar este ceva in structura individului care ii permite (in anumite limite) sa’si modifice prin decizie voluntara activa raportarea la… cam orice.

A doua – la fel de clar exista un default setup, o raportare naturala si apoi una inventata (cea aleasa decizional). Cea naturala chiar daca este animalica, primitiva, generata de acele franghii care il fac pe omul de rand sa fie mai des o papusa pe sfori decat un individ cu liber arbitru… totusi are calitatea de a fi creata intr’un mod natural, organic. Pe cand cealalta paradigma, raportare sau ce alt nume ii gasim… are o valoare limitata de nivelul intelectual si cultural al persoanei care creaza decizia. Adica persoana poate decide ca (pentru ea) pamantul e plat si din acel moment toate informatiile din exterior sunt filtrate de aceasta paradigma. La pol opus, daca luam varianta in care persoana decide sa isi modifice paradigma prin raportare la o lume superioara, metafizica, la o ordine divina… depinde. Daca acea lume chiar exista atunci respectiva persoana chiar se raporteaza (in mod corect!) la ceva… superior. Si totusi chiar daca se raporteaza la ceva superior (dar care nu exista in afara planului teoretic) tot e un plus: un comportament care favorizeaza o societate mai buna. Well, cu exceptia cazului in care limitele personale coboara comportamentul generat de raportarea la lumea superioara intr’o manifestare tip woke… eat, pray, love… Na ca nici nu mai stiu cum era. Eat, love, live sau eat, pray, love. Live.  Si nici nu ma intereseaza.

 

 

Scurt… circuit

De ceva vreme traim intr’o lume care se schimba din ce in ce mai rapid.

Vremurile in care mediul se schimba rapid ii favorizeaza pe cei cu mintea maleabila. Prin asta intelegandu’se capacitatea de a trece de la o un fel de a fi la altul cu cat mai putine opinteli, nu mintea care intelege – ca exercitiu(!) – diferite paradigme.

Iar minte maleabila (in intelesul de aici) au fie cei ce nu o au mobilata (fiindca mobilierul incurca rapide modificari iar cu cat e mai mult si mai de greutate, pe asta bazandu'se si teoriile de management corporatiste care cauta indivizi cu cat mai putin background socio-cultural - acestia fiind cel mai usor de manipulat, numiti si "tools") sau cei ce nu o au foarte... functionala (intrucat mintea care nu face legaturi e cea mai capabila sa treaca cu usurinta la alt mod de a fi, din lipsa de legaturi logice care pot crea opinteli, cum ar fi nevoia de a verifica terenul mai intai de a sari cu capul inainte samd). Repet, nu e vorba de acea capacitate a mintii de a'si flexa muschii schimband paradigme, jongland intre diferite puncte de vedere, indraznind sa'si reevalueze pozitiile de fond, ci e vorba de o lipsa de structura care permite copierea altui stil (fara a intelege o iota nici din cel vechi nici din cel nou - moda de exemplu, sau cum numea Kant fenomenul - minorat mental).

Se poti gasi diferite categorii sociale care pot fi considerate favorizate, insa baza este data de cele doua caracteristici. Tinerii de exemplu sunt favorizati in lumea de azi (dpdv comfort – produse) dar asta in baza experientei reduse (mobilierului redus).

Iar cele dou categorii sunt cele care la randul lor creaza mediu cu transformare rapida intrucat ei sutn blocati in intrebarea pur retorica “pai ce’are?”. Nici nu are sens sa incerce cineva sa le raspunda, ei vor ramane blocati la nesfarsit in aceeasi intrebare la fel ca un copil de 6 ani care intreaba “de ce?” – fara utilitate logica.

Asa ca avem un sistem care se autohraneste, conferindu’le putere celor ce sunt favorizati de un mediu care se modifica din ce in ce mai rapid si la randul lor favorizeaza acest tip de mediu. Iar cele doua categorii, neeufemistic vorbind fiind evident incultii si idiotii. Daca vreodata te intrebai cum de “sus“ e plin de d’astia… uite d’asta.

E un sistem safe? Nici vorba. Cei care au pozitii de putere inteleg asta? Nici vorba. Asa ca adormim populatia cu moto’uri “viitorul suna bine”.

(cumva fontul meu preferat - palatino linotype - a devenit font exclusiv italic. si in word si in editorul text al blogului. din categoria wtf.)

Pestera, greaca si gluma

. 

               Nu stiu daca a existat intentia explicita la nenea Platon cand a povestit povestea cu mitul pesterii dar tocmai m’a palit un aspect al ei: unghiul in care constati ca fiecare treapta de “evolutie” trebuie(!) expusa doar lucrurilor de care este ea capabila. Altfel ii dai sistemul digestiv peste cap si te trezesti din partea lor in plin scandal. Din toate orificiile posibile.

              Well, posibil ca asta sa fi fost o intentie a lu’ nenea Platonius si cumva la nivel psihicus eu sa fi refuzat asta si sa fi insistat in intelesul “uite cata bataie de cap ai cand spui adevaruri”. Nu de alta dar ca sa accept ca nu trebuie(!) sa spui chestii peste nivelul lor trebuia sa accept ca multi sunt incapabili de crestere. Iar in ciuda intregului cinism amarui in care ma balacesc de mult timp… asta tot nu acceptam (profund), doar o mai afirmam cand si cand ca o gluma - cinica - in care nu credeam pana la capat (na si potentiala sursa de conflict interior). Radacini adanci de idealism ce nu se lasa usor duse.

Si ca sunt la capitolul afirmatii facute cu neseriozitate – abia saptamana trecuta la terapie am acceptat complet bizara mea familiaritate cu greaca veche. Pe care am observat’o in facultate la cursul de retorica. Curs aparent difcil pentru multi din cauza ca era plin de “nume de medicamente” – cum au zis cativa studenti din an final care m’au cautat ca sa fac meditatii cu ei. La retorica. Inainte sa iau examenul. Pentru ca pusesem pe forumul facultatii o observatie legata de o fraza echivoca din curs (dintr’o incorectitudine gramaticala). Iar profesorul imi raspunsese neobisnuit de respectuos spunand ca am dreptate si corectand cursul. Un profesor care la examen avea discursul: “Multi sunt speriati de acest examen, consider ca nu e cazul, 80% il iau. La a patra incercare.”.

Revenind la familiaritatea cu greaca veche. Era neobisnuit de mare avand in vedere ca ale mele contacte fusesera limitate: cateva nume de la medicamentele din casa, cativa termeni (foarte cativa) de la preumblarile prin filosofie si alti cativa pe la biologie-botanica probabil. Prea putini pentru naturaletea cu care ii intelegeam pe cei din cursul de retorica. Fiind uimit ca altii nu. And btw nu inteleg o boaba din greaca de azi. Si nu am fost never neam fan al muzicii grecesti – la moda pe la noi. Deci complet inexplicabila.

Si facand inca o revenire la subiectul (si mai) anterior (da, erore de greseala intentionata – copii, nu faceti ca mine cacaminepatiti) ar fi urmatoarea ipoteza: grosier, oamenii s’ar imparti in patru categorii de intelegere. Or fi printre ei cativa care ar avea nivelul diferit dar din cauza de informatii se afla in alta stare de agregare – ii ignoram momentan, ii tratam ca outliers. Asa ca per ansamblu am avea niste multi ei si ele carora nu e bine sa le spui lucruri peste nivelul lor. Mi se pare fascinant cum perspectiva binelui e cea care indeamna la limitare. Si nu la orice limitare ci la una… a binelui – intrucat expunerea la adevar(uri) poate fi considerata aprioric un bine, in ciuda potentialelor suferinte provocate pe termen scurt. Dar pentru unele categorii de oameni expunerea la adevaruri prea complexe pentru ei chiar nu are efect benefic, ei chiar nu au capacitatea de a intelege mai mult. Efectul ar fi doar de… deranj la sistemul digestiv. Cum spunea Jung despre Nietzsche – “Nietzsche vorbise naiv si imprudent despre acest arrheton, lucru de nenumit, ca si cum totul ar fi fost in ordine. Eu am vazut insa foarte curand ca de’aici nu poti avea decat experiente proaste. (…) Il insufletea speranta copilaroasa de a descoperi oameni (…). N’a gasit insa decat filistini instruiti (…)  nu s’a inteles pe sine cand a alunecat in universul celor misterioase si de nerostit si a vrut sa’l laude in fata unei multimi obtuze, uitate de Dumnezeu.” (Jung, Amintiri, vise, reflectii).

Asa ca atat pentru binele lor, pentru reala lor stare de comfort (atacarea careia este inutila), cat si pentru cel ce le vorbeste acestora – cred ca metoda cea mai safe de a spune totusi ce este necesar ar fi gluma. Drajeurizarea mesajului, ambalarea lui cu un strat de gluma. Nu este insa o metoda perfecta, pentru ca ajus in acest punct realizez ca am mai trecut pe aici cu mult timp in urma, si am renuntat (si) pentru ca eram invariabil catalogat ca ironic. Cel putin. Plus dezavantajul ca si atunci cand vorbeam serios lumea credea ca sunt ironic. Si asta la munca, atunci cand dadeam solutii tehnice…! Insa acum diferenta ar fi substratul drajeurizarii, motivul ambalarii in gluma. Nu mai stiu cum ajunsesem la el acum vreo 15 ani dar de data asta vine ca o intelegere – acceptare a neputintei unora. Iar cum zicea si Kahil Gibran, nu poti invinovati pe cel ce nu are de ceea ce i s’a dat. Drept care exista sansa ca acum tonalitatea glumelor sa fie mai… digerabila. Sa nu mai sune a ironie.

Si cred ca a mai ramas ceva de ales de aici. Cei pe care la un moment dat i’am lasat la o parte, ca outliers. Cei pe care nu pot sa nu ii caut, cum nici nenea Nietzche nu putea – sa nu caute caute oameni. Indivizi care sa poata. Sa inteleaga, sa treaca de la o categorie la alta catre iesirea din pestera. La o cantarire obiectiva nu s’ar putea argumenta continuarea cautarii. Cantitate efectelor deranjamentelor stomacale produse vs cantitatea gasirilor… pe multi ii stiu ca au renuntat dupa aceasta rapida evaluare matematica. Chiar si Jung dupa cum spunea mai sus. Insa pentru altii nu este o alegere, nu e o toana, o placere la care sa se poata renunta - ci este o nevoie organica.

 .