In trecere

 

O vezi de la distanta si are o frumusete… curata. De adolescenta cuminte. N’o fi cuminte dar asa arata. Si nu numai fizic dar si ca postura, gesturi, mimica. Frumos. Si suficient de cuminte incat sa nu iti trezeasca idei. Interesant. Placut. Foarte placut. O frumusete care te imbie sa o admiri in tihna. Si te simti safe sa o faci. Nu risti nimic.

Incepi sa interactionezi. Cu garda lasata. Greseala. Cand iti vorbeste uneori ochii ei zambesc, ceea ce schimba niste parametri si iata ca e capabila sa iti strice busola. Pentru ca iti aminteste toate acele vise din adolescenta cand erau despre… asa ceva.

Well, macar te ajuta sa'ti tii busola in check cand iti reamintesti ca esti damaged goods, ca e too late, si ca i’ai rapi din inocenta cu care trebuie sa traiasca o serie de bucurii ale varstei. Chestii care pentru tine acum nu mai au cine stie ce gust. Dar care ei trebuie acum sa ii imbogateasca viata asa cum au facut'o pentru tine la acea varsta. Si te multumesti totusi sa te uiti de departe la ea, permitandu’ti sa ratacesti pentru cate o secunda prin ce visai cand erai acolo. La varsta ei. Si speri sa ramana cat mai mult asa. Curata. 

Iti aminteste de ce zicea Celine in Calatorie la capatul noptii:

“Dupa un oarecare timp de viata comuna, noi eram desigur tot asa de fericiti s-o avem printre infirmierele noastre, dar nu ne puteam invinge teama ca intr-o buna zi ne va stanjeni ansamblul infinitelor noastre precautii sau pur si simplu ca va lua act intr-o zi de mizera noastra realitate (…). Ea nu cunostea inca Sophie, multimea stătutelor noastre renunţări! O banda de rataţi! O admiram, atat de vie pe langa noi, numai vazand-o cat de simplu se ridica sa vina la masa noastra sau plecand iar. Ne fermeca…
De fiecare data cand facea aceste gesturi atat de simple, eram bucurosi si surprinsi. Ca si cum ne-am fi apropiat din ce in ce mai mult de poezie, numai admirand’o, atat era de frumoasa si atat de mult mai inconstienta ca noi… Ritmul vietii ei ţâşnea din alte izvoare decat ale noastre… Târâtoare, ale noastre, pentru totdeauna si mâloase…” Bine, nu in halul asta de dramatic. Doar la fel de poetic.

Iti mai aminteste de o poezie a lui IvCelNaiv in care povestea de un clopotel (sau toporas sau alta floricea) vazut(a) iesind din scara de bloc si Iv facandu'si ganduri despre contactul cu lumea si inevitabilele modificari ce vor sa vina. Si cauti poezia sa i'o trimiti dar renunti. Ca nu o gasesti si ca ti'e sa nu se interpreteze ciudat. Sa nu'i fie dintr'o lume atat de straina incat sa creeze tensiuni inutile.

Si iti mai aminteste de chestia aia cu "eu nu distrug corola de minuni a lumii", de faptul ca e bine sa stai o idee mai departe - ca nu are cum sa fie chiar asa cum o vezi. Ar fi prea mult. Si prea nedrept.

======

Later edit - doi ani mai tarliu.

Si cata dreptate aveai... despre aia cu corola de minuni, cu privitul de departe. Fiindca in timp descoperi cu... ceva intre dezamagire si scarba ca intr'adevar. Mizeria interioara ii este la cote... rare.
Era un tip care zicea - am uitat care, Celine sau Rebreanu sau careva similar, poate Oscar Wilde dar nu cred - ca n'ar fi chiar atat de rau ca sa existe o conexiune directa (si nu inversa, cum e atat de des) intre exteriorul si interiorul unei persoane.