Si totusi

.

Si totusi am (din) defectele omului de rand.

In zona asta a fost orgoliul(?) care mi’a dominat dezvoltarea ca adult – si anume a ma desface din firele care transforma omul obisnuit in papusa mecanica, reactionand automat, mecanic la stimulii exteriori. In unele religii cica poarta numele de legiunile celor 40 de mii de demoni (care salasluiesc inauntrul nostru). In alchimie porecla e ego’uri, ori defecte de tip psihologic.  Manie, orgoliu, desfrau, invidie, amor propriu samd. Crestinatatea le’a impartit in cateva categorii mari: cele sapte pacate capitale. Undeva de pe la 30 si ceva de ani am inceput sa le numesc tare umane (largind un pic categorisirea). Si din cand in cand mai descopeream cate o tara care sta infipta adanc in natura umana. Atat de adanc incat dupa atata timp, dupa atata lucru interior, dupa atata impotrivire mai simteam cate una noua inmugurind in gandurile mele, imboldindu’ma.

Da, e drept, nu reactionam, nu exteriorizam conform tarelor, impulsurilor respective. Le observam, si conform teoriei orientale (si psihanalitice) odata observate ele incep sa se vestejeasca, isi pierd din putere, din influenta asupra masinariei umane, nu ajung sa se manifeste si exterior. Iar conform teoriilor alchimistilor se ascund si cauta sa se manifeste voalat, sub alte pretexte, mai puternice, coalizand unele cu altele.

Drept care ma gandeam ca desi le neg manifestarea directa sunt sanse sa ajunga totusi la exteriorizare prin alte modalitati, nemirosite de mine.

Si chiar daca nu ar ajunge la manifestare exterioara, faptul ca le’am observat manifestandu’se interior era suficient ca sa imi taie puternic din pretentiile si asteptarile mele catre mine, de la mine. Cum zicea si Paler in Viata pe un peron – cei care suntem vazuti ca fiind critici cu exteriorul suntem judecatori de o mie de ori mai crunti cu noi insine.

E drept ca pe la 30 de ani am… facut un pact. Am oprit munca interioara (in forma intensa). Am lasat sa se manifeste nevoile naturale. Nu in sens involutiv (animalice) ci in sens de… fluidizare a vietii interioare, oprind marsul fortat catre… perfectiune (deh, nimic nu e prea mult), mars gestionat in mod rational, de cautari, de cunoastere ingurgitata intens, iar acum acceptand mai degraba o dezvoltare organica generata de cerintele interne evolutive, nu de dorintele mintii mele. Si o eventuala calmare a apelor intens tulburate de modul de actiune (interventie) de pana atunci.

Ca fapt divers, la cativa ani dupa aceasta schimbare m’am intalnit intamplator, in metrou, cu o fosta relatie – chiar ultima inaintea deciziei. Si mi’a zis dupa cateva minute de discutie “imi pare bine ca te’ai lasat de filosofie, esti mult mai ok”. Well, nu era lasarea de filosofie per se, era dezaccelerarea, trecerea la un pas de vietuire (interioara) organica. Si daca ma gandesc mai bine, in acea perioada era chiar o renuntarea totala. Un pic mai tarziu mi’am acordat permisiunea de a face miscari pozitive, insa doar daca interiorul o cerea in mod insistent. Si oricum filosofia se pare ca m’a prins din urma, chiar daca da, initial ma lasasem si de.

(posibil ca ultimile paragrafe sa fie cel mai neinteligibile randuri scrise de mine, dar nu dau vina pe faptul ca e trecut de miezul noptii ci pentru ca incerc sa descriu procese interioare pentru care.. nu cunosc sa existe limbaj uzual)

*********

Adiacent cu povestea de mai sus. Ca barbat, pentru a reduce impactul (uneori dezastruos) pe care o femeie fumoasa il are (sunt si ceva studii care arata ca poate exista chiar o scadere IQ semnificativa), pentru a’mi pastra cat mai mult capacitatea de a lua decizii mai bune (cu mintea mai limpede), m’am obisnuit sa imi vanez pornirile interioare care ii fac in mod uzual pe barbati sa intre intr’o mica vrie. Un exercitiu mental simplu, de dezvrajire, de demitizare, de normalizare a ceea ce vad, a stimulului. Creierul fiind cel mai erotic organ... daca mintea nu’ti mai spune ca un san, ca o curbura a coapsei, ca o linie a gurii sunt de o frumusete transcendentala, care iti ia rasuflarea, care iti opreste oxigenarea mansardei… magia chiar se opreste.

Si da, poti sa raspunzi mult mai coerent unei tinere de o voluptate iesita din comun, care pe langa corp rubensian mai si emana, vibreaza… voluptate (de gasit alt termen, mai corect), lasand astfel (amuzat uneori, ignorant alteori) asistenta uimita. Tanara in cauza fiind trimisa special pentru a se obtine favoruri interdepartamentale, contrare procedurilor de bun simt. Ca asa’i la corporatie.

Si poti porni si opri la comanda… magia. Am ales sa o pornesc in conditii safe, sa o opresc atunci cand sunt lucruri mai serioase in joc – cum era cazul mai sus.

Mai mult – cum aproape toate relatiile de pana la 30 de ani au fost sursa de… neplaceri (un hiper-eufemism) cumva am considerat – mai mult inconstient – sa folosesc aceasta oprire a magiei si aici. Ca sa am capul mai limpede, ca sa reactionez mai bine, ca sa fie mai putina durere. Evident, over all e o prostie, intrucat lipsa acestei magii intr’o relatie creaza mai multa durere decat salveaza, decat probabil orice altceva, dar cum ziceam, a fost ceva inconstient. Un mecanism menit sa ma protejeze de reactii automate… devenit la randul lui automat.

(iar aceste paragrafe sunt probabil cele mai de nesheruit randuri pe care le’am scris – ma gandesc sa nu le pun publice, dar atunci isi cam pierd rostul scrierii. poate candva reusesc sa le dau o forma care sa imi sune mai putin penibil)

*********

Demitizarea, dez..magificarea de care ziceam mai sus e acea chichita care face ca decizia voluntara sa suprascrie porniri default  - naturale. De mic (undeva 8-10 ani) am fost mirat de acest fenomen, de cum poti cu o decizie interioara sa iti modifici instantaneu raportari cvasiobiective la elemente din jur. Iar pe la vreo 25 in plin avant spiritual am testat fenomenul cautandu’i limitele (o placere de baza a mea – testarea limitelor). Mai exact, intr’o ceva sambata inaintea pastelui mirosea in casa a friptura la tava… eu in post de ceva saptamani. Firesc imboldul, pofta, toate cele. Cu ceva zile inainte citisem prin Sadoveanu, prin Creanga de aur sau ceva pe acolo o rugaciune care imi atrasese atentia, iar acum, cu friptura, mi s’a parut potrivit sa o folosesc. Pentru ca – asa cum ziceam mai sus – curatarea comportamentului e o joaca, ceea ce e valoros e curatarea pornirilor. Surpriza – functioneaza. Verific: ma concentrez pe miros, caut iar sa declansez pornirea care dorea carne (lacomia pantecului cum ii zic crestinii), functioneaza. Sunt iar in plina balaceala a dorintei, un Jabba the Hutt. Citesc iar acea mica rugaciune (are vreo trei randuri, ar trebui sa fie printr’un cotlon al blogului) – iar devin imun la miros, complet detasat. Si nu prin fortare, nu prin negare, nu prin cenzura. Ci autentic – probabil o formulare aproape corecta ar fi: prin modificare de paradigma, de raportare la elemente din jur. Sau intr’un limbaj mai flower-power: prin pozitionare in pozitia Observatorului (care observator nu e influentabil de nimic, el ramanand un simplu observator, neimplicabil in jocul subiect-obiect).  

Iar pentru ca limitele sunt cele mai curioase lucruri din lume, am cautat o zona si mai dificila, si ce poate fi mai relevant (mai ales la 25 de ani) decat sexul? Asa ca dupa cateva ganduri du’te-vino legate de moralitatea si implicatiile acestui tip de experiment am pornit ceva pornache, pentru a trezi… ce era de trezit. Evident, ca pornire interioara. Long story short, la fel ca in cazul fripturii: stop-start si de la capat. Functioneaza la fel de bine fara dificultati, fara schisme, fara drame.

Cel mai probabil ca acest fenomen al modificarii prin decizie a ceea ce simti, ceea ce doresti, cum simti e ceea ce sta la baza abordarii ca “totul e in mintea ta”, “doar tu decizi cum e”, “nimic nu e real”, “vizualizeaza iar universul…”, “eat, love, live” si toata balalaiala care curge asociata. Pana la postmodernistii care considera ca nu exista logica, stiinta, obiectivitate... ca toate ar fi manifestari subiective. Drept care false intr’un plan larg (desi el fiind nesubiectiv, conform lor nici macar nu exista). Dar ei fiind foarte porniti sa impuna pe plan larg convingerile lor. Adica vor sa impuna convingerile lor intr’un plan a carei existenta o neaga. Pe de o parte. Iar pe de alta ar putea fi concentrati in urmatoarea deviza: noi suntem o gandire a libertatii totale de gandire drept care ucidem (interzicem) orice gand care incalca o serie de subprincipii pe care le avem. Acum ca am gasit si o definire mult mai decenta a posmodernismului (cel putin pentru 01:30 am) sa revin la subiect.

So, dincolo de glumele cu eat, love, live ar fi doua idei.

Prima – clar este ceva in structura individului care ii permite (in anumite limite) sa’si modifice prin decizie voluntara activa raportarea la… cam orice.

A doua – la fel de clar exista un default setup, o raportare naturala si apoi una inventata (cea aleasa decizional). Cea naturala chiar daca este animalica, primitiva, generata de acele franghii care il fac pe omul de rand sa fie mai des o papusa pe sfori decat un individ cu liber arbitru… totusi are calitatea de a fi creata intr’un mod natural, organic. Pe cand cealalta paradigma, raportare sau ce alt nume ii gasim… are o valoare limitata de nivelul intelectual si cultural al persoanei care creaza decizia. Adica persoana poate decide ca (pentru ea) pamantul e plat si din acel moment toate informatiile din exterior sunt filtrate de aceasta paradigma. La pol opus, daca luam varianta in care persoana decide sa isi modifice paradigma prin raportare la o lume superioara, metafizica, la o ordine divina… depinde. Daca acea lume chiar exista atunci respectiva persoana chiar se raporteaza (in mod corect!) la ceva… superior. Si totusi chiar daca se raporteaza la ceva superior (dar care nu exista in afara planului teoretic) tot e un plus: un comportament care favorizeaza o societate mai buna. Well, cu exceptia cazului in care limitele personale coboara comportamentul generat de raportarea la lumea superioara intr’o manifestare tip woke… eat, pray, love… Na ca nici nu mai stiu cum era. Eat, love, live sau eat, pray, love. Live.  Si nici nu ma intereseaza.