Pestera, greaca si gluma

. 

               Nu stiu daca a existat intentia explicita la nenea Platon cand a povestit povestea cu mitul pesterii dar tocmai m’a palit un aspect al ei: unghiul in care constati ca fiecare treapta de “evolutie” trebuie(!) expusa doar lucrurilor de care este ea capabila. Altfel ii dai sistemul digestiv peste cap si te trezesti din partea lor in plin scandal. Din toate orificiile posibile.

              Well, posibil ca asta sa fi fost o intentie a lu’ nenea Platonius si cumva la nivel psihicus eu sa fi refuzat asta si sa fi insistat in intelesul “uite cata bataie de cap ai cand spui adevaruri”. Nu de alta dar ca sa accept ca nu trebuie(!) sa spui chestii peste nivelul lor trebuia sa accept ca multi sunt incapabili de crestere. Iar in ciuda intregului cinism amarui in care ma balacesc de mult timp… asta tot nu acceptam (profund), doar o mai afirmam cand si cand ca o gluma - cinica - in care nu credeam pana la capat (na si potentiala sursa de conflict interior). Radacini adanci de idealism ce nu se lasa usor duse.

Si ca sunt la capitolul afirmatii facute cu neseriozitate – abia saptamana trecuta la terapie am acceptat complet bizara mea familiaritate cu greaca veche. Pe care am observat’o in facultate la cursul de retorica. Curs aparent difcil pentru multi din cauza ca era plin de “nume de medicamente” – cum au zis cativa studenti din an final care m’au cautat ca sa fac meditatii cu ei. La retorica. Inainte sa iau examenul. Pentru ca pusesem pe forumul facultatii o observatie legata de o fraza echivoca din curs (dintr’o incorectitudine gramaticala). Iar profesorul imi raspunsese neobisnuit de respectuos spunand ca am dreptate si corectand cursul. Un profesor care la examen avea discursul: “Multi sunt speriati de acest examen, consider ca nu e cazul, 80% il iau. La a patra incercare.”.

Revenind la familiaritatea cu greaca veche. Era neobisnuit de mare avand in vedere ca ale mele contacte fusesera limitate: cateva nume de la medicamentele din casa, cativa termeni (foarte cativa) de la preumblarile prin filosofie si alti cativa pe la biologie-botanica probabil. Prea putini pentru naturaletea cu care ii intelegeam pe cei din cursul de retorica. Fiind uimit ca altii nu. And btw nu inteleg o boaba din greaca de azi. Si nu am fost never neam fan al muzicii grecesti – la moda pe la noi. Deci complet inexplicabila.

Si facand inca o revenire la subiectul (si mai) anterior (da, erore de greseala intentionata – copii, nu faceti ca mine cacaminepatiti) ar fi urmatoarea ipoteza: grosier, oamenii s’ar imparti in patru categorii de intelegere. Or fi printre ei cativa care ar avea nivelul diferit dar din cauza de informatii se afla in alta stare de agregare – ii ignoram momentan, ii tratam ca outliers. Asa ca per ansamblu am avea niste multi ei si ele carora nu e bine sa le spui lucruri peste nivelul lor. Mi se pare fascinant cum perspectiva binelui e cea care indeamna la limitare. Si nu la orice limitare ci la una… a binelui – intrucat expunerea la adevar(uri) poate fi considerata aprioric un bine, in ciuda potentialelor suferinte provocate pe termen scurt. Dar pentru unele categorii de oameni expunerea la adevaruri prea complexe pentru ei chiar nu are efect benefic, ei chiar nu au capacitatea de a intelege mai mult. Efectul ar fi doar de… deranj la sistemul digestiv. Cum spunea Jung despre Nietzsche – “Nietzsche vorbise naiv si imprudent despre acest arrheton, lucru de nenumit, ca si cum totul ar fi fost in ordine. Eu am vazut insa foarte curand ca de’aici nu poti avea decat experiente proaste. (…) Il insufletea speranta copilaroasa de a descoperi oameni (…). N’a gasit insa decat filistini instruiti (…)  nu s’a inteles pe sine cand a alunecat in universul celor misterioase si de nerostit si a vrut sa’l laude in fata unei multimi obtuze, uitate de Dumnezeu.” (Jung, Amintiri, vise, reflectii).

Asa ca atat pentru binele lor, pentru reala lor stare de comfort (atacarea careia este inutila), cat si pentru cel ce le vorbeste acestora – cred ca metoda cea mai safe de a spune totusi ce este necesar ar fi gluma. Drajeurizarea mesajului, ambalarea lui cu un strat de gluma. Nu este insa o metoda perfecta, pentru ca ajus in acest punct realizez ca am mai trecut pe aici cu mult timp in urma, si am renuntat (si) pentru ca eram invariabil catalogat ca ironic. Cel putin. Plus dezavantajul ca si atunci cand vorbeam serios lumea credea ca sunt ironic. Si asta la munca, atunci cand dadeam solutii tehnice…! Insa acum diferenta ar fi substratul drajeurizarii, motivul ambalarii in gluma. Nu mai stiu cum ajunsesem la el acum vreo 15 ani dar de data asta vine ca o intelegere – acceptare a neputintei unora. Iar cum zicea si Kahil Gibran, nu poti invinovati pe cel ce nu are de ceea ce i s’a dat. Drept care exista sansa ca acum tonalitatea glumelor sa fie mai… digerabila. Sa nu mai sune a ironie.

Si cred ca a mai ramas ceva de ales de aici. Cei pe care la un moment dat i’am lasat la o parte, ca outliers. Cei pe care nu pot sa nu ii caut, cum nici nenea Nietzche nu putea – sa nu caute caute oameni. Indivizi care sa poata. Sa inteleaga, sa treaca de la o categorie la alta catre iesirea din pestera. La o cantarire obiectiva nu s’ar putea argumenta continuarea cautarii. Cantitate efectelor deranjamentelor stomacale produse vs cantitatea gasirilor… pe multi ii stiu ca au renuntat dupa aceasta rapida evaluare matematica. Chiar si Jung dupa cum spunea mai sus. Insa pentru altii nu este o alegere, nu e o toana, o placere la care sa se poata renunta - ci este o nevoie organica.

 .