De ce nu am (un) loc in aceasta lume - partea I

situatia lipsei unui loc in lume se "obtine" in doua feluri: de la individ la lume sau de la lume la individ.
primul, de la individ la lume este atunci cand apare fie sentimentul de neapartenenta (la respectiva lume) fie prin sentimentul de respingere a lumii existente. fie - firesc - ambele.
al doilea fel, cel de la lume la individ este atunci cand lumea in mod activ (obiectiv) respinge tipologia individului respectiv, ii refuza unei anumite tipologii de individ un rol in societate pe masura calitatilor sale / in acord cu atributele sale.

in ordine naturala, luate de la coada la cap avem dupa cum urmeaza.

exista circulata o concluzie - de care stiam ca exista ipotetic / izolat insa zilele trecute mi'a fost pusa in fata ca fiind una larg raspandita in cercurile decizionale "cele mai superioare" (ca sa folosesc un tip de vorbire raspandit intre intelectuali de calibru, cu puternice confirmari de valoare din partea societatii).
mai exact este vorba de concluzia care spune ca tipologia inteligentului nu este dezirabila intrucat este disruptiva pentru sistem. stiam ca aceasta mentalitate este prezenta in multe companii (at corporate level is a kind of a must) dar am aflat ca este la fel de prezenta in organisme statale importante. si vitale, cum ar fi... taman "serviciile".
si pe moment nu am reactionat, pentru ca luata ca atare este o concluzie corecta.
ceea ce se pierde insa din vedere este o subtipologie a inteligentului. tipologia inteligentului educat (cult). si da, acesta este o raritate. mai totdeauna cel inteligent este cvasiincult iar cel cult este... cvasineinteligent. intrucat sistemul functioneaza astfel incat indivizii inteligenti sunt directionati catre o formare inculta.
olimpicul de matematica este exceptat de la educatie (de alta natura, si mai ales umana). i se permite chiar sa ignore complet orele de limba materna, de literatura, istorie, muzica samd. nu fabulez, cunosc personal caz - mandru nevoie mare ca atat de bun era la matematica incat i'au fost cu cateva zile inainte insinuate subiectele de BAC ce urmau sa fie la romana.
pe cealalta "cale", cei directionati de sistem catre o formare culturala (umana) sunt cei care de dovedesc a fi capabili de a ingloba - fara urma de reactii adverse - un vast pomelnic de texte si idei, fara pretentii foarte mari de aprofundare a intelesurilor acestora. daca la un moment dat va fi sa apara si percepera unor intelesuri cu atat mai bine, iar daca sunt mai multe intelegeri respectivul are chiar sansa sa devina o vedeta. (cand zic mai multe intelegeri ma refer la cazuri in care albastrul este inteles si ca verde si ca portocaliu si ca...)

insa tipologia individului care sa fie cu cate un picior in fiecare din cele doua lumi... este refuzata. sistemul este construit astfel incat sa nu creeze / dezvolte acest tipar asa ca lui nu i se aloca un rol social. adica un rol social util, activ, de imbunatatire a sistemului - pentru ca altfel, da, exista, el este un potential saltimbanc al celor din jur. este cel ce vorbeste interesant si deseori ii uimeste pe cei din jur prin nivelul de claritate, prin solutii ingenioase, prin idei fascinante. 

da, inteligentul (incult) este disruptiv pentru sistem intrucat ideile pe care le are sunt lipsite de componente psiho-sociale, economice, istorice, de logica, de filosofie - componente sine qua non pentru decizii in sistemul social. inteligentului incult ii lipseste o perspectiva larga, un orizont vast in care sa poata cantari (cat mai corect) efectele ideilor sale asupra sistemului.
cand spun "incult' o fac totusi la un nivel ridicat de cerinte, intrucat mai tot inteligentul de rand are obiceiul de a parcurge in diagonala cate trei-patru subiecte din varii domenii si a considera ca este la fel de competent in acelea cum este "acasa" in matematica, in fizica, in IT...
dar inteligentul cult, care a parcurs (mai) riguros si interesat o serie de domenii este capabil sa gaseasca solutii care sa imbunatateasca sistemul fara a il gripa, fara a provoca traume membrilor sai.

in corolar exista si alte cateva concluzii - convingeri adanci - create de generatii de "ganditori" si imbratisate cu sarg de mai tot poporul de la vladica la opinca cum ca este imposibila existenta individului:
    a. care sa stie sa decida ce e mai bine pentru cel de langa el (ca si cum medicii nu ar fi inca inventati!);
    b. care in ciuda constientizarii nivelului personal sa mai fie capabili sa asculte idei exterioare, sa mai fie capabili sa ia (constant!) in considerare ipoteza unui rationament eronat;
    c. care sa aiba capacitatea de a gandi si liberal si social-democrat si de a pune in balanta solutiile cele mai bune din abmele perspective. 

problema deciderii pentru altul este considerata as fi - printre "intelectuali" - o grozavie, o absurditate.
    primo: ca si cum un om cu in intelect ridicat si cu cunostinte de fizica avansate nu ar fi capabil de a reduce cantitatea suferintei (asta fiind singurul deziderat al omenirii acceptat printre 'telectuali) unui muncitor necalificat de pe santier prin crearea unor scule, unor metode sau a unui echipament de protectie.
ca si cum daca il inveti pe un om sa evite baltile, noroaiele, nu ii reduci suferinta derivata din udarea pingelelor si cea din efortul spalarii casei, incaltamintei... evident, nu ma refer la obligativitati, ci la "iti arat si iti explic" (cu accent pe iti arat pentru ca omul de rand este mult mai deschis la transferul de informatie prin exemplu, prin traire).
    secundo: dincolo de asta oricum este un subiect bizar, deoarece societatea nu functioneaza altfel (inca - cel putin) decat prin existenta a cativa care iau decizii(le) majore pentru toti. practic, prin hulirea celor care considera ok luarea de decizii pentru altul se emite o hulire si la adresa celor ce sunt votati si la adresa celor ce voteaza - deoarece ei sustin prin vot acest sitem "oribil" unde unii iau decizii pentru altii. practic se afirma ca guvernarea este o monstruozitate. dar ca in multe alte cazuri toti arata cu degetul catre prima forma a ideii ignorand ca ea este egala cu cea de a doua.
    terto: in discursul acestora lipseste profund ideea de masura. se omite ideea ca de fapt se poate decide pentru altul - de la un nivel si pana la un nivel.

adica tipologia individului capabil sa gandeasca pentru binele altuia, mai bine decat altul, si din mai multe perspective... nu este permisa, nu este acceptata, este considerata a fi imposibila, este refuzata existenta unui rol dedicat ei.
problema deciderii pentru altul este considerata a fi nimicirea pluralismului. well, pe de o parte in conditiile in care am pe santier un tip care a invatat la scoala ca cea mai scurta distanta intre doua puncte este linia dreapta si se apuca sa "mearga drept" de la un acoperis la altul, iar asta e vazut ca pluralism, hmmm...
iar pe de alta parte, cum am zis deja mai sus, ei cred imposibila capacitatea cuiva de a jongla voluntar cu paradigmele, de a putea analiza o idee din mai multe perspective idelologic diferite. una e sa creada asta, alta e chiar sa fie imposibil.

din varii motive tipologia inteligentului cult nu au luat'o in calcul. ar fi fost si putin probabil intrucat pe de o parte sistemul i'a filtrat deja (pe cei care emiteau concluziile - ca daca erau chiar inteligenti societatea i'ar fi trimis in matematica . IT / fizica - astfel incat paleta lor de concluzii e indecent de ingusta) si pe de alta parte sistemul descurajeaza aparitia respectivului tipar.

astfel incat am ajuns sa traim intr'o societate in care decidentii sunt filtrati activ - fara inteligenti in functii de conducere.
(btw, cand spun "inteligent" fac referire la inteligentul rational nu la alte bazaconii: inteligenta sportiva, inteligenta emotionala, inteligenta de ziua a saptea... pentru ca - serios - pentru a analiza o soutie ai nevoie de o capacitate rationala de a'i testa coerenta logica)
se vede ca societatii ii este mai la indemana sa creada ca inteligentii sunt toti disruptivi decat sa faca oleaca de efort si... sa ii educe. sa le mobileze motorasele pe care le au astfel incat sa devina uzine de solutii viabile, non-disruptive.

da, ar fi cateva sacrificii. avansul tehnologic nu ar mai fi probabil atat de galopant.
ceea ce pe de alta parte numai sacrificiu nu ar fi. atat din punct de vedere al membrilor societatii pusi fata-in-fata cu o viteza de modificare a lumii inconjuratoare care ii face sa se simta constant invechiti / depasiti (socul viitorului - Toffler), cat si din punct de vedere al risipei de resurse, intrucat durata de viata a unui produs a ajuns sa fie micsorata infernal de tare (si) din cauza uzurii morale extrem de rapide.
oare nu am ajuns in punctul in care comfortul tehnologic sa fie suficient de mare incat sa micsoram viteza avansului?! evident nu zic de nici o stagnare. ci doar de a nu mai merge cu 250 km/h. in localitati.

asa ca o mica parte din cei "depistati" inteligenti sa fie directionati catre cultura. probabil singurul sacrificiu real ar fi cel legat de sfasiarea orgoliului... multora. din lumea intelectualitatii, din lumea celor cu functii de decizie... adica orgoliului celor care detin fraiele in zonele unde inteligentii nu sunt bine-veniti.
si toate ca toate dar orgoliul acestora nu poate, nu are voie sa fie perturbat. rasa umana nu permite asa ceva.

drept care iaca, ideea de mai devreme e o non-solutie. q.e.d. - cum ar spune mutul.
drept care iaca, daca ai ghinionul sa ai si o inteligenta mult peste medie si cultura mult peste medie nu ai un rost in aceasta lume. un rost acolo unde ai putea da societatii ceea ce poti. un rost unde ai putea - mai bine decat oricine altcineva sa scazi nivelul de suferinta din societate. esti "refuzat la export", trebuie sa iti creezi o caricatura de "rost", un nechezol pe care sa il consideri cafea. ti se permite sa iti folosesti una sau alta - inteligenta sau cultura. ambele, it's a no-no.

such a nice world. welcome and gud lack!

Putin despre incultura familiei Liiceanu

. 

De asta data am ajuns la familie. Se pare ca in familia Liiceanu se uzeaza acel tip de cultura care este “sectorizata”, informatiile fiind acumulate strict pana la granita domeniului, fara a fi luate in considerare domeniile adiacente, aparand astfel fenomenul de “ochelari de cal”. Am mai scris pe aici despre lacune culturale grosiere (fata de nivelul de recunoastere sociala de care dispune) ale dl. Liiceanu.

Si am extins observatia la familie pentru ca tatal Liiceanu a avut resursele sa isi plaseze fiul in lumea culturala, sa il trimita in Japonia pentru studii. Si recent i’a publicat o carte. Despre strafundurile culturii asiatice.

Liiceanu fiul o comite din primele pagini ale prefatei afirmand despre chinezi ca au descoperit scrierea in sec XIII i.ch. Doar ca... scrierea a fost inventata, nu descoperita. Diferenta dintre cele doua este uriasa.

Inca una-doua pagini mai tarziu mai comite o - potentiala - nuca in perete, vorbind despre umorul nipon despre care spune ca are o parte considerabila care nu este pe gustul occidentalilor, el insusi facand in diverse situatii eforturi pentru a rade, pentru a fi in ton cu societatea. Doar ca... dintr’un documentar facut prin anii ’70-’80 putem afla ca nici pe ei nu “ii gadila” acel tip de umor, ci sunt reguli sociale. Cand este o ocazie sociala de deconectare si superiorul in grad (sau un coleg cu vechime mai mare in munca) face o gluma sunt toti obligati sa se comporte ca si cum ar fi cea mai buna. Mai ales daca pesoana dominanta a grupului a decis sa accepte gluma si sa rada – caz in care cei care nu au ras deja se straduiesc sa compenseze si sa se scuze ca nu au facut’o primii. Cutume sociale. Aspecte sociologice. Liiceanu fiul dovedeste ca a intrat pana la gat in cultura scrisului asiatic insa cu o ignorare puternica a aspectelor sociologice. Ceea ce este o problema atunci cand specialistul in scriere asiatica isi permite sa faca afirmatii despre elemente fundamentale ale culturii – cum este umorul – elemente care sunt profund sociologice. Problema amplificata de propagarea afirmatiilor de catre un alt actor puternic al intelectualitatii. La asta mai adaugam si faptul ca motivul de baza pentru care Liiceanu fiul nu a fost atentionat asupra cutumelor sociale este spiritul de turma – el comportandu’se “cu eforturi” asemeni celor din jur fara a incerca sa inteleaga motivul comportamentului respectiv. Aspect care nu trebuie sa se regaseasca in “cv”-ul unui intelectual. Totusi am spus ca este ceva potential aici - si anume, posibilitatea ca sa fi gresit documentarul respectiv, o potentialitate pe care o consider foarte mica, fiind un documentar care a abordat minutios toate aspectele vietii nipone, un documentar intins pe circa 20 de ore.

Insa nu m’as fi apucat sa imi vars aici nemultumirea legata de lipsa meritocratiei in societatea umana daca nu ar fi reusit - din nou – si numai la cateva pagini departare sa o comita masiv. Cum spuneam – din nou, imediat.

Fiul Liiceanu face o comparatie intre fala pe care o aveau in societatea nipona tinerii care mergeau la studii in China cu cea pe care la 1900 o capatau tinerii romani care studiind la Paris. Doar ca... am apucat la o masa de Craciun sa stau de vorba liber cu un bunic al meu. Care mai vita de boier... mi’a explicat ca povestea cu studiile la Paris sta “putin foarte” diferit. Si anume – cand tatal sau i’a spus sa aleaga pentru studii Parisul sau la Bucrestiul a ales cu parere de rau Bucurestiul. Cu parere de rau pentru ca fratii mai mari fusesera trimisi in Austria la studii. Pentru el nu isi mai permiteau. Mai erau bani doar pentru Paris sau Bucuresti. La 1900 studii care sa iti creeze o aura se faceau in Austria, in Germania, nu la Paris. Acolo se duceau mai mult terchea-berchea, pusi pe viata de noapte. Sau cei care aveau bani doar pentru a face studii de mana a doua. Evident, ziarele si plebea erau cu ochii mai mult spre viata pariziana (tocmai pentru elementul de can-can), la fel cum azi sunt cu ochii la viata folbalistilor. Iar reprezentanti de marca ai vietii culturale romanesti de azi nu fac aceasta diferenta. Sa mai spun si ca Liiceanu fiul numeste Parisul "centrul cultural al Europei"?! Centrul vietii de noapte a Europei - da. Dar centru cultural?! Poate Baselul sau Viena...

Din nou ne lovim de lacune grosiere la Liiceanu in legatura cu subiecte ce tin de realitati social-culturale. Prima data a fost cand s’a aratat si surpins si uimit si toate-cele in fata unui istoric austriac care a spus (pe scena Ateneului) ca viata politica in Romania la inceput se secol – si pana spre al doilea mondial se facea cu bata. Drept care pe de o parte fiind servit cu acest adevar mr. Liiceanu a inghitit de la respectivul istoric si parti de calitate can-can. Iar pe de alta parte nici nu a aratat maturitatea culturala de a pune in context informatia, pentru ca daca ar fi comparat chiar si cu Marea Britanie in perioada similara ar fi descoperit ca era o normalitate. Daca vrei sa compari nivelul de evolutie sociala al unei tari atunci faci comparatia cu celelalte tari in aceeasi perioada istorica, nu cu situatia curenta a altora. Btw, aceasta informatie o aveam tot din familie, de la alt bunic, care refuza pretentiile si haitelor de liberali si pe cele ale taranistilor - acestia cerandu'i sa influenteze oamenii (era un om ascultat de cei din jur) si se lasa de fiecare data cu ciomageli. Bunicul ajungea acasa cu cate o buza sparta, un ochi umflat, ceilalti prin spital - era un munte de om.

Over all toate astea pe de o parte imi trezesc niste curiozitati / presupuneri despre istoria culturii (sau istoria culturala a) in familia(ei) Liiceanu. Iar pe de alta parte imi creaza alt exemplu pentru teoria ca totusi indivizi competenti se pot crea doar in mai multe generatii, pentru ca o singura viata nu ajunge. Pentru a nu fi penibil in zona intelectuala trebuie (si) sa mostenesti, sa preiei inca din copilarie elemente ale viitoarei preocupari. Si cred ca asta se intampla in multe ramuri. Altfel vei fi doar un alt individ care reinventeaza roata si ajunge cel mult la caruta cu doi cai. In perioada copilariei se produce o imbibare culturala care nu poate fi acoperita / inlocuita de studii liceale, universitare ori postuniversitare.

Si pe de alta parte familia de care povestesc devine un bun exemplu si pentru necesitatea de a avea o formare deschisa (o formare mai care sa largeasca orizontul, sa permita conexiuni cu domeniile conexe, permitand astfel intelegeri corecte ale unor fenomene) – cel putin la acest nivel de pretentii intelectuale. Iar aceasta nevoie nu este doar aici. Se poate gasi pana si in IT, unde exista uneori nevoia indivizilor capabili sa acopere mai multe arii de specializare, pentru ca uneori problemele sunt inter... mentalitatea specializarii din societatea vestica functioneaza cu scrasnete ale sistemului fara indivizi care sa poata acoperi si problematicile nascute la conjugarea mai multor domenii diferite. Si sunt convins ca este la fel in orice meserie. Un tamplar va produce mobilier mult mai valoros daca are si o idee de fizica si o idee de istoria artei si o idee de chimie samd.

.