Putin despre incultura familiei Liiceanu

. 

De asta data am ajuns la familie. Se pare ca in familia Liiceanu se uzeaza acel tip de cultura care este “sectorizata”, informatiile fiind acumulate strict pana la granita domeniului, fara a fi luate in considerare domeniile adiacente, aparand astfel fenomenul de “ochelari de cal”. Am mai scris pe aici despre lacune culturale grosiere (fata de nivelul de recunoastere sociala de care dispune) ale dl. Liiceanu.

Si am extins observatia la familie pentru ca tatal Liiceanu a avut resursele sa isi plaseze fiul in lumea culturala, sa il trimita in Japonia pentru studii. Si recent i’a publicat o carte. Despre strafundurile culturii asiatice.

Liiceanu fiul o comite din primele pagini ale prefatei afirmand despre chinezi ca au descoperit scrierea in sec XIII i.ch. Doar ca... scrierea a fost inventata, nu descoperita. Diferenta dintre cele doua este uriasa.

Inca una-doua pagini mai tarziu mai comite o - potentiala - nuca in perete, vorbind despre umorul nipon despre care spune ca are o parte considerabila care nu este pe gustul occidentalilor, el insusi facand in diverse situatii eforturi pentru a rade, pentru a fi in ton cu societatea. Doar ca... dintr’un documentar facut prin anii ’70-’80 putem afla ca nici pe ei nu “ii gadila” acel tip de umor, ci sunt reguli sociale. Cand este o ocazie sociala de deconectare si superiorul in grad (sau un coleg cu vechime mai mare in munca) face o gluma sunt toti obligati sa se comporte ca si cum ar fi cea mai buna. Mai ales daca pesoana dominanta a grupului a decis sa accepte gluma si sa rada – caz in care cei care nu au ras deja se straduiesc sa compenseze si sa se scuze ca nu au facut’o primii. Cutume sociale. Aspecte sociologice. Liiceanu fiul dovedeste ca a intrat pana la gat in cultura scrisului asiatic insa cu o ignorare puternica a aspectelor sociologice. Ceea ce este o problema atunci cand specialistul in scriere asiatica isi permite sa faca afirmatii despre elemente fundamentale ale culturii – cum este umorul – elemente care sunt profund sociologice. Problema amplificata de propagarea afirmatiilor de catre un alt actor puternic al intelectualitatii. La asta mai adaugam si faptul ca motivul de baza pentru care Liiceanu fiul nu a fost atentionat asupra cutumelor sociale este spiritul de turma – el comportandu’se “cu eforturi” asemeni celor din jur fara a incerca sa inteleaga motivul comportamentului respectiv. Aspect care nu trebuie sa se regaseasca in “cv”-ul unui intelectual. Totusi am spus ca este ceva potential aici - si anume, posibilitatea ca sa fi gresit documentarul respectiv, o potentialitate pe care o consider foarte mica, fiind un documentar care a abordat minutios toate aspectele vietii nipone, un documentar intins pe circa 20 de ore.

Insa nu m’as fi apucat sa imi vars aici nemultumirea legata de lipsa meritocratiei in societatea umana daca nu ar fi reusit - din nou – si numai la cateva pagini departare sa o comita masiv. Cum spuneam – din nou, imediat.

Fiul Liiceanu face o comparatie intre fala pe care o aveau in societatea nipona tinerii care mergeau la studii in China cu cea pe care la 1900 o capatau tinerii romani care studiind la Paris. Doar ca... am apucat la o masa de Craciun sa stau de vorba liber cu un bunic al meu. Care mai vita de boier... mi’a explicat ca povestea cu studiile la Paris sta “putin foarte” diferit. Si anume – cand tatal sau i’a spus sa aleaga pentru studii Parisul sau la Bucrestiul a ales cu parere de rau Bucurestiul. Cu parere de rau pentru ca fratii mai mari fusesera trimisi in Austria la studii. Pentru el nu isi mai permiteau. Mai erau bani doar pentru Paris sau Bucuresti. La 1900 studii care sa iti creeze o aura se faceau in Austria, in Germania, nu la Paris. Acolo se duceau mai mult terchea-berchea, pusi pe viata de noapte. Sau cei care aveau bani doar pentru a face studii de mana a doua. Evident, ziarele si plebea erau cu ochii mai mult spre viata pariziana (tocmai pentru elementul de can-can), la fel cum azi sunt cu ochii la viata folbalistilor. Iar reprezentanti de marca ai vietii culturale romanesti de azi nu fac aceasta diferenta. Sa mai spun si ca Liiceanu fiul numeste Parisul "centrul cultural al Europei"?! Centrul vietii de noapte a Europei - da. Dar centru cultural?! Poate Baselul sau Viena...

Din nou ne lovim de lacune grosiere la Liiceanu in legatura cu subiecte ce tin de realitati social-culturale. Prima data a fost cand s’a aratat si surpins si uimit si toate-cele in fata unui istoric austriac care a spus (pe scena Ateneului) ca viata politica in Romania la inceput se secol – si pana spre al doilea mondial se facea cu bata. Drept care pe de o parte fiind servit cu acest adevar mr. Liiceanu a inghitit de la respectivul istoric si parti de calitate can-can. Iar pe de alta parte nici nu a aratat maturitatea culturala de a pune in context informatia, pentru ca daca ar fi comparat chiar si cu Marea Britanie in perioada similara ar fi descoperit ca era o normalitate. Daca vrei sa compari nivelul de evolutie sociala al unei tari atunci faci comparatia cu celelalte tari in aceeasi perioada istorica, nu cu situatia curenta a altora. Btw, aceasta informatie o aveam tot din familie, de la alt bunic, care refuza pretentiile si haitelor de liberali si pe cele ale taranistilor - acestia cerandu'i sa influenteze oamenii (era un om ascultat de cei din jur) si se lasa de fiecare data cu ciomageli. Bunicul ajungea acasa cu cate o buza sparta, un ochi umflat, ceilalti prin spital - era un munte de om.

Over all toate astea pe de o parte imi trezesc niste curiozitati / presupuneri despre istoria culturii (sau istoria culturala a) in familia(ei) Liiceanu. Iar pe de alta parte imi creaza alt exemplu pentru teoria ca totusi indivizi competenti se pot crea doar in mai multe generatii, pentru ca o singura viata nu ajunge. Pentru a nu fi penibil in zona intelectuala trebuie (si) sa mostenesti, sa preiei inca din copilarie elemente ale viitoarei preocupari. Si cred ca asta se intampla in multe ramuri. Altfel vei fi doar un alt individ care reinventeaza roata si ajunge cel mult la caruta cu doi cai. In perioada copilariei se produce o imbibare culturala care nu poate fi acoperita / inlocuita de studii liceale, universitare ori postuniversitare.

Si pe de alta parte familia de care povestesc devine un bun exemplu si pentru necesitatea de a avea o formare deschisa (o formare mai care sa largeasca orizontul, sa permita conexiuni cu domeniile conexe, permitand astfel intelegeri corecte ale unor fenomene) – cel putin la acest nivel de pretentii intelectuale. Iar aceasta nevoie nu este doar aici. Se poate gasi pana si in IT, unde exista uneori nevoia indivizilor capabili sa acopere mai multe arii de specializare, pentru ca uneori problemele sunt inter... mentalitatea specializarii din societatea vestica functioneaza cu scrasnete ale sistemului fara indivizi care sa poata acoperi si problematicile nascute la conjugarea mai multor domenii diferite. Si sunt convins ca este la fel in orice meserie. Un tamplar va produce mobilier mult mai valoros daca are si o idee de fizica si o idee de istoria artei si o idee de chimie samd.

.