..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

miercuri, 12 martie 2014

Dublin - altul

.
De la centru am primit azi de dimineata insarcinare: sa scriu ceva care imi place despre Dublin.
Pai… credeam ca scrisesem deja. Aici este un loc al… legs (up to the waist) eyes and hair contest! Picioare drepte, picioare cu curburi, arcuite, picioare zvelte sau picioare gratioase… you name it, it's here.
Bine, e adevarat, este in acelasi timp placut si fenomenal de frustrant.

Pai sa vedem... sa povestim despre bistro. Pranz, foame, umblat pana am simtit ca imi cad picioarele. Nimic nu imi facea cu ochiul, sa intru sa mananc. Cateva variante: chestii moderne (care imi inspirau plastic), pub'uri locale (cam scumpute mai ales ca meniul nu suna interesant) si restaurante cu specific (spaniol, italian, unguresc...). Si vad un bistro. OK, hai la francezi ca sunt mai prieten cu astia. Bistroul... tinut de... chinezi. De la patron la femeia de serviciu. Eh, asta e. Ma asez la penultima masa libera. Dupa ceva timp descopar ca am ramas cam singur. Dupa inca ceva timp incepe se umple din nou. Prima parte placuta: se umplea incepand cu mesele de langa mine. Deci oamenii alegeau sa se aseze in aproperea mea, langa mine.
Printre acesti oameni, si o femeie. Undeva la 40 de ani, un mix de trasaturi elegante si miscari lipsite de importanta de sine. Ea mananca repede, ca si cum ar fi infometata. Nu foloseste tacamurile, mananca cu mana dar are o naturalete care face sa isi pastreze per total un aer gratios. In ciuda vitezei cu care mananca. La un moment dat a luat un cartof prajit, l'a rupt in doua, si l'a bagat in gura cu ambele maini - fiecare bucatica in cate o mana. Tot cute a ramas, chiar si in aceste conditii.
Dar ceva in gesturile ei vorbeste de mai mult. Probleme. Presante. Viata agitata. Isi verifica des cu nervozitate telefonul (care are geamul spart). Citeste mesaje si il pune deoparte. Isi ia ia fruntea in mana de cateva ori.

Eu am terminat de mancat, am mai luat inca un guiness si citesc. Si mai scriu (randurile de sus si altele). La un moment dat ii scriu ei cateva randuri in engleza. In care ii spun ca are o gratie naturala in miscari, ca ii multumesc pentru prezenta placuta si imi cer scuze daca m'am uitat prea insistent la ea. Dar nu am tupeu sa i le arat. O vad luand brusc hotararea sa plece, ca un om care a amanat cat de mult ceva neplacut si acum si'a luat inima in dinti si s'a hotarat ca fie ce'o fi! La fel de brusc descopar ca nu ii puteam arata randurile cand era vorba de o dorinta a mea de a interactiona cu ea. Insa cand imi trece prin cap ca aceste randuri ar putea'o ajuta, ar putea'o insenina, ar putea'o linisti... mais oui!

Imi raspunde cu un zambet frumos. Si multumiri prelungi - mai ales pentru graba in care era. Are o miscare involuntara din umeri, de neputinta de a ramane, mai mult ca efect al unei discutii interioare decat ca mesaj catre mine. Ii raspund cu un zambet si cu o atitudine degajata, fara sa mai zic nimic, aratand ca nu vroiam mai mult, nu'i ceream sa stea, nu'i ceream sa vorbim. A plecat cu o alta stare de spirit. Din usa s'a mai intors in graba inca o data sa'mi multumeasca, toata un zambet. Mission accomplished!

Apoi ospatarita nu reusea sa pozeze un cuplu din fata mea. Nu'i reusea incadrarea. O bat usor pe umar (fiind langa mine) si ii zic scurt "Rotate it!". Roteste telefonul, incadrarea acum este perfecta, toata lumea este fericita. Tipul se tot intoarce spre mine la cate cinci minute si imi multumeste pentru ajutor.

Guiness'ul ma trimite la baie. Pe drum inapoi catre masa mea, vad ca vecinului ii cazuse unul din cele doua pachetele de unt pe scaunul de vis'a'vis - si nu vazuse. Iau untul de pe scaun, i'l pun pe masa si ii zambesc. Tipul imi multumeste foarte recunoscator.

Dupa doua Guiness, intr'un bistro detinut de chinezi in Dublin... sunt prieten cu toata lumea. Ma simt in largul meu.

Apoi s’a intamplat.
Am gasit.
Imi place Cismigiul lor.
Creat pe la 1700-1800 si pastrat in forma originala 100%. Are copaci dar are si spatii largi. Are apa mai putina, dar pasari mai multe. Nefiind atacat de nici cel mai mic element modern, este asa cum trebuie sa fie.
Iar multumita climei vegetatia este verrrde, aleile sunt curate, praful inexistent.
Este mic parcul. Am spus – un Cismigiu (chiar mult mai mic). Insa este mai implinitor.
 Nici nu cred ca’l pot descrie. Asa ca…
 



video

video

Apoi mi’am zis sa merg in mall’ul lor. Mai fusesem in unul – dar ala era shop-center.
Pai mall… frumos.
Si alta parte frumoasa… copacii de pe marginea drumului, calatorind (ca locuiesc in afara orasului) la etaj, cu autobuzul,  mergeam prin ei – prin copaci. Literalmente. Se loveau crengi de geamul meu. Copacii mei (din copilarie am avut o relatie aparte cu copaci)…




marți, 11 martie 2014

Dublin


.

Sunt de cateva zile in Dublin.
Verde, ziduri din piatra si… tensiune.

Si multi, foarte multi straini - pe care ii voi ignora in poveste.

Un verde sanatos pe care il gasesti pe fiecare petic de pamant. Apa e omniprezenta, ceea ce face ca praful sa nu existe. Ploua aproape zilnic – din fericire noaptea – asa ca totul are un aspect foarte curat. Pamantul are o alta consistenta, mai gregara, care il impiedica sa se destrame sub forma noroiului sau a parfului  - daca ar apuca vreodata sa se usuce. Sunt curios daca in limba lor veche (nu engleza) au concept pentru praf. E ca si cum noi am fi avut termenul de girafa pe vremea lui Burebista.
E un verde care face totul mai frumos.

 Multa piatra. Ar trebui sa fiu in al noualea cer la cat de mult imi place piatra si zidurile masive din piatra, cu linii de fortificatie folosite ca elemente de decor. Insa ceva nu este complet, ceva in peisaj nu se leaga. Am stat o zi pe strazi incercand sa inteleg ce, de ce.
Mai intai am inteles ca sunt inghesuite, sunt atacate, napadite de elemente stridente moderne (indicatoare, reclame, stalpi – colorate strident) la fel cum un oras parasit in jungla este imbratisat de natura. Insa fara acelasi efect placut de mister.

Apoi sunt inghesuite de constructiile moderne, imbinate cu constructii moderne, astfel incat rezulta o cacofonie urbanistica mai dureroasa decat ceea ce se intampla in Bucuresti in ultimii 15 ani.

Si o ultima discrepanta in peisaj: oamenii care le folosesc – fiindca majoritatea acestor cladiri sunt in folosinta moderna.

Este un contrast deranjant intre calitatea culturala a cladirilor si calitatea culturala a celor care le populeaza. La antipozi. Si cladirile par inadecvate cu actualul. Par incapabile de a „omite unde electromagnifice” (TomaCaragiu) catre societatea care furnicareste prin ele ignorand lectile de armonie si echilibru si istorie pe care aceasta arhitectura le da.

Sau poate aceste lectii sunt cele care fac ca aceasta societate in plina explozie sexuala sa nu fi preluat (inca) toate elementele de pitzi si macho care au devenit la noi predominante.

Asa ca este o avalansa pe strazi de adolescente si tinere imbracate naucitor de sexos, cu ochi de un albastru deschis irizat nenatural (lentilele de contact sunt destul de probabil o afacere buna aici), ochi in care te pierzi instantaneu neputandu’te focaliza pe un punct de sprijin, fix, coafuri savante in stilul aparent neingrijit, per total un cocktail molotov de sexualitate. 

Cocktail care devine cu atat mai devastator cu cat lipsesc elementele de pitzi. Culorile din categoria siclam sunt o raritate, sclipiciozitatile lipsesc complet, promiscuitatea din priviri, din miscari lipseste cu desavarsire, astfel ca psihicul tau nu primeste semnalul ca in fata lui este o parasuta semiimbracata (lucru pe care il poti digera mai usor) ci o fata cumintica strigand prin imbracamintea ei dupa atentie, dupa sex… 

Efectul este groaznic. Pentru ca tu stii ca barbat ca o fata cumintica nu se imbraca asa decat atunci cand se pregateste pentru a explora o zona a sexualitatii. Si te astepti sa urmeze actul, scanteia declansatoare trebuind sa apara din moment in moment. Si traiesti intr'o stare de iminenta a actului sexual - undeva in culise, inconstient, la nivel constient fiind doar o stare de tensiune fara obiect, tu incercand sa ignori stimulii de langa(!) tine.

 Spre deosebire de mine, pentru barbatii dimprejur aceasta imagine nu este noua. Dar cu asa ceva nu te acomodezi. Ci acumulezi. Tensiune. Care se vede in privirile fugare, de milisecunde – atat de scurte incat la inceput nu le observam si nu intelegeam cum de ei nu se uita, cum pot sa nu se uite – priviri in care vezi fie frustrarea, in cazul celor care stiu ca nu au sanse sa atinga nimic din abundenta dimprejurul lor sau vezi hotararea animalica in cazul celor care au decis ca vor sa faca ravagii, ca vor sa se razbune pentru, si sa se descarce de tensiunea sexuala pe care ele ii fac sa traiasca fiecare moment al vietii lor publice.

Un cuplu local este o raritate. Ei si ele nu se amesteca. Ceea ce din nou face ca tensiunea sociala sa fie omniprezenta, barbatii vazand constant fete provocatoare singure(!).

Iar ele? Dupa ce am fost suprins ca nu reuseam sa le gasesc ochii, am luat distanta si am cautat directiile privirilor lor. Ele se uita aproape numai la competitie
Intregul fenomen devine astfel inutil, distructiv - trist.

Totul se impleteste intr’un perpetuum mobile – dar nu in sensul pozitiv, ci in sensul sisific, al nesfarsitului, al lipsei unei finalitati a procesului de gasire a unui partener. Preludiul este dus la nivel de dementa, iar implinirea, finalizarea lipseste.

Nu am vazut, doar mi s’a povestit ca noaptea este dezmat complet. Dar nu unul placut. Acele imagini pe care le vedem de ani de zile pe internet cu fete in situatii penibilie, la bete ranga, in asa hal incat isi pierd acel quelquechose care le face atragatoare, care devin respingatoare. Violurile sunt destul de dese. Oare de ce?! Iar ele umbla dupa confirmari, si dupa sex. Insa doar oral. Pentru ca este o societate inca dominata de mentalitati traditionale, care le obliga pe tinere sa pastreze aceste ultime aparente. Actul sexual complet este ultimul bastion al mentalitatii traditionale pe care aceste generatii de fete tinere nu l’au nimicit. Inca.


 verde



 cacofonii vizuale





moda...





marți, 4 martie 2014

inca un an



.
Imi este greu sa… cand vad ca ideile mele sunt atat de departe de cei intre care traiesc. Fie ca topic fie ca adancime. Fie ca grad de inteligibilitate. Adica in toate aspectele vectorului: directie, sens si marime.

Mi’e greu sa vad ca lucrurile care ma fac pe mine sa tresar interior, care ma fac sa ma intorc - fie si temporar - la o stare activa (de viata), pe cei din jurul meu ii lasa reci, impasibili.  

Chiar si atunci cand scriu cat de inteligibil pot, ajung sa vad ca cei din jurul meu... Nu sunt nici macar atinsi de importanta subiectului, ca nu le este limpede ceea ce am spus. Si de ce este atat de important ceea ce spun.

Este greu sa ajung inca, dupa atata timp, sa ma intalnesc in subiecte, idei, pareri... Tot (doar) cu cei de dincolo de hartia  cartii. La distante mari fizice si temporale. Eliade, Hesse, Paler, Liiceanu, Nietzsche imi sunt cei mai apropiati acum. Cu ei am discutii de o bere, de o iesire seara. Pe hartie.

E greu.
.