Ciclo-pam-pam 2

Asta poveste incepe direct cu doi. Unu inca nu se inventase. Tehnicienii nemti responsabili cu treaba asta erau plecati... la criza.

Dupa ce am trecut razant, de cateva ori pe langa ideea de a ma introduce la loc moale si a executa somn de voie, am purces curios catre locul de intalnire. Pe care il retinusem vag, computadorul refuzand sa mi’l arate inca o data. Ceea ce nu a fost rau. Terasa cu pricina era inchisa de’a binelea. Probabil un grup de comando terorist american a stat la baza acestui act de sabotare.

Organizatorul (organizatorii) am senzatia ca au fost putin panicati de numarul incredibil de nebuni cu biciclete stransi. Se demonstreaza simplu starea de nebunie a participantilor. Unu… pai sa pedalezi in bucuresti inseamna ca esti sanatos la mansarda, maica? Da astia cu masinile peste tine ca ei nu stie multe! Doi… sa faci exercitiul mai sus amintit dincolo de miezu’ noptii, dupa o zi lucratoare? Trei… adica intr’o vineri, in loc sa dai drumu’ la manea, cu geamu’ larg deschis si masina la relanti pa magheru’ sa agati cateva bucati, cu care mai apoi sa petreci quality-time…tu cu bicicleta, maica?

La un moment dat s’a pus o intrebare de baza: pentru ce ne adunam, totusi? Intrebare care mie'mi parea axiomatica. Pai ne adunam pen'ca: ne place sa mergem pe doua roti, la aer, si ca sa'i obisnuim pe soferi cu prezenta noastra pe carosabil, si mai important sa'i obisnuim pe pietoni cu prezenta noastra pe pistele de pe trotuar, si in final ca in felul acesta aratam altora ca daca am supravietuit atat de multi inseamna ca nu este chiar atat de periculos sa pedalezi prin bucuresti. Acu’ fereasca sfantu’ sa vad manelistu’ de cartier cu telefonu’ infipt in ghidon imprastiind tonurile atat de suave, caracteristice speciei sale, pe toate cele trei benzi ale strazilor cu o banda pe sens! Cum de pilda se apucasera sa faca cu scuterele. La naiba, chiar imi pun bumpere pe monstruozitatea aia de 107 si fac puncte mai ceva ca in miami vice… sau cum s’or fi numind jocurile cu pricina!

Momentul meu de frustrare maxima: cand cu mic cu mare, circa 90 de biciclete faceau zgomot cu ce aveau la indemana. Io n'aveam. Harachiri monşer!

Hai sa schimbam stilul: carcoteli, ca la asta ne pricepem cel mai bine.

Am ajuns acolo... no fachin' comitet de primire. No fachin’ un bat cu o naframa’n varf cu “noroc bun!”. Am vazut in cateva locuri cate doo-trei biciclete razemate de’un ceva, nu stiam cine e mirean si cine e cadru didactic! Acu’ de unde sa stiu care din bautorii de bere sunt posesorii aparatelor razemate? Si care dintre posesori sunt veniti pentru ciclo-biclo si care pentru o betie crunta pe lipscani? No problem, mai dam o tura…de plaşere, ca face bine la ten. Pe cand dadeam tarcoale calm, cu gandu’ la alte nazbatii, vad un puştiu’ chiar macinat de ideea de a’i gasi pe făptaşi. Intru in vorba cu el, mai mult sa’l calmez, ca nu intelegeam rostul vreunei tensiuni cand bananai prin bucuresti pe bicicleta la ora aia. Intre timp s’a strans deja mai multa lume, ok, am gasit punctul de origine. Mi’am parcat chopperu’ chiar in fata unui magazin de “get high legally” facut frumos in stil autentic amsterdam. Se potriveau de minune!

Incepe sa se plece in traseu, nu chiar pe şestache, dar fara vre’un tignal care sa trezeasca omu’ turmentat de bere. Ori de spirt, na fiecare cu placerea lui…

Pana la prima intersectie am trait o stare de euforie pentru care am iertat toate balbele serii. Pur si simplu o mare incredibila de biciclete, de toate natiile. Tiganu’ taximetrist de la unirea intreaba: Ce sarbatoriti ba? Ca existam, ba! Bine, sincer, nu i’am dat raspunsul cu existenta, nu de alta da’ n’as fi vrut sa ma vad obligat sa’i dau explicatii din heidegger despre problematica lui a fi… ca sigur m’ar fi intrebat!

Pe magheru incepe sa se fragmenteze grupul. Nefiind niciun oficial in frunte care sa stabileasca ritmul, cei cu adrenalina in vene (mai degraba speed la ora aia) pedalau in alt ritm decat plimbaretii cu berea clatinata molcom in stomac.

Din cand in cand ne mai compactam. Bune acele opriri. Deja miscarea mai dezmortise si maxilare, asa ca unii cu altii discutii ad-hoc… lumea chiar uitase povestea cu scufita rosie! N’ai voie sa vorbesti cu strainii!

Acu’ io’i banuiesc pe unii ca luasera ceva extasy de proasta calitate, cu mult speed in el. Ca erau tare agitati. Nici nu apucam sa ne strangem din nou si ii vedeai cu “hai, gata, sa mergem!”. Hoo taaata, ca aiasta’i toata plaşerea’… legam grupul… sau cum spunea cineva mai demult: tinta e cuprinsa in drum…

Dupa cum s’a si vazut. Odata ajunsi la capat… misterul (adica inefabilu' sau cum vreti sa'i spuneti) s’a disipat mai ceva ca magaru’ lu’ buridan in ceata. Poate proiectez, dar cred ca majoritatea avea o stare putin dezorientata “Bun, si acum?”, “Mai ce?”, “Mai vrem!”. Deh, a lipsit un mic anunt de gen: “Acum 10 minute pauza obligatorie, cine vrea poate trage un pui de somn!”.

Organizatorul a propus trei variante de intoarcere, la alegere, pentru satisfactia oricui. Incerca sa faca pe plac fiecaruia. Organizatorul clar nu cetise gustave le bon.

Asta a fost finalul grupului. Cei carora varsta le cerea sa’si afirme independenta au disparut primii. Apoi au mai disparut cativa probabil dezamagiti de disiparea coeziunii. Plecat’am zece din vaslui, si cu serjentu’ noo! Ma uitam la mine… curios, eram calm. Cu cativa ani in urma mi’as fi iesti din pepeni cu un cap de coloana atat de nehotarat. Acum stateam si ma uitam la reactiile celorlalti.

Zi de seara pana’n vara.. am ajuns inapoi pe lipscani. Iar bere, iar vorbe… si’au trait fericiti pana la adanci batraneti, daca nu cumva mai chefuisc si azi….

Dar senzatia ‘ceea de aproape o suta de biciclete napustind prin unirii blinganind din faruri si clopotind pe toate limbile a fost superba, mi’a umplut de placere tot week’end’ul!


ps. totusi un traseu din punctul a in punctul b prin bucuresti se face topaind din parc in parc. mai mult aer, mai putin esapament, sanatate mai sanatoasa...