Presiunea sociala

Oile exista.
Nu le poti trata, nu le poti eradica.

Legea firii, natura umana sau ce’o fi... determina existenta behaitoarelor in proportie dominanta.
Ei bine, aceste behaitoare sunt conduse prin tot felul de mecanisme... ca de par example presiunea sociala.

In vremurile care pentru mine sunt reper de normalitate (desi erau niste vremuri monstruoase), adica in copilarie, presiunea sociala avea un sens si o directie evidenta: demnitatea umana. Probabil asta nu se intampla peste tot, probabil se intampla doar in piata romana, undeva prin mijlocul bucurestiului, dar daca ar fi asa, tare rau mi’ar parea.

Zic de posibilitatea asta deoarece vad indivizi cam de varsta mea care se pare ca nu au trait intr’un climat similar. Dar cel putin in bucuresti stiu ca in orice directie mergeam cu trolebuzul atitudinea oamenilor, atmosfera, erau similare. Si uite’asa imi dau seama ca de fapt indivizii astia care nu par sa fi crescut in acelasi climat de fapt chiar nu au facut’o: sunt veniti in adolescenta in bucuresti (acum am tei exemple hidoase pe retina, toate se pliaza pe acest tipar).

Dar despre altceva vreau sa ma descarc.

Mai nou presiunea sociala si’a schimbat orientarea. Complet. Acum presiunea sociala vizeaza tolerarea nesimtirii. Vizeaza reducerea la tacere a celor ce se ridica impotriva nedreptatii, impotriva nesimtirii... Exemplu. Iata’l pe colegul meu (proaspat venit din moldova by the way, onesti, cred), pe care mi s’a pus pata de cateva saptamani cand l’am vazut cat de mandru ne explica noua cum a gasit el modalitatea de a fura din automatele cu mancare. Ce a facut in momentul povestirii presiunea sociala? Cu exceptia mea, toti colegii au ras. Si nu dispretuitor. Dupa o jumatate de minut in care am urmarit reactia fiecarui coleg in parte, printre ei fiind cel putin doi care pretind ca duc o viata condusa de principii morale, am dat drumul la sonor si l’am facut cu ou si cu otet pe respectivul. Ce a facut presiunea sociala? A tacut. In fata celui care fura si era mandru de asta reactiona aprobator razand. In fata celui care punea la zid fapta tacea dezaprobator.

Azi acelasi nemernic a facut un colet mult prea mare si greu. Un coleg i’a atras atentia si i’a spus ca de regula noi facem mai multe colete mai usor manevrabile. “eh, merge si asa!” a raspuns moldoveanul nostru. “pai da, dar nu te gandesti si la ceilalti, care le vor cara?” ii raspunde tipul din valenii de munte... (vedeti cat de plin e bucurestiul de bucuresteni?). Si vine bomba moldoveanului: “Pai ce imi pasa mie de ceilalti?” vorbind pufnit, degajand fizic nesimtire si autovalorizare. Firesc, iar l’am luat la pula. Scurt, fara tiganie, in doua propozitii. Ce a facut presiunea sociala (adica majoritatea colegilor)? A continuat sa se poarte cu el firesc, ca si cand nu ar fi gresit cu nimic, oferindu’i in continuare semnale de acceptare sociala.

Adica azi ai voie sa fi nesimtit, si sa spui raspicat in gura mare acest lucru. Ai voie! Insa nu ai voie sa’l iei pe un nesimtit de urechi, sa’i spui ca este un idiot, un imbecil, un cretin care nu merita nici sa murdareasca aerul celor din jurul sau. Nu ai voie. Nu este corect din puctul de vedere al multinationalei la care lucrezi. In mod sigur daca i’as spune aceste lucruri pe care le merita, as primi mustrari din partea organizatiei.

Alt exemplu. Mai larg.

Mai cu ceva zile in urma o fata, pe un blog, a pus un articol in care sustinea ca neamul romanesc este unul de toata jena. Chestia asta se pliaza pe alt curent de behaitoare, care cere in mod expres ca atunci cand capeti un dram de expunere publica sa afirmi ca esti o persoana fara orgolii inutile, care isi neaga demnitatea de apartenenta la o comunitate cu diverse valori. Ce a facut presiunea publica? A imbratisat’o cu drag, a elogiat’o... Am intrat in contra curentului (asa cum imi si place de altfel). Si am dat cateva argumente conform carora afirmatiile urate despre neamul acesta isi mai pierdeau din forta.

Eh, atunci a cotit’o si a spus ca prea vechi argumentele (se refereau la traci, la daci...). si a cerut ceva din ultima suta de ani. Atunci a aparut domnul Razvan Butaru care a navalit cu puzderie de argumente din ultima suta de ani, naucitoare dar splendide.

Eh, atunci fata noastra a cotit’o din nou spunand pai cum, doar acum recent in ultima suta de ani? Domnul Razvan i’a facut pe plac. S’a dus catinel in urma cu sute. Si din nou argumente splendide. Pline de bun-simt si splendide.

Azi fata noastra pune un al doilea articol in care din nou a cotit’o. Acum afirma ca de fapt chiar daca argumentele de care intrebase prima data exista... nu o incalzesc cu nimic. Neamul asta este de trei lei si gata!

Ce a facut presiunea publica? De cate ori apareau afirmatii denigratoare... behaitoarele raspundeau cu “URA!”. De cate ori apareau argumente care duceau la deschiderea ochilor, la recapatarea demnitatii proprii... taceau cu capul in pamant, in pozitia ghicelului.

Chiar ajung sa ma intreb daca foloseste cuiva existenta acestor curente de autoanihilare a demnitatii umane din noi. Ca oricum, evident, cei ce le propaga sunt niste oi care merg cu turma.

De ce presiunea publica nu mai cere demnitate ca acum 25 de ani, ci contrariul?

Si cel mai ridicol aspect. Una din motivatiile pe care se bazeaza curentul de autodenigrare este dorinta de politically correctness “sa nu fim nationalisti!”. De parca asta ar fi boala rusinoasa si scarboasa, care ar denota o inapoiere mentala si sociala abisala. Ei, oile cu acest tip de gandire nu aud insa mesajele ultranationaliste ale marilor puteri. Aud insa micile noastre pretentii de demnitate a neamului din care facem parte si le pun la zid!

Si din aceesi categorie sunt oile care initiaza actiuni imorale sub platosa “asa sunt regulile, eu sunt doar un angajat model”. Cand inainte de ’89 s’au ascuns dupa aceleasi degete altii, lumea a sarit ca arsa. Dar cand umflata cu probleme de sexualitate in cuplu de la personal, din multinationala, face acelasi lucru... treburile sunt ok. Turma merge inainte impinsa de cozile de topor.