dezavantaj inteligenta ep 2 si divagare la sfarsit

Na ca s’a deschis sezonul la amintiri.

Cronologic.

In scoala, la mate’ am observat la un moment dat ca notele mele incep sa scada. Iar daca acasa primeam desconsiderare, prietenii se imputinasera (ca nu ma mai simteau de’al lor – cum mi’a explicat de curand colegul de banca)… scoala ramanea pentru mine singurul loc de unde sa’mi alimentez cumva stima de sine. Am inceput sa compar lucrarile mele cu ale colegilor. La note egale eu facusem mai mult! Iar cand am vazut o lucrare in care era rezolvat mai putin si avea nota mai mare m’am dus la profesoara. Ce raspuns am primit? “Eu stiu ca tu poti mai mult, si nu vreau sa te las sa te culci pe’o ureche…”

Asa ca primeam nota mai mica pentru ca puteam mai mult. Unu’ la mana.

In adolescenta, adultii care ma stiau mai mult din vedere si in treacat imi dadeau suport, ajutor… ca daca n’am fost niciodata un pusti teribilist care sa urle aiurea in gura mare ca e tare si bengos, nu am adoptat tinute teribiliste sau cool printre pusti… ma considerau din categoria celor nevoiasi… asta pana se interesau mai mult de mine si ajungeau la concluzia “pai tu esti destept, tu poti si singur!”. Doi la mana.

Dupa o serie de circumstante si hotarari personale, la nouaspe’ ani am ajuns sa lucrez bucatar. Din nou o semiruda care ma stia doar din vedere m’a ajutat si mi’a pus o pila. Asa ca am intrat in bucataria de la Casa Doina! Unde firesc, deja invatasem lectia, ba chiar descoperisem ca atunci cand cei din jur afla ca ai mai multa minte te considera automat rival. Asa ca nu ma apucam sa le povestesc pe ce cocaluri imi colinda mie neuronu’ sau despre noica, eliade, tutea, cioran, kant si naiba stie ce mai citisem pana la varsta aia… asa ca la randul lor ma vedeau un pusti timid, tacut… care este constiincios si face tot ce i se spune… probabil chiar natang. Si a fost o viata calda. Oamenii aia s’au purtat cel mai bine cu mine. Fata de ei mi’am tinut gura cel mai bine… si cred ca nu e o coincidenta. O singura data m’am trezit vorbind cu contabilul de acolo, care dupa doua propozitii ale mele a facut ochii cat cepele si m’a intrebat ce caut in bucatarie. Pai ce sa caut? Pseudoparintii mei ma trimisesera la liceu de bucatari! Probabil se luasera dupa rezultatele mele de la olimpiade sau dupa concursurile de sah castigate intre 12 si 13 ani. Ce’i drept statusera in cumpana cu liceul de mecanici auto… dar s’or fi gandit ca aratam cam firav pentru un mecanic. Dar oricum dupa sase luni de zile ca bucatar aveam salariul de patru ori mai mare decat un profesor cu vechime! (aveam grad de comparatie profesorii pentru ca daca m’as fi luat dupa sfaturile profesorilor m’as fi facut prof de mate’). Revenind la viata din bucatarie mi’am dat totusi seama ca nu imi voi mai putea tine gura mult timp… ma sufocam tacand si ascultand discutii banale… in fine, asta ar fi fost trei la mana. Unde rolul meu era cel al unui bidirectional tratat preferential. qed.

Asa ca a face pe prostul este in societatea noastra o metoda sigura de viata calda, inconjurat de prieteni…

A arata semne de inteligenta este o metoda sigura de a’i convinge pe cei din jur sa se comporte cu tine precauti, susceptibili, distanti.

In liceu aveam o colega de clasa care era in mijlocul activitatilor sociale. O bidirectionala sadea. M’am trezit intr’o zi cu ea spunandu’mi in particular: “daca as fi eu asa desteapta ca tine…”. Ea a fost prima, au mai urmat apoi si alte destainuiri similare. Deci bidirectionalii tanjesc totusi dupa inteligenta. Dar se comporta fata de cei inteligenti cu… STOP! Ca mi’am amintit. CONTROLUL!

Ceva mai important:

S’a bagat in capul maselor ideea “controleaza’ti singur viata!”. Firesc, pare un principiu frumos, drept bla-bla.

Insa!

Primul nivel al aberatiei. Se spune deci ca tot pocnitu’ in freza cu gura intredeschisa si cu saliva atarnandu’i este capabil sa ia cele mai bune decizii pentru el. Numai ca ba! Traim in societati. Orice decizie personala afecteaza si persoanele din jur. Deci ala pocnitu’ in freza nu ia decizii numai pentru el. Nu are cum! Cand el decide ca i’ar prinde si viata lui ar fi mai buna daca nu l’ar mai deranja aia cu pretentiile lor de a nu mai injura pe strada, de a nu mai arunca gunoaie din masina si hotaraste ca trebuie sa le dea o lectie si iese cu ranga la ei… in mod sigur nu este o decizie care ii afecteaza numai lui viata! Chiar daca am fi atat de naivi sa consideram ca le ia chiar pe alea care ii sunt bune lui.

Al nivel al aberatiei. Ceva mai serios. Dupa ce omul de rand a ajuns sa fie convins ca poate sa’si controleze viata, s’a trecut (iar diateza aia reflexiva) la nevoia sau datoria de a’si controla viata. Dpdv civic chiar fiind o datorie treaba de a alege conducatorii. Si ce conducator alegi cand tu trebuie sa fi in control? Pai alegi conducatorul pe care il intelegi cum gandeste, pe conducatorul care gandeste la fel cu tine… Alegi conducatorul care iti da senzatia de control prin faptul ca fiind la acelasi nivel cu tine va avea aceeasi plaja de decizii.

Iar in aceste conditii… cati vor alege conducatori inteligenti? Cati vor considera ca ii inteleg pe acei oameni?

Si cati vor alege conducatori de nivelul vecinului de la patru cu care iesi la o miuta, la o bere si mai tragi o teapa cui se nimereste?

…asta ar fi un raspuns pentru articolul veronicai care era deranjata de faptul ca inteligenta a fost aruncata din pom cand s’au urcat maimutele (ma refer la pomul cunoasterii si la pomul din care se iau decizii)… becali parlamentar… chiar nu reusesc decat sa rad de cate ori imi amintesc de asta.