Decoruri

Imi place sa ma uit in culise. Sa vad ce sa afla in spatele lucrurilor. Mi se pare o dovada de inteligenta a fi capabil de a distinge intre straturile de realitati. Realitatile nu sunt diverse, ca pestii intr’o balta, ci suprapuse. Iar in functie de profunzimea de care esti capabil poti percepe multe… exact ca in bancul cu cei trei betivi iesiti din bar: “sunt doua luni pe cer / ba trei / pe care rand?”

Ei, eu sunt un astfel de betiv.

Si traiesc intr’o lume in care nu numai ca oamenii prefera sa fie treji, in care oricum marea lor majoritate sunt treji de la natura, dar colac peste pupaza iata ca au aparut cunoscatori care afirma ca nici nu trebuie sa distingi realitatile, ci sa o alegi pe aia care iti convine tie, care iti provoaca cea mai mare bucurie si sa visezi frumos. (vrei sa dormi / si dormi! / nici nu'ti imaginezi...)

In momentul in care io percep o serie de luni, iar interlocutorul imi spune ca doar una singura exista… imi simt insultata inteligenta. Adica tu daca vrei sa traiesti cu capul in pamant ca strutul si sa vezi doar suprafata lucrurilor (sau suprafata aia care iti place) ok, treaba ta. Dar sa vii peste mine sa vrei ma convingi ca aia e singura realitate, e ca si cum mi’ai spune “esti prost!”. Iar cand intamplator sunt in toane bune si exersez cu tine un pic de maieutica, si te vad tragand cu toata forta nu spre cunoastere ci spre pastrarea viziunii care iti provoaca placere… la naiba, mi se face lehamite.

Acum imi dau seama de ceva asociat. Dincolo de pornirile mele misogine, e pura realitate statistica: persoanele pe care le’am vazut adoptand metoda “nu conteaza sa vad realitatea, conteaza sa vad ce’mi place mie” au fost numai femei. Mmm… si tot la femei am vazut si incrancenarea inversa – nu conteaza ca el a facut din alt motiv gestul x, conteaza ca eu vreau sa’l vad rau si il vad rau, drept care este rau!

Iar asta o corelez in mod cinic cu o discutie de acum zece ani si ceva in care o psiholoaga statea la o sueta cu alte psiholoage despre rezultatele unor chestionare in care se arata ca barbatii “au tendinta de a considera ca pot fi obiectivi…ei chiar cred in obiectivitate, ce naivi!”. Conform acelor psiholoage obiectivitatea era un fel de mos craciun, deoarece realitatea este discutabila, deci care nu exista. Apai. In primul rand, daca este discutabila nu inseamna ca nu exista. In al doilea rand, faptul ca barbatii refuza(u) sa se lase dominati de emotii atunci cand se punea problema de a cunoaste… le da(dea) acestora si dreptul de a considera ca au ajuns a o intelegere a faptelor obiectiva, chiar daca aceasta contravine cu cum le’ar fi placut sa fie realitatea. Ei sunt constienti de parasirea lumii care’mi convine si cautarea altor explicatii pentru diverse fenomene, este un act constient si voluntar. (se poate contraargumenta ca niciodata nu putem iesi din lumea care ne convine, ca orice concluzie a noastra este tot in legatura cu ceva din interiorul nostru, chiar inconstient, sau cel mai adesea inconstient(izat), dar asta este un argument din alta categorie, de pe alt rand de realitati).

Revenind la betia mea. Se stie ca un om beat intr’o multime de oameni treji strica armonia. La fel si un om treaz intr’o gramada de oameni beti.

Pana cu vreo sase ani in urma, cand se mai apuca vre’un careva sa ma contrazica, sa’mi spuna ca exista doar o singura luna, sau un singur sir de luni, imi simteam inteligenta insultata, ii demonstram ca’i prost si ma dadea afara. Ca de multe ori se intampla ca astia sa fi sefi / patroni. Asa am trecut pe la cincisprezece firme. In aproape zece ani. Din care am mai avut si vreo trei-patru ani liberi in care m’am plimbat pe la cursuri, pe unde’mi placea sau munceam pe cont propriu.

Insa pe la 28 de ani am schimbat foaia. Am vazut ca nu ma ducea nicaieri capacitatea de a distinge ‘nspe’ mii de straturi de realitati. Am ales sa iau in considerare si eu o singura luna. Aia cu papica, sex, somn, caca, papica, sex, somn, caca… si a fost cald vreo doi ani. Soare, cald, frumos. Societatea m’a recompensat pentru renuntarea la inteligenta. Exact ca in m'am hotarat sa devin prost a lui martin page. In mod cinic, societatea abia acum mi’a dat pozitia unui om inteligent (un job in it).

Si acum am inceput sa intalnesc oameni care se pretind inteligenti. Pe motiv ca ei sunt fericiti cu luna lor! Si’au colorat o luna care le da atata satisfactie… Una e sa’ti puna cineva niste cartoane colorate in fata ochilor si sa crezi ca aia e ralitatea. Dar sa te apuci tu sa te minti de unul singur… e penibil.

M’am format cu a cunoaste ca valoare.

In fine. M’am lungit aiurea. Voriam sa scriu despre cunoasterea care te elibereaza de sforile conditionarilor animalice. Cunoasterea care te ridica de la statutul de mamifer biped la cel de om (conditionari de care amintea si veronica), despre efectele colaterale contrare pozitiei “eu nu distrug corola de minuni a lumii”, nu prin intentie ci prin efect, despre ridicolul situatiilor in care unii imi pun o luna in fata pentru a ascunde alta in timp ce eu vad chiar mai multe decat ei… la naiba. M’a plictisit si pe mine scrierea asta pana la urma.