Cool

Ma uitam azi distrat la tv’urile din statiile de metrou. Niste surferi cu niste parapante mici. Faceau acrobatii. Lumea de pe plaja se uita la ei cu “wow” in priviri.

M’am oprit doua secunde si mi’am imaginat care sunt senzatiile in timpul acrobatiilor. Pentru cei care le executa. Senzatiile pe care ti le transmite corpul, nu piticul care’ti spune “sunt cool, sunt tare”…

Am fost un impatimit al bicicletei. La 19 ani mergeam cu bicicleta la munca, inclusiv iarna, pe viscol. La 21 de ani imi puneam un picior in ghips si imi ingrijeam singur proaspata gaura din barba, dupa ce am intrat in fundul unei masini parcata aiurea pe banda intai pe un bulevard. N’am vrut sa’i las sa’mi coasa barbia la amintirea cusaturii din palma. Si am facut bine. Cicatricea din barba e mult mai mica decat cea din palma desi initial gaurile erau invers ca marime. La doua saptamani dupa ce mi’am scos ghipsul m’am dus la giurgiu… tot cu bicicleta (cu alta, fiindca din prima nu mai aveai cum sa scoti ceva).

Dar n’am facut acrobatii cu bicicleta. Fiindca atunci cand am vazut ca ma simt pe bicicleta la fel de sigur ca pe propriile picioare si am incercat sa fac chestii noi am descoperit cat de inconfortabil este. La ski am vazut acelasi lucru. La windsurf din nou - acelasi lucru. Daca nu luam in seama valul de adrenalina, acrobatia ramane doar un imens discomfort la nivel fizic.

Si atunci de ce? Pentru ce?

Din nou, exceptand adrenalina (care oricum dispare dupa intrarea in rutina a miscarii), principala motivatie de a face acrobatii cred ca ramane dorinta de a fi cool. Evident mai sunt si alte motivatii, insa am senzatia ca a fi cool, a da bine, a fi tare, a te impauna in ochii tai sau ai altora este principala motivatie pentru acrobatie.

Aceasta dorinta mi’a lipsit dintotdeauna, ba chiar am vazut’o penibila.

Sa fi cool, sa te dai mare… o vad ca o dovada a prostiei. Si este unul din motto’urile zilelor noastre. Generatiile mai mici au deschis ochii cu aceste cuvinte in fata lor. “be cool”, “arata tuturor ca…” , “fi smecher!”.

Punerea centrului de greutate pe aparenta imi pare un mod bidimensional de a privi lucrurile. Suprafata si atat. No fachin’ adancime. Doar lungime si latime. Mda… chiar lungimea si latimea sunt criterii aflate sus ierarhic in cantarirea oamenilor azi.

Imaginea (aparenta) vietii a capatat mai multa greutate decat viata.