Realitatea, tulburelul si sansa

.
O mica "amuzamenta": la 20 de ani obisnuiam sa arat ca se poate "demonstra" orice - inclusiv / mai ales chestii false - folosind mici "salturi logice", alese in functie de capacitatile cultural-intelectuale ale auditoriului.

Insa acum... observ ca sunt mai apropiat de a demonstra ca... nu se poate demonstra nimic. Orice argument rational poate fi anulat in baza unei legi (valide) de critical thinking, de coerenta  / sanitate logica. 

Cele doua suna contradictorii la prima vedere. Insa in fapt se ajunge in acelasi punct - cat de limitata este ratiunea ca instrument de cunoastere. Ceea ce sustinea si Eliade in Solilocvii, dar aici apare din alta perspectiva. Si totusi fara ratiune nu exista cunoastere. Insa ratiunea doar coaguleaza cunoasterea, nu o creaza. Este doar un catalizator. 

Ok, fie... so?!

Hmm... Pai de exemplu prima implicatie care imi trece prin minte este ca societatea in care traim este una in care experienta directa a faptelor este din ce in ce mai putin posibila. Am ajuns intr'o lume ale carei realitati le evaluam volens nolens prin ratiune, nu prin experienta directa, nemijlocita. 
Drept care sansa de a evalua realitatile lumii inconjuratoare scade dramatic. Traim intr'un mediu tulbure al parerilor create de mecanisme rationale care incearca sa inlocuiasca experienta / informatia directa. Un exemplu practic este fenomenul de fake news - imposibil de combatut intr'un asemenea tip de mediu. Alt exemplu - si asociat - este polarizarea in jurul unor idei considerate(!) adevaruri - care pot fi sustinute sau demontate doar in virtutea unor acte voluntare de selectie a unor convingeri create a priori, in avans (beliefs) - Ilie alege sa creada ca doar PSD vrea binele tarii, Marian alege sa creada ca doar AUR, iar informatiile colaterale sunt filtrate si evaluate in functie de aceste beliefs. Si nu poate exista o discutie reala pentru ca rationalul este impotent (vorba lui Eliade) in stabilirea adevarurilor iar experieta directa este imposibila in acest tip de societate.

Ceea ce creaza ipoteza ca un proces prin care mediul social isi mareste constant gradul de complexitate creaza o lume distopica unde realitatile sunt din ce in ce mai intangibile membrilor, drept care deciziile sunt din ce in ce mai deconectate cu realitatile. Un sistem haotic, un sistem brownian, un sistem al sansei. 

Si btw, acest proces de crestere constanta a complexitatii societatii e real  - so far. Si intr'o directie paralelea cu cea a lui Alvin Tofler din Socul Vitorului, devine foarte probabil ca la un moment dat sa apara o surpare a sistemului, sa se reduca nivelul de complexitate, pentru ca mediul sa redevina viabil. 
. 

Despre inteligenta

 .

    Daca esti inteligent, trebuie sa fii in vecinatatea celor din jurul tau. Adica nu prea-prea fata de cei din jurul tau. Altfel vei fi un strain pentru ei. Orice ai face.

      Iar daca sari un pic calul, tot ce te mai poate salva este incultura. Sa fii la fel de incult ca ei, pentru ca asta te va ajuta sa ai subiecte comune. Asa incat tu chiar daca spui lucruri ciudate, macar sunt pe subiectele lor, pe subiecte... penibile. Altfel devii un... real "excommunicado" (referinta John Wick). Pentru ca amorul propriu si orgoliul omului comun nu permit o astfel de asociere. Decat pe perioade scurte, in care omul de rand este ébloui (surprins-interesat-entuziasmat) de ciudatul fenomen pe care il intalneste. Pe termen lung, insa, nu poate integra o astfel de existenta ca fiind una naturala, fireasca.

      Am zis subiecte penibile pentru ca nu am gasit grup care sa fie si inteligent si cult. Cei inteligenti sunt trimisi de catre societate in chestii tehnice (unde educatia exclusiv tehnica - adica incultura - face legea) iar cei nu chiar inteligenti, dar cu memorie solida sunt trimisi in cultura (zona academica), unde inteligenta redevine handicap din doua motive - si pentru ca nu este un element comun al grupului, si pentru ca realizezi ca imparatul e cam la nudul gol prea des - prea des sunt pusi in biblioteci la capitolul ganditori niste jalnici impostori, fie cu dificultati de exprimare, fie din familii importante, fie smecherasi care impresionau preponderent prostimea feminina la balurile din inalta societate cu cuvinte aruncate ieftin si turmentant - de ex Voltaire. Sau Sartre. Sau amandoi, deja incep sa uit, a trecut mult timp de cand. Dar parca mai degraba Voltaire.

     Nu as mai fi intrat in zona asta de subiect dar acum cateva saptamani un coleg aflat mai la inceput mi'a adresat o (kind of) intrebare retorica "Nu'i asa ca te simti prost cand stii ca esti inteligent dar nu suficient incat sa fii geniu?"... ceva de genul asta. Well, dupa cateva saptamani mi'am amintit ca prin adolescenta, early 20's am avut tendinta de a fi frustrat pe tema asta. Doar ca imediat cum aparea tendinta in cauza imi aduceam aminte ca pentru a fi geniu d'ala care inventeaza chestii in fizica sau matematica trebuie sa ai ocazia. Adica sa ai ocazia sa inveti in loc sa supravietuiesti batailor de acasa ascunzadu'te in fictiune - beletristica, (mai) trebuie sa ai ocazia sa studiezi la facultate in loc sa muncesti 10-12 (uneori 14 ore pe zi), orice gasesti, pentru a putea locui in chirie, cu burta relativ goala. Fiindca asa se traia in '90-2000 in Bucuresti. Din mai multe motive - care nu au legatura cu subiectul. 

Asa ca revenind la subiect - respectiva constatare pentru mine s'a transformat rapid dintr'o potentiala sursa de frustrare intr'o curiozitate: de ce inteligenta nu ajuta in viata de zi cu zi? Intrebare care rapid s'a transformat in de ce inteligenta este un handicap in viata de zi cu zi? Mi'a luat vreo 15-20 de ani sa il gasesc pe Taiko cu partea lui de raspuns - din viata reala. Si inca vreo 10 sa ajung la ce am scris in inceput. Pentru ca au mai fost doua lucruri care mi'au intarziat ajungerile. 

Partial (primo) pentru ca in timpul omniprezentalor batai primite in copilarie de la sotul mamei mi se repeta constant ca sunt prost, idiot samd. Pe de o parte stiam ca nu sunt, ca doar mergeam la olimpiade de matematica si la concursuri nationale de sah dar pe de alta subconstientul este o chestie care functioneaza destul de primitiv. Si creaza niste superbe disonante cognitive, iar de asta de care zic abia acum am inceput sa imi dau seama. Asa ca undeva adanc fluctuez intre convingerea ca sunt inteligent si cea ca sunt... normal.

Si partial (secundo) pentru ca niste-mai-mult idealism. Care s'a luat frumos de mana cu disonanta cognitiva si afirma ca poate nu sunt eu inteligent, ci... ma invart printre ghinionisti, cu dotare mai precara. Da, la cutiuta. Iar cu timpul, pentru ca ma tot invarteam printre altii, si altii, si altii, si tot dovedeau aceeasi dotare precara, idealismul meu insista ca e imposibil ca omul de rand sa fie atat de prost. Drept care am neplacuta impresie ca mi'am creat neplacuta obisnuinta de a reactiona - la randul meu - ébloui (uimit-surprins) de afirmatiile sau actiunile... negandite ale celor din jur. Care obisnuinta s'a transformat cu timpul in frustrare. Asa ca as avea o frustrare, dar nu pentru ca nu creez chestii de Nobel in fizica, ci pentru ca omul de rand este atat de jos incat ne condamna pe toti la o viata mizera. Chiar daca tehnic sunt cativa care amelioreaza situatia, din punct de vedere social... prostul e rege. Ajuns aici tot am un pitic in fundul curtii care da din picioare si urla ca poate nu inteligenta (sau lipsa ei) este problema ci cultura care schimba decorul, placerile, preferintele - si astfel izoleaza. Dar nu are dreptate acel pitic, pentru ca imi amintesc clar puzderia de cazuri in care disensiuni sau tragedii au fost create in ciuda fondului cultural comun, dar in baza capacitatii diferite de rationare.