scrisoare catre razvan - batman beginings

 

.

 pe scurt viata asa cum mi'a fost aratata mie (sa zicem ca asta ar fi un subtitlu)

nota explicativa: trezit in miez de noapte si e greu sa mai adorm. partial si pentru ca intunericul noptii face si gandurile sa fie mai negre-adanci. asa ca macar le scriu. dupa aproape o intreaga viata s'a intamplat sa se refaca niste legaturi cu colegi din scoala generala. R. este unul dintre ei, cel care mi'a provocat randurile de mai jos.

R. , tocmai mi'ai zis ca n'ai avut familie cu pedigree care sa iti asigure... ce trebuia.

o teorie a mea despre societate e una care afirma ca este decisiv nivelul la care familia asigura intrarea "vlastarelor" in sanul ei.

 pe scurt am avut o copilarie in care eram batut cu simt de raspundere cam o data sau de doua ori pe saptamana, lovit si jignit zilnic. de adultii care trebuiau sa aiba grija de dezvoltarea mea.

 acei adulti au decis ca eu care mergeam la olimpiade de mate si concursuri nationale de sah, propus insistent pentru internationale (chiar si in conditiile de mai sus) trebuie sa fiu dat la un liceu de mecanici auto.

 un prieten de familie cu influenta mi'a marturisit (pe la vreo 30 de ani) ca a fost ingrozit de asta, drept care i'a convins sa ma dea totusi la un liceu de ospatari-bucatari pentru ca va avea grija de mine sa ma bage undeva bine dupa liceu.

 la 14 ani fugit de acasa sa scap de teroarea in care "traiam". am locuit apoi cu alti adulti care nu au mai facut ca primii. insa mi'au oferit o adolescenta in frig, foamete, saracie.

acea saracie care te invata cum sa combini apa, paine, margarina, zahar si un resou, astfel incat sa fie gustoase. in functie de cativa parametri: daca painea e proaspata sau piatra-bocna, zaharul si margarina pot sau nu sa fie disponibile. pe de o parte pe atunci painea se intarea nu se mucegaia ca azi, pe de alta si noi o tineam in aer liber, nu in pungi tocmai ca sa evitam sa mucegaiasca, astfel ramanand totusi comestibila...

 prima admitere la facultate se poate spune ca (partial) a fost vina mea. eram indragostit lulea asa ca dupa ce am facut niste lucruri fabuloase in examenul de mate (din pacate dupa o greseala de scadere 3-1=1 in loc de 2), am iesit rapid sa o astept pe ea, sa fiu primul care o vede cand iese si ea de la examen. (o povestioara destul de suculenta, cu multe detalii interesante, nu o dezvolt acum)

bine, de vreo doua luni as avea o mica teorie - pentru ca tocmai am vazut un articol de neurologie care afirma ca dezvoltarea memoriei este puternic afectata de nivelul de angoasa din viata infanta. ceea ce ar explica de ce pentru mine a fost greu spre imposibil sa retin, sa tocesc. ergo, dificil sa iau examene de admitere in facultate unde nu ma puteam baza exclusiv pe inteligenta (matematica).

 apoi, de la 18 ani a trebuit sa muncesc. dar nu part-time, nu intern-ship... ci sa muncesc astfel incat sa imi asigur 100% hrana, imbracaminte si... acoperis! si daca se putea - bani de carti. sa mai si ies la un suc cu amici, cu fete... era ceva foarte amenintator pentru finantele mele. asta la 18, 20, 25 de ani...

toate astea se intamplau in acei ani '90-2000 cand oameni in toata firea ajungeau la sapa de lemn... si se traia crunt in Romania. somajul si inflatia faceau ravagii.

 ah, si ceva esential - a trebuit sa muncesc cu joburi gasite la ziar. aici e spilul. in acei ani pe de o parte, iar pe de alta parte fiind vorba de primele jobu'uri din viata care iti dau startul...! pentru ca in functie de ele CV'ul incepe sa limiteze. am mari dificultati sa cred ca familia chiar si fara pedigree nu ti'a ajutat. ca nu a fost un cunoscut de familie care sa fi zis ca stie un post liber sau ceva, chiar si cu concurs. unul de start, de inceput, de unde sa cresti. dar era de start nu de intepenit in el. chiar si in aceeasi companie diferenta intre cei angajati "la ziar" si cei recomandati era enorma. dincolo de diferentele colosale in "renumeratia dupa buget" oportunitatile de avansare nu existau pentru cei luati de la ziar. paradoxal, daca acestia chiar isi faceau treaba exemplar erau tinuti pe aceeasi pozitie tocmai pentru ca o ocupau extrem de eficient. asta se intampla si azi in corporatii, se vede la tot pasul. poate imi spui ca in subordinea ta nu se intmpla asa lucrurile. chiar si asa - la tine e o oaza. restul lumii nu functioneaza dupa regulile "tale" - si aici e conexiune obligatorie cu subiectul Universului, dar acest subiect alta data.

 astfel ca am dezvoltat doua vieti paralele.

 una in care eram condamnat la joburi de la baza piramidei, joburi prost platite si cumva jignitoare pentru capacitatile (si apoi) pregatirea mea. bucatar, zugrav, santierist, magazioner, contabilitate primara... orice, dar absolut orice gaseam la ziar. nota bene, nu imi perminteam sa selectez, iminenta foamei si ciudata nevoie de a nu trai in strada nu imi permiteau asta.

 si a doua existenta - viata personala - unde m'am aruncat in cultura. si in cautarea valorilor frumoase care imi lipseau in viata "cealalta". a doua existenta unde invatam si partea cu "Universul iti raspunde" dornic sa fie adevarat asa ceva, dornic sa apara si in viata mea aceasta... relatie. ca si asa de cand ma stiam oricum actionam aprioric dupa regulile binelui si frumosului - pentru ca asa simteam, nu pentru ca as fi cautat reciprocitatea Universului. (a fost un capitol frumos din viata - poate cel mai, mi'ar placea sa intram o data in subiect, insa e unul delicat)

 a doua existenta unde toate bune si frumoase (dincolo de frustrarea de a nu'mi permite sa cumpar destule carti) numai ca dupa ce interlocutorii erau fascinati de mine apareau intrebarile... "si cu ce te ocupi?", "ce facultate ai facut?". in my early 20's financiar nu imi permisesem sa mai dau a doua oara la facultate si eram bucatar. sau zugrav, sau naiba stie mai ce. si oamenii erau din nou uimiti dupa care... cautau sa vorbeasca cu altcineva mai important, pentru ca si ei erau in goana catre top of the food-chain. pe atunci era chiar jenant sa vorbesti cu un bucatar, acum e somehow la moda.

iar a doua problema de care m'am lovit este foarte succint formulata de musiu Liiceanu, care afirma in repetate randuri ca nu este intelectual acela care se refugiaza in cultura, acela "care foloseste cultura ca drog, ca o nevoie" (cum faceam eu), ci acela evident care va fi avand o familie care sa ii permita huzur pe bancile unei facultati ce promite un viitor financiar incert! eh well, pentru mine cultura era primordial o nevoie pentru a supravietui interior in conditiile vietii de mai sus. asa ca mi'a fost stopata "recunoasterea sociala" si pe aceasta directie.
m'ai intalnit o data la un grup de discutii, cu niste profesori universitari, oameni din cercetare, studenti, docenti... firesc, i'am uimit si pe ei de cateva ori (numai de cateva ori am deschis gura acolo) si le'am revolutionat putin modul de desfasurare a intalnirilor. (si asta e o povestioara in sine, una relativ draguta) dar tot outsider eram, nu aveam confirmarea oficiala a societatii.

si la cele de mai susmai adaugam si faptul ca pe piata muncii concuram cu indivizi care isi permiteau sa ceara trei sferturi, jumatate, sau chiar sa faca internship pentru posturi din care eu aveam nevoie sa imi asigur traiul de la a la z.

 si cele de mai sus fara sa fi mentionat de efectul culturii si inteligentei in mediile in care am fost obligat sa traiesc. deoarece cele doua erau evident incompatibilie. si aveam prostul obicei (inconstient) de a folosi un lexic prea bogat si mai rau - fara geseli gramaticale... deveneam instantaneu nesuferit. daca lexicul am invatat rapid sa il mai strunesc la nevoie, agramat nu puteam vorbi. asa'i pe santier. dupa ce ma cunosteau - ani mai tarziu - mai toti imi marturiseau cu remuscari ca se purtasera urat cu mine, ca de fapt sunt tip ok dar nu ma puteau suferi la inceput din cauzele de mai devreme, ca erau convinsi  ca "ma dau mare". pentru ca vorbeam corect...!
bogdan iti poate spune - un amic din copilarie mi'a zis ca nu m'i'a oferit un post intr'un birou desi ii aratasem ca invatasem de unul singur in timp record photoshop si corel la un nivel impresionant - pentru ca nu credea ca o duc atat de prost, iar el nu credea asta pentru simplul motiv ca toti stiau(!) ca "Liviu e inteligent, se descurca, nu are nevoie de ajutor de la noi".

iar efectul inteligentei... well, ajungeam foarte rapid sa excelez in orice noua meserie. drept care deveneam imediat "amenintator" pentru veterani. cred ca nu e nevoie de mai multe explicatii despre ce se intampla apoi.

 sa analizez societatea ca sa imi dau seama cum sa ajung in top of the food-chain?! man, insasi posibilitatea de a face acest lucru a fost un cadou oferit de familia ta "fara pedigree", cadou pe care putini il primesc. 

sa pornesc catre top of the food-chain abia pe la vreo 38-40 de ani mi s'a oferit posibilitatea. la vreo 20 de ani dupa ce ati pornit voi, ceilalti. in aceste conditii crezi ca ar mai fi o posibilitate reala?! mai ales ca la o astfel de viata cum am avut bateriile ti se consuma mult mai rapid. baterii care nici nu au apucat sa se formateze cum trebuie in copilarie.

din alta perspectiva, dupa o astfel de viata (plus cea a tatalui meu - un real geniu necunoscut, am aflat tarziu cine fusese el de fapt in sahul romanesc) una din cele mai puternice notiuni cu care poate ramane cineva ar fi "inutilitatea calitatii". conteaza mult mai mult de unde pornesti. dar am convingerea ca ca asemenea afirmatii te'ar antagoniza prea tare asa ca nu le pun aici.

.