Vocea care nu te lasa

 

Fenomenul Jordan Peterson mi se pare fascinant. Cartulia lui cu reguli pentru o viata misto nu m’a dat pe spate. Am vazut’o ca inca o incercare a binelui care poate cu usurinta fi prost intepretata, prost aplicata, pe alocuri am avut obiectii de forma si uneori chiar de fond daca imi amintesc bine. Nu grave, nu mari, ci mai mult de nuantare – care poate in schimb avea efecte considerabile.

Asa ca nu cartulia m’a atras. Ci capacitatea lui de a raspunde on the fly unor replici complet cretinoide intr’un mod in care are priza la public, nu jigneste, pastreaza un nivel ridicat de discutie si comunica cu limpezime si succint o serie de informatii care ii sustin si intaresc punctul de vedere.

Si tipul a intrat in coliziune cu postmodernistii. Care astazi sunt zgomotosi si puternici - pentru ca societatea de azi masora calitatea(!) unui grup (si ii ofera forta) prin cantitatea de zgomot public pe care o poate produce respectivul grup.

Cum era de asteptat JP a devenit intruparea diavolului pentru zgubiliticii pe care i’am descris intr’un articol mai devreme, si a avut de a face cu o serie de atacuri publice, profesionale... ajungand sa traiasca un episod depresiv.

Am vazut zilele trecute un interviu care probabil era in perioada de plina lupta cu depresia, pentru ca la un moment dat isi pierde controlul vocii si insista pe un subiect destul de departat de intrebare. Si anume despre vocea pe care o auzi in cap cand te trezesti noaptea pe la 2-3, nu poti dormi si acea voce te indeamna sa mergi inainte, sa rezisti, sa... sa mergi inainte (pentru ca simti ca nu mai poti). Aceeasi voce care – zice el – te opreste sa faci unele lucruri, te cearta daca ai facut chestii urate. Si se intreaba cu un ton evident exasperat, dus la limita, cum pot face altii o serie de fapte, si spune ca nu au cum pentru ca ii opreste acea voce interioara.

In acel punct al interviului mi’am amintit de Paller. In Viata pe un peron sunt cateva pagini greoaie unde vorbeste despre judecatorul dinauntru. Si descrie cum noi, cei care suntem acuzati ca ii judecam pe ceilalti cu prea mare usurinta de fapt ne judecam pe noi insine cu o rigurozitate, cu o strictete de mii de ori mai mare decat o facem cand ii judecam pe cei din afara.

Apoi mi’am mai amintit de cei care spuneau ca in inima se afla izvorul impartirii intre bine si rau. De acolo aflam care’i una si care’i cealalta. Si nu din inima in sens emotional, pentru ca nu inima este sediul emotiilor ci stomacul. Legat de confuzia asta este o prelegere superba a lui Andrei Plesu tinuta la Microsoft, candva – gugle stie, o recomand “Despre Inima”.  Sute de ani, culturi mari au spus despre o voce a inimii care stia sa separe binele si raul, o voce a unei intelepciuni care ne'ar depasi partea rationala de simpli bipezi.

Well, toate amintirile astea au durat cateva secunde, timp in care il vedeam pe JP cum se chinuie intrebandu’se cum fac alti lucruri groaznice si nevoind sa aceepte ca... altii nu aud vocea.

Si una e sa nu auzi voci, alta e sa nu auzi vocea... aia care te trage de maneca, iti da un bobarnac, nu te lasa sa dormi noaptea daca ai facut ceva rau sau daca crezi ca e posibil sa fi facut ceva rau.

Asa am inceput sa ma intreb... daca cumva suntem doua rase? Una care aude o voce si alta care nu. Well, nu doua rase neaparat, doua tulpini, unii cu o cheie ADN deschisa (aia cu vocea), altii cu cheia inchisa (sau invers je m’en fiche).

O multime de dispute devin brusc limpezi. Cei care nu au mutatia cu vocea s’au uitat in interiorul lor si au dezvoltat teorii care explica modul de functionare al omului (care seamana cu ei) – cum ar fi Freud. Si teoriile lui functioneaza pentru unii, sunt resimtite ca fiind reale – pentru cei ca el. Altii s’au uitat si ei in interior si au formulat teorii in acord cu ce au vazut acolo, ingloband existenta a ceva – cum ar fi Jung.  Si disputele Freud – Jung (mai exact: este sau nu este ceva sfant (a se lua in sens larg) in om?) devin... meh.

Iar postmodernistii este clar – sunt dintre cei care nu aud vreo voce interioara. Afirm asta nu pentru ca nu imi plac mie idiotii ci pentru ca stema de pe drapelul lor este inexistenta adevarului. Ori vocea despre care se povesteste aici despre asta spune – in mod adevarat ce e bine si ce e rau, dincolo de parti-pris’uri, subiectivitati, dorinte si alte cioburi colorate care iti iau ochii.