Prea Tarziu

Este prea tarziu pentru mine. L’as stalci in bataie. As lovi pana as avea convingerea ca a murit. Pe iuli. Si nu este figura de stil. Dar este prea tarziu. Prea tarziu, pentru ca asta nu ar repara ceea ce mi’a facut. Ceea ce mi’a facut s’a pus deja amprenta. Si totusi l’as bate. Pana l’as lasa fara cunostinta. Si cu putin noroc poate as mai avea ocazia sa mai fac inca o data acest lucru. Deja daca as face’o de trei ori ar fi superb. Fiindca datorita amprentei lui, altceva mai bun nu mai reusesc sa vreau, sa fac, in momentul asta. Este ultimul lucru pe care, se pare, mi’l mai doresc, despre care mai sunt convins ca pot sa’l fac asa cum trebuie. Pentru prieteni, pentru ceea ce’mi doream cel mai mult – o familie, asa cum mi’o doream – este prea tarziu. A fost prea tarziu probabil inca de la paisprezece ani si cinci luni, cand am fugit din casa in care mi’am supravietuit copilaria in batai, teroare si batjocura.

Ne tot ascundem de durere, o tot ocolim, facem slalom, invatam strategii. Pentru a evita durerea. Si ea curge. Am incercat sa o evit. Potopu’ dracu’. Un’ sa fugi? Si de ce? Nu sunt toate aceste strategii felurite moduri de autogadilare? Ridicole? Ridicola? Am incercat sa dau afara furia. Sa o exprim. Nu foloseste. Imputinez oamenii dimprejur. Si oricum nu foloseste la nimic. Durerea creste.

Am invatat felurite moduri de a pacali suferinta, de a face slalom, de a... Ani de zile. Am luat cunostinte din directii variate. Si m’am antrenat. Ca un atlet, dupa toate regulile artei. Numai ca, dincolo de toate, dupa nesfarsite antrenamentele descoperi ca incep sa iti lipseasca motivatiile pentru a mai intra in ring. De a folosi acele antrenamente. Ti se pare ridicol. Sa te urci in ring , sa te batzai pentru a obtine... Batalia devine pierduta inainte de a se da. Asa ca de data asta nu ma voi mai lupta cu durerea. O voi imbratisa. Pur si simplu. Sa vedem ce iese.

“Am implorat’o si nu mi’a raspuns. In sufletul meu, adanc, inoata casalotii si ea nu m’ ajuta. Am nevoie de ajutor. Toti monstrii din lume sunt inlauntrul meu, in loc sa fie in afara mea, am fost pacalit si incoltit, si ei sunt zidurile mele, inauntru, cu mine, si ea nu ma va ajuta. Cand nu ma mai concentrez asupra unui muschi, incepe sa tremure. Cand nu ma mai concentrez asupra unei frici, sare la mine. Ma inec, dar lacul se adanceste, se adanceste, se adanceste, si eu nu stiu cum sa ies dintre ziduri, sa urc mereu, si nu pot trece peste ele, si ea nu vrea sa’mi vorbeasca.” Orson scott card – stapanul cantecelor

Oricum, altceva nu mai am. Ma duc din nou sa ma izolez de lumea asta care merge de’a’ndoaselea.

Mai vad din cand in cand, ochi care mi’ar da din nou motivatiile necesare pentru a intra in ring, pentru a reveni, intr’o anumita masura, spre afara. Intr’o anumita masura, totusi, pentru ca este prea tarziu. Nu mai am bucuria de a trai, de a face, de a. Din cate stiu eu, nu am avut’o niciodata. Am invatat’o, am gasit’o. Insa asta nu inseamna a o avea... Nu e apriorica, nu e aerul pe care il respiri, ci e bicicleta pe care ai invatat sa mergi. Si inevitabil, din cand in cand uiti ca de fapt esti pe bicicleta, asa ca te opresti din pedalat. Si atunci te trezesti, si nauc, te intrebi de ce, si cum din nou, n’au mai mers lucrurile.

Si’ti trebuie ceva care sa te convinga ca e necesar sa ridici bicicleta, sa te sui, sa demarezi. O viata in care pornesti din nou si din nou nu e prea amuzanta. Decat cand descoperi placerea ironiei. La un pas de cinism. Pe care atunci cand l’ai gasit iti este suficient sa stai in fund pe trotuar, sa te uiti la bicicleta cazuta peste care trec masini in viteza. Si te uiti apoi la resturile de bicicleta. Si e prea tarziu.

Desi mi s’a spus ca am fost cel mai vesel copil. Firesc, ca doar am fost nascut din dragoste (am avut norocul asta). Atunci cand nu radeam – zambeam. Firesc, asta pana cand a aparut iuli in viata mea. Apoi am devenit trist, speriat, am uitat si sa ma bucur. Rasetul si zambetul au devenit tabu. Au fost inlocuite de ranjetul stingher si ochii mariti de spaima.

L’am cautat pe acel copil. Copilul vesel care radea, care se bucura din orice. Si l’am gasit. El stie sa traiasaca, sa se bucure ca un copil de cinci ani. Ca atat are. Eu am treizecisitrei. Peste cateva saptamani. E prea tarziu, e prea mic.

Probabil fiindca nu am bani suficienti pentru a’i cumpara tatalui meu medicamente sau tratament mai bun pentru cancer, pentru ca amenda a fost ceva mai mare decat ma asteptam, sau pentru ca stomatologul a costat mai putin, am luat azi carti cam de un milion si jumatate.

Nu mai intrasem de mult intr’o librarie cu intentia de a savura ceva pentru sufletul meu. Chiar ma intrebam ieri cand am renuntat sa mai citesc... cand m’am oprit din citit... Atunci cand am inceput sa muncesc pe santiere? Parca nu. Sau un pic. Atunci cand am renuntat la cautari fiindca nu aduceau in viata mea ceea ce’mi doream? Parca putin. Putin mai mult. Atunci cand m’a durut prea tare si am aruncat totul deoparte? Da, si atunci. Atunci cand am hotarat sa fiu cretin si fericit? Da, Vivat Hollywood!

(Am luat Orson Scott Card, Hesse si Coelho. In aceasta ordine. Nu stiu daca am facut’o ca sa reiau legatura cu vechiul ‘mine’ sau ca sa ma refugiez din nou, ca in copilarie, adolescenta, in ganduri safe. Fiindca aceaste carti sunt pline de ganduri safe.)

Cu cativa ani in urma an pornit catre exterior, catre oamenii pestriti cu simtiri, gandiri si vieti browniene. (Ca fapt divers, am mai zis, am pornit absolut intamplator cu avertismentul lui hesse – lupul de stepa si m’am poticnit serios la un moment dat cu goldwin - imparatul mustelor.)

A fost chiar frumos pe alocuri. In cam trei ani de mimare a prostiei am obtinut o multime de lucruri materiale la care nici nu visam in cei zece ani in care muncisem pana atunci fara sa ma ascund. Insa acum mi’e clar ca nu imi place, nu ma impac cu ce am gasit. Plec inapoi. Catre un interior tapetat cu durere, ganduri si carti. (oare sunt carti pentru alinare sau alienare?) Dar nu mai am de gand sa fug de durere. Nici sa o ocolesc, nici sa fac slalom pe langa ea.

Ma duc sa ma intalnesc din nou cu mine. Sper ca astfel printre altele sa scap si de furia mea pe prosti, pe incapabili, pe nesimtiti. Care in ultimul timp a ajuns la cote de necontrolat. Furie care imi pare a fi de fapt furia mea pe mine. Ca m’am obligat sa traiesc ca un prost, ca un incapabil, ca un nesimtit. Mult sub nivelul meu. Pentru a gusta si placerile lumii. Care sunt oprite celor ce ies din rand.

“In Casa Cantecelor, Surzii si, intr’o masura mai redusa, Orbii trebuiau sa ocupe in comunitate un loc de mana a doua sau a treia. Aici. Pe Pamant, rolul lor era jucat de tineri, de femei, de cei talentati.” tot orson scott card, tot stapanul cantecelor

Mi’am pierdut respectul de sine masurandu’ma si recroindu’ma dupa tiparele lumii pestrite, cu viata, gandire si simtire browniana.

Am facut un popas aici, in valea plangerii. E prea tarziu pentru o viata asa cum o doream. Ma duc inapoi in lumea interioara, mult mai bogata, mai plina in substanta. Si mai sincera in singuratatea ei. Tolstoi si Paler au ajuns la final regretand ca nu au ales o viata traita exterior. Eu voi sti ca am incercat pana cand n’am mai avut cu ce.

Acest blog, firesc, se va inchide. Mi’a trecut prin minte sa il inchid de ziua mea – dar nu cred sa reziste pana atunci.

Ps. Deja am devorat orson – stapanul cantecelor. Cand am luat’o a fost o bucurie uriasa, dupa primele trei cuvinte a fost o dezamagire dureroasa – nu este inca o povestire din seria lui ender. Dupa doua pagini dezamagirea a palit. Dupa cinci pagini a inceput iuresul. Dupa sase-sapte ore terminasem cele cinci sute de pagini. Ca orice carte a lui – imi pare rau ca s’a terminat.

Nebuni

Ca imi veni chef de povesti vechi.

Mai cu vreo sase (cred) ani in urma lucram designer de mobilier.

In particular, pentru prieteni mai puneam un plafon fals sau o ceva de gips-carton.

Asa ca, intr’o (realmente) frumoasa zi de sambata, ma aflam in trolebuzul 79, facand ture intre dristor si ior fiindca a mea clienta pe partea cu mobila nu stia exact cum se numeste locul unde tocmai se mutase. (ma duceam la ea sa’i masor apartamentul, sa simt ce’ar pica bine acolo, ce’ar vrea clienta samd)

Asa ca eram imbracat ‘telectual. Fara cravata dar cu camasa. Si’o chestie (ca era toamna) a la nemuritoru’ pe deasupra (trenci, parpalac sau cum s’o chema).

Numai ca in maini aveam o geanta mai mare de voiaj (gen capris) curata si frumoasa in care insa se gaseau pe langa hartii, unelte de desenat si masurat... si salopeta (in care o fosta zicea ca arat sexi rau de tot), si alte unelte de muncitor semisantierist. Ca apoi mergeam la un cineva sa’i pun ceva cu rigips. In cealalta mana aveam o cutie d’aia de plastic. Cu bromasina mare inuntru. Pe SDS, cu percutie. O bijuterie. Mai ales ca era nou-nouta, stralucea.

Deci aratam ca scos din cutie. ‘Telectual cu o geanta de voiaj si inca una care cine-stie-ce facea cu ea, ca nu parea sa stie cu ce se mananca.

Si ziceam ca ma plimbam intre 2-3 statii dus-intors si nu ma gaseam cu clienta. La una dintre statii, cand sa cobor, un pustiu (de varsta mea) statea pe scara. Trolebuzul de altfel gol. Dar el statea si dupa ce s’au deschis usile. Cand il vad ca nu reactioneaza, ca a crescut la tara la bunici, si nu a catadicsit sa invete ca in transportul in comun, in statii sa se uite in spate daca este cineva care doreste sa coboare, piticu’ responsabil cu depistarea nesimtitilor si declansarea furiei a preluat comanda. Si fi’nca stiu ca adeseori ma balbai cand ma infurii prea tare si nu gasesc cuvinte, mi’am formulat fraza dinainte si am inceput apoi sa i’o povestesc. Ceva de genu’: ”mai tata, cand se opreste..., te uiti,... bla-bla”.

Pana sa apuc sa termin fraza, el s’a dat jos. Am coborat, el s’a urcat la loc dupa care a spus: “da ho’ ma!”

Piticul responsabil cu depistarea nesimtitilor a jubilat. M’am intors la el si l’am intrebat mai din rarunchi: “cum iti permiti mai sa’mi spui ho ma! ?”. Iar inlauntru rotitele se invarteau. Si’mi spuneau ca: asta isi permite sa se poarte ca un nesimtit multumit de propria’i stare fiindca este convins ca nu va pati nimic. Daca n’ar avea convingerea asta nu i’ar da mana sa se poarte asa. Trebuie sa’i clatin convingerea asta. Trebuie sa’i demonstrez ca poate pati ceva.

Pentru a’mi usura demonstratia tipul s’a dat din nou jos de pe scara – de asta data spre mine., pasa'mi'te amenintator.

Recapitulare: el nu face loc la coborare, eu ii atrag atentia (fara cuvinte obscene), el imi adreseaza o vorba de stana, ca la oi, eu ma revolt, el se da la mine...

Dupa cum am spus aveam o aparenta total inofensiva (de obicei am). Ba atunci chiar mai purtam si niste ochelari cu rama subtire... Piticul cu rotitele interioare ajunsesera la intrebarea: cum ii demonstrez astuia ca poate pati ceva?

POC!

Eu am aflat p’orma. Parolle d’honneur! Tocmai ii futusem un cap in figura. Practic nu m’as fi gandit la asta nevar. Ca doar purtam ochelari – cum naiba sa dau cu capul? Dar mainile erau ambele ocupate, cu picioarele ... neh – tipul era prea aproape si gentile erau grele si echilibru ioc si apoi picioarele le folosest pentru chestii mai serioase, nu asa... toute d’suite. Asa ca ramasese... capul!

El s’a clatinat un pic si a ramas masca. Eu am un comutator care ma fereste sa raman masca in cazuri de pericol fizic.

Trec pe alt registru. Rotitele interne si piticul mi’au raportat. 1. Monseniore, mainile sunt ocupate. Tipu' te poate lovi fara sa te poti pune in garda. 2. Ca sa iti eliberezi mainile dai drumul cu zgomot la ce ai in mana (miscare prea inflamatoare), fiindca daca incerci sa le pui jos nu faci altceva decat sa te apleci cu barbia spre el. 3. Nu stim cum, dar ochelarii inca sunt la locul lor. Dar a doua oara nu mai facem figura asta ca nu garantam... Deci? Pur si simplu trebuie sa’l domini din atitudine. Sa’l convingi din privire ca daca vrea mai mult primeste mult mai mult. M’am asezat pe coaie (o chestie interioara) si l’am privit in ochi. El tocmai ma baleia cu privirea de jos in sus. Imi analiza imbracamintea si ce mai intelegea din ce vedea... si nu i se pupa deloc cu ce traia! Cand a ajuns sus cu privirea (ochi in ochi) l’am vazut ca trece de la nedumerire la mirare, apoi la nesiguranta (meritau filmate trecerile)... dupa ce a ajuns la nesiguranta s’a intors si a urcat la loc in trolebuz.

Morala. Nesimtitii exista. Oamenii elevati probabil mai exista. Nesimtitii isi iau din mediul inconjurator mai mult decat li se cuvine. Oamenii elevati se dau inapoi. Ca asa e regula. Nu te cobori sa te certi cu ei, te dai in spate, ii lasi in pace. Eu m’am saturat de regula asta. Cand intalnesc un nesimtit nu ma dau inapoi. Ba chiar doar atunci incep sa fug inainte. Sa cer teritorii. Nu stiu daca m’am transformat intr’un nesimtit veritabil (unii sunt convinsi ca da) sau doar am imprumutat armele. Consider ca numai imprumutarea armelor nu determina si starea de agregare (in anumite limite si arii). Iar in cazurile de acest gen conteaza sensul in care folosesti armele. Pentru burdihanul propriu sau pentru un bine comun (educarea – fie si coercitiva a unor indivizi incapabili de a intelege in alt mod necesitatea unor reguli comune de trai). In acest mod mi’am futut majoritatea relatiilor sociale – am considerat mai important ca x si y sa’si inteleaga limitele decat propria satisfactie sociala.

Cred ca individul din trolebuz a inceput sa fie atent daca blocheaza coborarea. Nu fin’ca ar fi constientizat ceva. Ci din curiozitate: e vre’un nebun p’aici care vrea sa coboare? Iar de pe urma imaginii mele de nebun altii au profitat coborand la timp si fara nervi.

ps. am o povestire similara (insa pe alte coordonate) legata de cearta mea pe forum cu cativa profesori de la snspa. (eu am fost catalogat iar ca nebun si cu probleme dar ei au modificat ulterior doua cursuri, au scos o parte din aberatii, mi'au multumit pana acum 4 colegi cu restante la ei. consider ca imaginea mea varza e un sacrificiu care merita vis-a-vis de efectele obtinute)

Cu repet(entie)

Despre invatamantul romanesc. Care face tandari orice urma de atribut de utilitate. A procesului de acumulare de cunostinte.

Tare as fi vrut sa povesteasca aci musiu gustave le bon despre asta. Stia sa o faca mai bine, mai frumos (pentru curiosi recomand psihologia multimilor). Dar.

Tocmai am avut la SNSPA (Sfantu Gheorghe reloaded – fosta facultate de cadre a PCR in corpore) un examen de informatica. Si nu unul de inspiratie autohtona ci import in veritabil stil forma fara fond – examenul ECDL. Cel care in mod normal trebuie sa iti testeze capacitatea de a fi secretara: a deschide si inchide un computer fara crize de isterie (nici din partea insufletita, nici din partea neinsufletita), a sti a umbla elegant prin word, excel, internet, cd-rom... cam asta ar fi fost utilitatea.

Cam 60% din intrebari au fost din... access! (info: io lucrez in IT de cativa ani) Access’ul este o chestie folosita de indivizi mai ciudatei, cum sunt radioamatorii. In epoca mailului, mai sunt unii care stau cu urechile in tiuiturile undelor hertziene – placerea lor.

In acest mod simplu, o facultate ce se respecta in cel mai autentic stil romanesc reuseste sa faca varza (din nou) ideea de a invata pentru a face. Invatamantul romanesc in continuare considera ca invatamantul este pentru a fi. (ce inseamna a fi explica sublim heidegger (aici sublim este folosit conform variantei caragiale))

Crestere

Romanilor se pare ca le cresc coaie.

Pe bune, astia incep sa ma sperie!

Cum ajung io rar in fata unui teve nu prea sunt la curent cu circul cotidian. Si ce vad mai zilele trecute!? Bai tata, la stiri pa mai multe posturi povesti ample, revoltate si revoltatoare despre nesimtirea diplomatilor care sufera si de placerea de a se urca cu masina peste chietoni! Si mama lor de handicapati reusesc astia sa mai aleaga si chietoni care inseamna ceva pe la noi prin musuroi.

Apoi iar pe la radio si prin ziare aghein si din nou la rampa povestea cu insula serpilor. Ca au gasit si clenci pentru prostovanul de rand: ca uite nene, e chestie care iti afecteaza buzunaru’...! Pai cui ii pasa daca ii povestea ca acolo zona importanta spiritualo-enerjeticoasa, cu templu stravechi cu povesti interesante (un link gasit la repezeala)? Poate paharnicului ‘ulea spataru’!

Adicatelea doo subiecte de mare angajament. Si puse in fata multimii ca sa se umfle in foale, sa inceapa sa strige, sa vrea, sa urle. Da dom’le, agitati’i cu chestii d’astea! Imi place!