Nebuni

Ca imi veni chef de povesti vechi.

Mai cu vreo sase (cred) ani in urma lucram designer de mobilier.

In particular, pentru prieteni mai puneam un plafon fals sau o ceva de gips-carton.

Asa ca, intr’o (realmente) frumoasa zi de sambata, ma aflam in trolebuzul 79, facand ture intre dristor si ior fiindca a mea clienta pe partea cu mobila nu stia exact cum se numeste locul unde tocmai se mutase. (ma duceam la ea sa’i masor apartamentul, sa simt ce’ar pica bine acolo, ce’ar vrea clienta samd)

Asa ca eram imbracat ‘telectual. Fara cravata dar cu camasa. Si’o chestie (ca era toamna) a la nemuritoru’ pe deasupra (trenci, parpalac sau cum s’o chema).

Numai ca in maini aveam o geanta mai mare de voiaj (gen capris) curata si frumoasa in care insa se gaseau pe langa hartii, unelte de desenat si masurat... si salopeta (in care o fosta zicea ca arat sexi rau de tot), si alte unelte de muncitor semisantierist. Ca apoi mergeam la un cineva sa’i pun ceva cu rigips. In cealalta mana aveam o cutie d’aia de plastic. Cu bromasina mare inuntru. Pe SDS, cu percutie. O bijuterie. Mai ales ca era nou-nouta, stralucea.

Deci aratam ca scos din cutie. ‘Telectual cu o geanta de voiaj si inca una care cine-stie-ce facea cu ea, ca nu parea sa stie cu ce se mananca.

Si ziceam ca ma plimbam intre 2-3 statii dus-intors si nu ma gaseam cu clienta. La una dintre statii, cand sa cobor, un pustiu (de varsta mea) statea pe scara. Trolebuzul de altfel gol. Dar el statea si dupa ce s’au deschis usile. Cand il vad ca nu reactioneaza, ca a crescut la tara la bunici, si nu a catadicsit sa invete ca in transportul in comun, in statii sa se uite in spate daca este cineva care doreste sa coboare, piticu’ responsabil cu depistarea nesimtitilor si declansarea furiei a preluat comanda. Si fi’nca stiu ca adeseori ma balbai cand ma infurii prea tare si nu gasesc cuvinte, mi’am formulat fraza dinainte si am inceput apoi sa i’o povestesc. Ceva de genu’: ”mai tata, cand se opreste..., te uiti,... bla-bla”.

Pana sa apuc sa termin fraza, el s’a dat jos. Am coborat, el s’a urcat la loc dupa care a spus: “da ho’ ma!”

Piticul responsabil cu depistarea nesimtitilor a jubilat. M’am intors la el si l’am intrebat mai din rarunchi: “cum iti permiti mai sa’mi spui ho ma! ?”. Iar inlauntru rotitele se invarteau. Si’mi spuneau ca: asta isi permite sa se poarte ca un nesimtit multumit de propria’i stare fiindca este convins ca nu va pati nimic. Daca n’ar avea convingerea asta nu i’ar da mana sa se poarte asa. Trebuie sa’i clatin convingerea asta. Trebuie sa’i demonstrez ca poate pati ceva.

Pentru a’mi usura demonstratia tipul s’a dat din nou jos de pe scara – de asta data spre mine., pasa'mi'te amenintator.

Recapitulare: el nu face loc la coborare, eu ii atrag atentia (fara cuvinte obscene), el imi adreseaza o vorba de stana, ca la oi, eu ma revolt, el se da la mine...

Dupa cum am spus aveam o aparenta total inofensiva (de obicei am). Ba atunci chiar mai purtam si niste ochelari cu rama subtire... Piticul cu rotitele interioare ajunsesera la intrebarea: cum ii demonstrez astuia ca poate pati ceva?

POC!

Eu am aflat p’orma. Parolle d’honneur! Tocmai ii futusem un cap in figura. Practic nu m’as fi gandit la asta nevar. Ca doar purtam ochelari – cum naiba sa dau cu capul? Dar mainile erau ambele ocupate, cu picioarele ... neh – tipul era prea aproape si gentile erau grele si echilibru ioc si apoi picioarele le folosest pentru chestii mai serioase, nu asa... toute d’suite. Asa ca ramasese... capul!

El s’a clatinat un pic si a ramas masca. Eu am un comutator care ma fereste sa raman masca in cazuri de pericol fizic.

Trec pe alt registru. Rotitele interne si piticul mi’au raportat. 1. Monseniore, mainile sunt ocupate. Tipu' te poate lovi fara sa te poti pune in garda. 2. Ca sa iti eliberezi mainile dai drumul cu zgomot la ce ai in mana (miscare prea inflamatoare), fiindca daca incerci sa le pui jos nu faci altceva decat sa te apleci cu barbia spre el. 3. Nu stim cum, dar ochelarii inca sunt la locul lor. Dar a doua oara nu mai facem figura asta ca nu garantam... Deci? Pur si simplu trebuie sa’l domini din atitudine. Sa’l convingi din privire ca daca vrea mai mult primeste mult mai mult. M’am asezat pe coaie (o chestie interioara) si l’am privit in ochi. El tocmai ma baleia cu privirea de jos in sus. Imi analiza imbracamintea si ce mai intelegea din ce vedea... si nu i se pupa deloc cu ce traia! Cand a ajuns sus cu privirea (ochi in ochi) l’am vazut ca trece de la nedumerire la mirare, apoi la nesiguranta (meritau filmate trecerile)... dupa ce a ajuns la nesiguranta s’a intors si a urcat la loc in trolebuz.

Morala. Nesimtitii exista. Oamenii elevati probabil mai exista. Nesimtitii isi iau din mediul inconjurator mai mult decat li se cuvine. Oamenii elevati se dau inapoi. Ca asa e regula. Nu te cobori sa te certi cu ei, te dai in spate, ii lasi in pace. Eu m’am saturat de regula asta. Cand intalnesc un nesimtit nu ma dau inapoi. Ba chiar doar atunci incep sa fug inainte. Sa cer teritorii. Nu stiu daca m’am transformat intr’un nesimtit veritabil (unii sunt convinsi ca da) sau doar am imprumutat armele. Consider ca numai imprumutarea armelor nu determina si starea de agregare (in anumite limite si arii). Iar in cazurile de acest gen conteaza sensul in care folosesti armele. Pentru burdihanul propriu sau pentru un bine comun (educarea – fie si coercitiva a unor indivizi incapabili de a intelege in alt mod necesitatea unor reguli comune de trai). In acest mod mi’am futut majoritatea relatiilor sociale – am considerat mai important ca x si y sa’si inteleaga limitele decat propria satisfactie sociala.

Cred ca individul din trolebuz a inceput sa fie atent daca blocheaza coborarea. Nu fin’ca ar fi constientizat ceva. Ci din curiozitate: e vre’un nebun p’aici care vrea sa coboare? Iar de pe urma imaginii mele de nebun altii au profitat coborand la timp si fara nervi.

ps. am o povestire similara (insa pe alte coordonate) legata de cearta mea pe forum cu cativa profesori de la snspa. (eu am fost catalogat iar ca nebun si cu probleme dar ei au modificat ulterior doua cursuri, au scos o parte din aberatii, mi'au multumit pana acum 4 colegi cu restante la ei. consider ca imaginea mea varza e un sacrificiu care merita vis-a-vis de efectele obtinute)