Prea Tarziu

Este prea tarziu pentru mine. L’as stalci in bataie. As lovi pana as avea convingerea ca a murit. Pe iuli. Si nu este figura de stil. Dar este prea tarziu. Prea tarziu, pentru ca asta nu ar repara ceea ce mi’a facut. Ceea ce mi’a facut s’a pus deja amprenta. Si totusi l’as bate. Pana l’as lasa fara cunostinta. Si cu putin noroc poate as mai avea ocazia sa mai fac inca o data acest lucru. Deja daca as face’o de trei ori ar fi superb. Fiindca datorita amprentei lui, altceva mai bun nu mai reusesc sa vreau, sa fac, in momentul asta. Este ultimul lucru pe care, se pare, mi’l mai doresc, despre care mai sunt convins ca pot sa’l fac asa cum trebuie. Pentru prieteni, pentru ceea ce’mi doream cel mai mult – o familie, asa cum mi’o doream – este prea tarziu. A fost prea tarziu probabil inca de la paisprezece ani si cinci luni, cand am fugit din casa in care mi’am supravietuit copilaria in batai, teroare si batjocura.

Ne tot ascundem de durere, o tot ocolim, facem slalom, invatam strategii. Pentru a evita durerea. Si ea curge. Am incercat sa o evit. Potopu’ dracu’. Un’ sa fugi? Si de ce? Nu sunt toate aceste strategii felurite moduri de autogadilare? Ridicole? Ridicola? Am incercat sa dau afara furia. Sa o exprim. Nu foloseste. Imputinez oamenii dimprejur. Si oricum nu foloseste la nimic. Durerea creste.

Am invatat felurite moduri de a pacali suferinta, de a face slalom, de a... Ani de zile. Am luat cunostinte din directii variate. Si m’am antrenat. Ca un atlet, dupa toate regulile artei. Numai ca, dincolo de toate, dupa nesfarsite antrenamentele descoperi ca incep sa iti lipseasca motivatiile pentru a mai intra in ring. De a folosi acele antrenamente. Ti se pare ridicol. Sa te urci in ring , sa te batzai pentru a obtine... Batalia devine pierduta inainte de a se da. Asa ca de data asta nu ma voi mai lupta cu durerea. O voi imbratisa. Pur si simplu. Sa vedem ce iese.

“Am implorat’o si nu mi’a raspuns. In sufletul meu, adanc, inoata casalotii si ea nu m’ ajuta. Am nevoie de ajutor. Toti monstrii din lume sunt inlauntrul meu, in loc sa fie in afara mea, am fost pacalit si incoltit, si ei sunt zidurile mele, inauntru, cu mine, si ea nu ma va ajuta. Cand nu ma mai concentrez asupra unui muschi, incepe sa tremure. Cand nu ma mai concentrez asupra unei frici, sare la mine. Ma inec, dar lacul se adanceste, se adanceste, se adanceste, si eu nu stiu cum sa ies dintre ziduri, sa urc mereu, si nu pot trece peste ele, si ea nu vrea sa’mi vorbeasca.” Orson scott card – stapanul cantecelor

Oricum, altceva nu mai am. Ma duc din nou sa ma izolez de lumea asta care merge de’a’ndoaselea.

Mai vad din cand in cand, ochi care mi’ar da din nou motivatiile necesare pentru a intra in ring, pentru a reveni, intr’o anumita masura, spre afara. Intr’o anumita masura, totusi, pentru ca este prea tarziu. Nu mai am bucuria de a trai, de a face, de a. Din cate stiu eu, nu am avut’o niciodata. Am invatat’o, am gasit’o. Insa asta nu inseamna a o avea... Nu e apriorica, nu e aerul pe care il respiri, ci e bicicleta pe care ai invatat sa mergi. Si inevitabil, din cand in cand uiti ca de fapt esti pe bicicleta, asa ca te opresti din pedalat. Si atunci te trezesti, si nauc, te intrebi de ce, si cum din nou, n’au mai mers lucrurile.

Si’ti trebuie ceva care sa te convinga ca e necesar sa ridici bicicleta, sa te sui, sa demarezi. O viata in care pornesti din nou si din nou nu e prea amuzanta. Decat cand descoperi placerea ironiei. La un pas de cinism. Pe care atunci cand l’ai gasit iti este suficient sa stai in fund pe trotuar, sa te uiti la bicicleta cazuta peste care trec masini in viteza. Si te uiti apoi la resturile de bicicleta. Si e prea tarziu.

Desi mi s’a spus ca am fost cel mai vesel copil. Firesc, ca doar am fost nascut din dragoste (am avut norocul asta). Atunci cand nu radeam – zambeam. Firesc, asta pana cand a aparut iuli in viata mea. Apoi am devenit trist, speriat, am uitat si sa ma bucur. Rasetul si zambetul au devenit tabu. Au fost inlocuite de ranjetul stingher si ochii mariti de spaima.

L’am cautat pe acel copil. Copilul vesel care radea, care se bucura din orice. Si l’am gasit. El stie sa traiasaca, sa se bucure ca un copil de cinci ani. Ca atat are. Eu am treizecisitrei. Peste cateva saptamani. E prea tarziu, e prea mic.

Probabil fiindca nu am bani suficienti pentru a’i cumpara tatalui meu medicamente sau tratament mai bun pentru cancer, pentru ca amenda a fost ceva mai mare decat ma asteptam, sau pentru ca stomatologul a costat mai putin, am luat azi carti cam de un milion si jumatate.

Nu mai intrasem de mult intr’o librarie cu intentia de a savura ceva pentru sufletul meu. Chiar ma intrebam ieri cand am renuntat sa mai citesc... cand m’am oprit din citit... Atunci cand am inceput sa muncesc pe santiere? Parca nu. Sau un pic. Atunci cand am renuntat la cautari fiindca nu aduceau in viata mea ceea ce’mi doream? Parca putin. Putin mai mult. Atunci cand m’a durut prea tare si am aruncat totul deoparte? Da, si atunci. Atunci cand am hotarat sa fiu cretin si fericit? Da, Vivat Hollywood!

(Am luat Orson Scott Card, Hesse si Coelho. In aceasta ordine. Nu stiu daca am facut’o ca sa reiau legatura cu vechiul ‘mine’ sau ca sa ma refugiez din nou, ca in copilarie, adolescenta, in ganduri safe. Fiindca aceaste carti sunt pline de ganduri safe.)

Cu cativa ani in urma an pornit catre exterior, catre oamenii pestriti cu simtiri, gandiri si vieti browniene. (Ca fapt divers, am mai zis, am pornit absolut intamplator cu avertismentul lui hesse – lupul de stepa si m’am poticnit serios la un moment dat cu goldwin - imparatul mustelor.)

A fost chiar frumos pe alocuri. In cam trei ani de mimare a prostiei am obtinut o multime de lucruri materiale la care nici nu visam in cei zece ani in care muncisem pana atunci fara sa ma ascund. Insa acum mi’e clar ca nu imi place, nu ma impac cu ce am gasit. Plec inapoi. Catre un interior tapetat cu durere, ganduri si carti. (oare sunt carti pentru alinare sau alienare?) Dar nu mai am de gand sa fug de durere. Nici sa o ocolesc, nici sa fac slalom pe langa ea.

Ma duc sa ma intalnesc din nou cu mine. Sper ca astfel printre altele sa scap si de furia mea pe prosti, pe incapabili, pe nesimtiti. Care in ultimul timp a ajuns la cote de necontrolat. Furie care imi pare a fi de fapt furia mea pe mine. Ca m’am obligat sa traiesc ca un prost, ca un incapabil, ca un nesimtit. Mult sub nivelul meu. Pentru a gusta si placerile lumii. Care sunt oprite celor ce ies din rand.

“In Casa Cantecelor, Surzii si, intr’o masura mai redusa, Orbii trebuiau sa ocupe in comunitate un loc de mana a doua sau a treia. Aici. Pe Pamant, rolul lor era jucat de tineri, de femei, de cei talentati.” tot orson scott card, tot stapanul cantecelor

Mi’am pierdut respectul de sine masurandu’ma si recroindu’ma dupa tiparele lumii pestrite, cu viata, gandire si simtire browniana.

Am facut un popas aici, in valea plangerii. E prea tarziu pentru o viata asa cum o doream. Ma duc inapoi in lumea interioara, mult mai bogata, mai plina in substanta. Si mai sincera in singuratatea ei. Tolstoi si Paler au ajuns la final regretand ca nu au ales o viata traita exterior. Eu voi sti ca am incercat pana cand n’am mai avut cu ce.

Acest blog, firesc, se va inchide. Mi’a trecut prin minte sa il inchid de ziua mea – dar nu cred sa reziste pana atunci.

Ps. Deja am devorat orson – stapanul cantecelor. Cand am luat’o a fost o bucurie uriasa, dupa primele trei cuvinte a fost o dezamagire dureroasa – nu este inca o povestire din seria lui ender. Dupa doua pagini dezamagirea a palit. Dupa cinci pagini a inceput iuresul. Dupa sase-sapte ore terminasem cele cinci sute de pagini. Ca orice carte a lui – imi pare rau ca s’a terminat.