Poveste de culise

.

Fuse cupa romaniei la kendo.

La a carei organizare a muncit din plin. Subsemnatu’.

Cea mai buna reteta pentru a ajunge luni la munca nauc:

Se pleaca vineri de dimineata. Spre miercurea ciuc, pentru intaiasi data – fara GPS, iar harta prin locuri total misterioase. Probabil pe fundul portbagajului plin de chestiile nescoase din el de asta-vara. Se ajunge la capatul. Rabdarii. Undeva pe la brasov. Pentru ca plecat’am pe primavara din bucuresti. Ajuns’am in plina iarna in locul amintit. Ninsoare de zile mari. Deszapeziri, blocari, copac cazut de’a latul soselei, incetiniri, toata distractia. Pe dreapta reprezentanta peugeot – asa ca se achizitioneaza una bucata stergator de parbriz pentru care de ani de zile nu exista justificarea de a da un milion juma’ pe asa nazbatie si se faceau tot felul de bricolari cu chestii amuzante de optzecidemii din carrefour. Dar acum la capatul rabdarii… reducere 20%. Ura. 600 di mii. Ca de la bucuresti la brasov, dooj’ la suta reducere asta inseamna!

Dupa brasov vine toamna. Ploua. Stergatorul nou parca unge pe suflet.

Se ajunge la sfantu’ ghe unde se face o pauza. La niste cunoscuti. Se primeste sfat ”mergi pe la targu secuiesc, peisajul e o splendoare! Si drumul e mai liber”. Se actioneaza in consecinta. Se spune masinii care vine din spate “mergeti si voi pe la targu frumos – ca e frumos!” Targu frumos fiind totusi prea departe sfatul fu ignorat. Dupa lamurirea de rigoare fu ignorat din nou. C'asa e'n tenis. La un indicator de limitare la 20 la ora se ia din senin decizia de a respecta acest mesaj. In premiera. Buna premiera! Altfel saream cu masinuta ‘ceea in toate directiile de naiba o lua. Peisajul – o splendoare. Si o casuta care ma chema intr’un fel aparte.

 

(este fix in centrul imaginii))

Se ajunge la destinatie in necunoscut. Se primesc indicatii pentru andocare - excelente. Dupa ce ma plimb prin miercurea ciuc pana la limita aia naspa a rabdarii, tocmai cand sa schimb tonul, vad o inscriptie care seamana cu numele pe care il cautam. Bun. La fix.

Incepe distractia. Camerele care mi se dau nu sunt la fel cu cele care mi’au fost comunicate pe mail pentru stabilirea repartizarilor. Cineva’mi cere deja cheia. Excelent!

Separ camerele in doua categorii: cele care sunt conform listei si cele care - evident - nu.

Incep sa repartizez din cele ok, si sa fac scaderi, adunari, extrageri de radicali liberi cu cele din a doua categorie. Le aduc la un numitor comun rezonabil si apoi ma bucur de liniste.

 

Adica plictiseala de moarte la parter asteptand delegatiile din tara. Cineva’mi da o dilema veche si citesc vreo doua chestii interesante. Si alte patru care imi amintesc de ce nu citesc eu… dilema veche. Altcineva imi da un telefon sa ma uit la un film. Hm. Ciudat feeling. 

De plictiseala pozez masina unui moldovean din onesti pe care a parcat'o fix in mijlocul parcarii si dupa ce a dat o privire roata a decis ca sta bine acolo. Si a plecat linistit cu alaiul lui. (nu de'ai nostri - ci de la judo parca)

  

Incep sa vina oameni. Cine vrea sa uite de (orice alte) probleme recomand: vreo suta de oameni cerand chei, avand de dat bani, nestiind exact cati si de ce, dintre care cativa cerand reorganizari de camere, reorganizari de calitate a cazarii(!)… in fapt dorind sa li se confirme cu orice ocazie statutul lor de oameni “foarte” aparte. Firesc, cei care au facut cea mai mare valva fiind exact cei care nu respectasera datele de inscriere. “Prea” superiori pentru a indeplini conditiile cerute, “prea” superiori pentru a accepta conditiile primite. Eh, au fost doar cativa.

Norocul nostru comun ca desi eram obosit (adica rabdare zero) ma concentram suficient de tare sa imi pastrez atentia pe situatia banilor, pe situatia cheilor, pe situatia sosirilor, pe situatia repartizarii in camere - incat nu raspundeam decat rar si uimitor de calm unor cerinte pentru care imi parea demn de aplicat sfatul lui nietzsche “sa’i intepi pe cei ce cu aer ca foalele de broasca sunt umpluti e o virtute” (de prin zarathustra story… celor care asteapta filmul… somn usor!).

 

Sambata – prima zi de competitie.

Un nenea avea nevoie de confirmari si ma gaseste tinta pentru propriile’i tensiuni. Pardon, ati gresit adresa, va rog mai intai asigurati’va ca stiti cu cine vorbiti! Motivul pentru care in dojo sunt cuminte si ascultator este  respectarea regulilor kendo – nu lipsa de coloana vertebrala, sau mansarda goala! Mi s’a explicat ulterior ca avea niste nemultumiri personale. Eu cred ca este acel gen de antipatie instinctiva, reciproca. Iar cand nu este depasita conditia de baza i se da curs in comportament.

 Echipe si individual copii, juniori si fete. Conform celor discutate inainte… ar fi trebuit sa fiu liber – aproape spectator. Oricum, macar simplu, minor executant. Yeah, right!

Care e foaia? Anunta si numele celor care se pregatesc! Ce scriu aici? Unde sunt foile cu…? Io nu  mai pot sa stau la cronometru – cine ma inlocuieste? Cand lupt? Unde stau?E apa pe terenul de lupta – aveti cu ce sa o stergem? Da scotch’ul! Acum am venit – cu tine vorbesc pentru cazare? Cat costa!?  Nu mai anunta numele mai! Cheia o iau de la tine? Ca nici la europene nu se anunta! Cum stam cu delegatiile – le’au dat toti?

 

Vreme de vreo 8 ore continuu.

Oricum, dupa vreo doua ore deja toti prinsesera mersul. Am ajuns la nivelul europenelor: nu mai era nevoie de anuntat nimic! 

 

Asa ca a fost timp si de observat. Fiind un sport predominant masculin fetele erau rare. Fiind rare si fiind atmosfera foarte incarcata de… testosteron, feminitatea lor iesea in evidenta foarte puternic. Cam la fel cu fragutele pe care le gasesti prin padure. Cand le observi devin foarte evidente - pete mici si puternice de culoare. Iar cateva straluceau de’a binelea si le vedeai efectiv cum torc jucandu’se cu senzualitatea pe care o emanau. Stiau…

 

Gen de intrebari care inca mi’au ramas infipte intr’o sinapsa: “cu cine voi fi in sferturi?” (in conditiile in care inca nu se terminasera grupele) “…pai… de ce ati mai venit sa luptati? Stateati acasa si va trimiteam io pe mail rezultatele!”. Eh, vorba unui sergent in armata: “stresu’i mare...!”.

 

A doua seara rasare o chitara. Cu niste copii dupa ea. Imi varsa vinul pe mine, deci ma asez pe jos si incep sa urlu in cor cu ei. Cu chitara le aveau. Mai bine decat mine (ceea ce nu e greu). Insa cu ritmul si linia melodica… teroare! De vreo doua ori pun eu mana pe instrument si cant. Just demonstrativ, ca exemplu. Ca oricum carnetul meu de cantece si vodca lipseau.

 A doua zi de competitie. Trezirea - din nou - la sase juma’. Superb!

 

Si de la capat.

Alte ore in sir incercand sa vad in ce masura eleganta miscarilor poate fi regasita in conditii de competitie, in lupta pentru puncte.

 

Am o cultura redusa in ceea ce priveste kendo, asa ca nu il definesc. Dar ce inseamna el pentru mine este eleganta, armonia simpla ca aparenta, dar uneori de o complexitate fractalica, cu miscari scurte si limpezi ca un haiku.

…si mai caut aici un anumit tip de autocontrol pe care l’am pierdut candva – cel care in timpul unui conflict ma oprea si imi permitea sa judec lucid.

Apoi cateva ore de stat in frig la hanul secuiesc din tusnad (amintiri la tot pasul) asteptand mancarea, apoi cateva ore de condus… si cateva ore de somn.

Dimineata, la munca, nauc!

 .