amara

 .

let me take you far away. scorpions. holiday.

vreau din nou acolo. in acea vara din adolescenta. in acele doua (ori trei, ori patru) saptamani.

la amara.

atat de liber.

atat de pline zilele.

atunci m’am aflat pe mine.

probabil ca atunci - in acea libertate - am constientizat prima data la nivel rational, intr’o maniera inchegata, diferenta mea fata de cei multi fara ca sa simt ca dauneaza (inca) prea mult. inca nu dauna pe atunci si pentru ca eram suficient de mic incat sa nu fiu considerat adversar periculos, astfel ca ma apreciau. inca nu le era frica de mine (stii de ce sunt rai cu tine? pentru ca le e frica de tine, pentru ca esti destept - din destainuirile de mai tarziu ale unui sef, corporatist, beat crita).

acolo si atunci (la amara) chiar mi’a spus un el, rival fundamental – intrucat era escorta ei. 

“norocul tau e ca esti prea mic, altfel m’as fi purtat tare urat cu tine. eu nu ma pricep la vorbe asa ca tine, eu sunt de la tara…”. si el ca si ea erau cu 3-4, poate 5 ani mai mari decat mine. mult prea mare diferenta intre mine si ea intr’o lume mult mai morala decat cea de azi. eu aveam vreo 14. si desi spunea ca nu se pricepe la vorbe, in dimineata in care ea a plecat, el a fost cel care a restabilit putin echilibrul in lumea mea, in holul larg al hotelului, eu stand incremenit in fata unui geam imens, privind afara cu insistenta, incercand sa o aduc inapoi, intrebandu’ma de ce nu putem sa dilatam timpul, sa’l derulam, sa readucem persoanele in spatiul in care existasera cu numai putin timp inainte... daca mintea mea era atat de capabila, trebuia sa poata descalci si misterul timplui, sa poata jonlga cu el. aveam motivatia perfecta. o ratasem cu douazeci de minute, maxim o jumatate de ora. si  a aparut el langa mine. “esti trist, nu? nu esti singurul. sa stii ca de fapt, desi pe mine m’a tinut de mana… ea zilele astea a fost cu tine, nu cu mine. ceea ce ati vorbit, ceea ce avut voi doi este mult mai important decat ce a fost intre mine si ea. a zis ca nu poate sa se desparta de tine, de'asta a plecat fara sa'ti zica la revedere. mi'a cerut mie sa iti spun in locul ei. si m'a facut sa'i promit ca ma voi purta frumos cu tine. ea a fost a ta, nu a mea.” e posibil sa fi spus ceva mai sexual in loc de tinut de mana, iar timpul sa’mi fi indulcit acea… informatie-amintire.
 

ajunsesem sa vorbesc cu ea in timp ce observam ca in grupul de copii de varsta mea (circa 14 ani) nu am succes desi le spun lucruri interesante. si analizam pe ce baze se obtine atentia intr'un grup. nu mi'a placut ce observam, astfel ca m’am retras sa ma gandesc in liniste si… cred ca ea a intrat in vorba cu mine. si mi’a spus ca m'a observat de la distanta si sa nu fiu dezamagit, dar cei de varsta mea… erau depasiti de ceea ce spuneam. de’aici am inceput sa vorbim. despre orice. despre oameni, despre lume. vroia sa stie de unde stiu atatea lucruri. imi spunea uneori ca abia tine pasul cu mine. nu o credeam. nu avea cum. doar era perfecta, nu?

in acea vara canta peste tot, pe la toate tarabele de casete, pe la toate terasele din amara scorpions. wind of change, still loving you si holiday. periculoase melodiile acum. de fapt, din cauza asta m’am si apucat sa scriu aceste randuri.

aceste randuri trebuiesc citite pe holiday si woman. altfel nu au seva.

am inotat in voie acele saptamani. am fost primul care a traversat lacul amara, am fost cel care le’a explicat celorlalti ca daca vor sa vina, trebuie sa stie ca sunt plante in apa care te agata. si cum sa faca daca nimeresc in mijlocul lor. iar eu inotam in fata si cautam cararea. in partea cealalta era lan de floarea soarelui. ajuns pe acel mal, cu o bucata de floarea soarelui in mana il intrezaream putin pe ion al lui rebreanu. sau mai corect, simteam salbaticia si puritatea naturii. ambele in acelasi timp, in aceeasi manifestare.

dupa ce a plecat ea, am revenit in grupul celor de varsta mea. de aceasta data m’au primit altfel, intrucat eram cel care umblase cateva zile cu o tipa misto si mare. au incercat sa ma descoasa ce si cat facusem cu ea… imi amintesc franturi de conversatie si expresii-atitudini, aveam un amestec de inocenta si profunzime care pentru ei nu era deloc fascinant. am fost scos rapid din rolul de vedeta.

ca sa uit, la un moment dat am incercat sa fac curte unei tipe pe care o consideram tangibila. nu am avut mare succes, insa pentru ca apoi sa aflu ca se simtea timorata de mine. si ca am irosit timpul intrucat una din cele doua vedete ale grupului ar fi dorit atentia mea. uau. tare chior mai sunt uneori. de fapt de regula.

si incredibil de multe altele, adunate in doar cateva saptamani.

ar fi trebuit sa invat multe lucruri atunci.

tot ce’am invatat a parut sa fie faptul ca ma descurc singur.

n’am invatat ca daca’mi folosesc libertatea se intampla lucruri neasteptate. si minunate.

n’am invatat sa ignor (emotional) parerile celor multi.

n’am invatat – atunci – ca… (asta totusi pastrez pentru mine). am invatat’o acum vreo doua veri in 2 mai.

sa bem pentru toate acestea, si sa mai punem odata holiday!

 .

Despre Cunoastere

 .

din cand in cand nenea Plesu imi incanta neuronul cel hamesit, cu spuse frumoase. frumoase prin rezonarea cu principiul frumusetii cu cel al adevarului si cu cel al armoniei. chiar daca sunt puncte unde simtirea mea nu rimeaza cu a sa.

mi'a incantat urechea conferinta de mai jos din doua motive. unul, cel al istoriei personale. cum am mai spus de mai multe ori, dupa olimpiade de matematica si concursuri de sah... am inteles singur-singurel (on the hard way) ca nu creierul-mintea-rationalul cunoaste (pe la 18-20 de ani). cativa ani mai tarziu am gasit sursa pentru cunoastere. intuitia. mi'au confirmat asta Noica si Eliade. iar acum vorbeste despre acest lucru si nenea Plesu, intr'o mica simfonie. al doilea motiv fiind cel legat de necesitatea amintirii fenomenului si argumentarea lui - de corectare a abordarii societatii de azi, care considera creierul-mintea-rationalul ca fiind unealta corecta pentru decizii importante. de cateva generatii incoace femeile sunt invatate sa isi nege feminitatea - intuitia - si sa fie rationale, ca barbatii.

un pericol evident este ca aceste explicatii sa legitimeze saltul in extrema cealalta, extrema pe care societatea deja o experimenteaza pe ici pe colo. dar oricum este nevoie de a se explica diferenta intre a cunoaste - care vine prin inima si ca inima nu inseamna emotie. stomacul inseamna emotie. inima inseamna intelepciune. creierul inseamna masinarie seaca, lipsita de caldura, de viata, de cunoastere reala.

Andrei Plesu, fragmente din conferinta Despre Inima (sursa)

"Vreau sa trecem, acum, la ceea ce consider ca reprezinta esentialul lucrurilor pe care doresc sa vi le transmit: inima ca organ de cunoastere. Dimensiunea cognitiva a inimii e legata azi, preponderent, de tema intuitiei (iar judecata intuitiva e socotita un privilegiu al feminitatii: femeile au intuitii, au inima, barbatii nu prea...) Eu vreau sa va vorbesc însa despre un lucru mult mai precis. Pâna prin secolul XVI, principalul atribut al inimii era socotit a fi capacitatea de cunoastere. O cunoastere distincta de cea „rationala”, dar si de stricta „intuitie”. Sunt obligat sa galopez prin diverse texte pentru ca nu avem timp. În India veche, de pilda, în anatomia interioara a omului, mentalul, functia intelectuala centrala îsi avea sediul în inima. Vom cita mai târziu texte din Upanishade care confirma acest lucru.

În Antichitatea semitica, sediul inteligentei e mereu considerat ca fiind amplasat în inima. Emotiile si sentimentele pe care noi le plasam, de obicei, în inima erau plasate în mate, în visecere, în burta. Iar cunoasterea – în inima. În Iov exista o scena în care acesta, înconjurat de prieteni care încearca sa îl convinga cu argumente ca nu are voie sa se plânga de „nedreptatile”lui Dumnezeu, spune: „Nu mai veniti cu argumente; si eu am inima!” Filologii ne lamuresc ca, prin aceasta, Iov nu întelege ceva de genul „am si eu suflet” ci „înteleg si eu argumentele voastre, sunt si eu inteligent ca si voi, nu trebuie sa veniti sa îmi spuneti cum sa înteleg”. „Om de inima” însemna, în contextul literaturii semitice, om inteligent; „om fara inima” însemna om prost. În Ecleziast, când se spune „mi-am dat inima cutarui obiect sau cutarei întrebari” înseamna ca m-am gândit, am reflectat la ceva anume. Inima e deci sediul discernamântului, al analizei, alcunoasterii.În Egiptul vechi întâlnim de asemenea echivalenta între „om fara inima” si om „necugetat”, prost, fara cap. În Grecia antica, cardia (inima) si uneori phren (pericardul, ceea ce e în jurul inimii) echivaleaza frecvent cu inteligenta si cu spiritul. Chiar când zona afectelor e definita cathymos (ceea ce s-ar traduce prin bataia de aripa a pieptului, suflul, pneuma, sursa oricarei trairi), acesta se regaseste în diverse locuri cu un sens mai putin legat de emotivitate. La Homer, de pilda, înseamna gândire intuitiva, fulguranta, dar si deliberare, reflexiune, activitate intelectiva prin care se exprima vocea lui Dumnezeu. Cunoasterea „cardiaca” apare, astfel, în asociere cuabsolutul, cu divinitatea. La Empedocle, gândirea sta în sângele care înconjoara inima. Dacavreti precizari, medicina hipocratica e gata sa le dea, localizînd foarte exact partea de inima cucare gândim: ventricolul stâng! Si istoricii epicureeni erau de acord ca gândirea e în ventricolul stâng; cine stie ce stiau ei, care noua ne scapa... În Noul Testament se spune „fericiti cei cu inima curata, pentru ca îl vor vedea pe Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, pentru ca au sansa si instrumentul necesar pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu. A propos de vazutul lui Dumnezeu, sa amintim ca, si la Platon, si la Plotin si la Grigorie de Nazianz, dar si în literatura araba sau indiana, se vorbeste despre ochiul inimii. Este vorba de un ochi care duce direct în „inima” fiintei supreme. În Islam exista o doctrina complicata a modului de functionare a acestui ochi. Dar ca sa fim exotici si nediscriminatorii, va citez – dupa Fr.Schuon - un text din întelepciunea indienilor Sioux din tribul Ogalala: „sunt orb si nu vad lucrurile acestei lumi, dar când lumina vine de sus, ea lumineaza inima si încep sa vad, caci ochiul inimii mele vede tot. Inima e sanctuarul în centrul caruia se gaseste un mic spatiu în care salasuieste Marele Spirit. Acesta e ochiul, ochiul Marelui Spirit, prin care el vede tot si noi îl vedem pe el. Când inima nu e curata, Marele Spirit nu poate fi vazut. Omul pur contine universul în buzunarul inimii sale”.

La Parintii Bisericii, analogia cardia - pneuma – nous (intelect) e de asemenea recurenta. Lucrurile au un temei aproape fiziologic. Inima este mecanismul de reglare a respiratiei si elegata nemijlocit de respiratie. În respiratie se exprima simultan un proces de supravietuire acorpului, dar si suflul în genere, pneuma, duhul. Suflul, sufletul, suflarea, duhul, respiratia sunt toate legate în centralitatea inimii. Peste secole, tema inima-ratiune e si tema axiala a meditatiilor lui Pascal: avem, pe de o parte, ratiunea – asimilabila spiritului de geometrie, gândirii discursive, si, pe de alta, inima - spiritul de finete, gândirea intuitiva. Toate acestea au si o foarte convingatoare expresie simbolica. De pilda analogia dintre inima si soare. Inima poate fi pusa în aceeasi linie simbolica cu soarele pentru ca este un fel de soare al corpului, dupa cum soarele este un fel de inima a cerului. Or soarele este de regula un simbol al intelectiunii; iar inima se vede contaminata de aceasta simbolica. Care este caracteristica luminii solare, respectiv a întelegerii de tip „cardiac”? Lumina solara este simultan lumina si caldura, iar asta e si o caracteristica a cunoasterii inimii. Ea nu e o cunoastere boreala, rece, ci una participativa, „înflacarata”, „aprinsa”: o cunoastere calda si încalzitoare. În unele reliefuri medievale exista o anumita reprezentare a inimii din care pornesc si raze drepte, si raze ondulate. Razele ondulate exprima caldura, iar cele drepte – lumina. Inima, ca si soarele, cupleaza deci lumina si caldura. E interesant ca, în vreme ce inima e cuplata simbolic cu soarele, creierul, despre care spunem astazi ca e lumina însasi a inteligentei, e cuplat cu luna, care este o lumina reflectata. Verbul a reflecta exprima si astazi actul gândirii si vizeaza tocmai faptul ca e vorba de a porni de la o materie venita din afara. A reflecta înseamna a oglindi ceva care e în afara ta. În orice caz, nu este o actiune directa a intelectului, ci una mijlocita, secunda. Va reamintesc, în treacat, ca zeita inteligentei la greci, Atena, era nascuta din capul lui Zeus, dar simbolul ei era o bufnita – adica o pasare nocturna, lunara. În mare, putem spune ca pâna în secolul XVI lumea traia într-o simbolistica rasturnata fata de a noastra. Creierul era un loc slab, lunar, secund, în vreme ce inima era o realitate plina, solara, luminos-calda, direct cognitiva. Acest lucru apare frecvent în scrierile patristice, de la Evagrie Ponticul de pilda, în secolul al IV-lea (care spune ca rationamentul e în cap, dar întelegerea e în inima), pâna în secolul XIV, la Grigorie Palama (care vorbeste despre inima ca despre un organ corporal cu acces la Logos). Voi renunta la o multime de lucruri, dar vreau sa încercam, totusi, o definitie a tipului de cunoastere despre care vorbim. Din cele spuse rezulta ca inima este un instrument de cunoastere si a fost perceputa ca atare pâna târziu, când a fost uzurpata de creier. Cum arata însa cunoasterea inimii? Ce diferenta este între aceasta cunoastere si cea a creierului? Mai întâi, cunoasterea inimii e o cunoastere instantanee, nu una de tip silogistic. Cum ar spune englezii, e o cunoastere de tip „response”, o reactie prompta la obiectul cunoasterii. Altfel spus, avem de a face cu o gândire spontana, fulguranta, cam în felul judecatii de gust. Când vezi un obiect, daca ai gust, stii din prima ochire daca e în regula sau nu. Foarte multa lume nu o stie însasi, din aceasta cauza, interioarele, strazile, cladirile, orasele, bisericile noastre arata, si pe dinauntru si pe dinafara, foarte prost. Cei care le pun pe picioare nu au rapiditatea reactiei gustului: adica acea reflectie prescurtata, judecata si actiune deopotriva, date laolalta, într-o singura clipa. Asa functioneaza animalele, si invoc aici animalitatea ca pe ceva de ordin superior. Animalele nu cad pe gânduri, dar functioneaza – ceas, pentru ca, în cazul lor, ideea si actul sunt simultane. Ar fi util sa recuperam un fel de animalitate superioara a inimii, sa beneficiem de judecata ei clara, legata direct la tinta."

dar nu este periculos ca sfatuind fraul liber inimii ca element de decizie, mesajul sa riste sa fie – ca de obicei –  prost interpretat de catre mase si sa devina argument de legitimare a actiunilor inferioare pornite din… pulsiuni primare?

"Cunoasterea inimii e, mai apoi, o cunostere de tip totalizant. Pentru inima cunoscatoare – spre deosebire de inima sentimentala -, nu exista o diferenta semnificativa între eu si lume, asa cum nici pentru cel care respira nu exista fractura între aerul din afara si cel dinauntru. Cel carerespira este un loc de întâlnire a aerului din afara cu cel dinauntru. Când respiri, esti într-o lume omogena. La fel, când gândesti cu inima, traiesti într-o lume omogena, nu un timp în lumea interioara si un timp în cea exterioara. Efectul totalizant al respiratiei se regaseste, deci, în modulde gândire de tip cardiac. În plus, gândirea cardiaca e totalizanta pentru ca angajeaza întregul agregat al omului. Maxim Marturisitorul spune undeva, în Ambigua cred, ca oamenii nu realizeaza alcatuirea compozita care îi caracterizeaza. Ei nu îsi dau seama ca sunt facuti din trei mari bucati: corp, inima si minte. Unii cred ca trebuie sa cunosti mai degraba cu mintea, altii – cu inima, iar altii sunt de parere ca e destul corpul, senzatia, pentru a-ti face o idee despre lume. Maxim Marturisitorul crede însa ca singura cunoastere corecta este opera agregatului uman, în întregul sau. Pentru a cunoaste bine, trebuie sa cunosti, daca se poate, cu „corp-inima-mintea”, cu toata aceasta articulatie deodata. Orice fragmentare aduce o fragmentare a adevarului.În sfârsit, gândirea de tip cardiac este o gândire participativa, situata la antipodul „obiectivitatii”care are astazi un cult. Inima îsi permite sa nu fie obiectiva; ea stie ca nu întelegi un lucru decât când aderi la el. Daca nu aderi la el, nu îl pricepi. În studiile religioase de astazi – am observat acest lucru peste tot, la noi înca nu, pentru ca domeniul, practic, nu exista înca – a aparut o obsesie noua: daca te ocupi de istoria religiilor sau de studii religioase în general, trebuie mai întâi sa explici publicului ca nu te intereseaza subiectul, nu vrei sa ai de a face cu el. A nu se crede cumva – se grabeste sa spuna „specialistul” - ca am vreo înclinatie spre aceasta zona sau ca as crede în ceva anume: nu, eu sunt un om de stiinta! Numai asta îmi da legitimitatea obiectivitatii si dreptul de a va spune ceea ce va spun. Nimeni nu îi cere unui zoolog sa nu creada în elefanti, daca de ei se ocupa! Dar un om care se ocupa de istoria religiilor trebuie mai întâi sase asigure ca toata lumea a înteles ca e strain de teritoriul cercetat, ca nu are alunecari „naive” spre sfera religiosului. (nota personala: despre aceasta anomalie uimitoare vorbea si nenea Dalai Lama pe undeva) Dupa experienta mea însa, tocmai oamenii care si-au dozat, la rece, distantele dintre ei si obiectul lor de studiu nu pricep despre ce e vorba. Inima nu are niciodata aceasta problema!

 ...

  Ei bine, o alta linie de gândire a înteles ca, pe masura ce mergi mai în adâncul tau, apare ceva mai strain de tine. Cu cât cobori mai adânc, dai de o instanta în care te identifici cu comunitatea. Acest tip de gândire a produs psihanaliza în versiunea Freud, dar si psihologia analitica în versiunea Jung. Ajuns în adânc, dai de un „eu”colectiv, de ceva în care nu mai esti tu.Versiunea ‚solara’ a acestei adîncimi mai curând lunare este ca, cu cât înaintezi mai adînc îninima ta, descoperi un loc unde te identifici cu principiul caruia îi datorezi existenta: Dumnezeu.

aici eu simt o eroare, sau macar o lipsa de armonie, de coerenta. poate pentru ca eu consider obiectivitatea ca fiind acea aliniere la perspectiva lipsita de ego (de euri egoice), perspectiva aferenta viului, existentei–esenta. iar cand punctul tau de vedere il sincronizezi in vibratie cu acel fir de nisip din adancul tau unde nu mai esti eu… atunci atingi obiectivitatea.

aceea este obiectivitatea, nu privirea rece, distanta, detasata, nearmonizata cu lucrul supus analizei - cunoasterii.

 .

câteva ţări

.

cateva tari, posibil de numarat pe degete, au jefuit intreaga planeta vreme de sute (mie si ceva) de ani.

spun la trecut - au jefuit - intrucat ma refer la metodele explicite - cotropire armata.

in forma moderna jaful continua. zacaminte devin proprietatea economica a unor companii din acele cateva tari, resursele umane sunt utilizate la preturi derizorii iar rezultatul - banii - profitul curge spre aceleasi cateva tari.

(mutarea punctelor de productie in lumea a treia NU este inteligenta manageriala, nu este oportunitate de afaceri, este subjugarea celui slab de catre cel puternic prin forta - prin forta economica de aceasta data. adica cotropire economica. cel puternic impune celui slab conditii proaste mai de lucru si salariu mai mic decat societatea din care vine ii permite sa faca cu semenii lui)

dar. de circa zece ani urmaresc... de fapt cred ca de circa 15 ani urmaresc - dupa cum spuneam - fenomenul de cotropire in oglinda, in balanta, reactie a celor cotropiti.

intrucat acele cateva tari strang cu inversunare de o gramada de timp bogatiile lumii... au devenit magnetice. edenuri tangibile material.

astfel ca spre ele a inceput sa curga populatia saracita. imigrarea masiva.

in fond... populatia practic s'a dus acolo unde i s'au dus bogatiile care apartineau tarii sale. mi se pare just. echitabil.

evident, cele cateva tari au creat legi care sa le protejeze. sa nu fie astfel obligate sa retrocedeze celor desproprietariti avutiile - nici macar sub forma efectelor, adica sub forma calitatii vietii produse de respectivele bunuri.

insa legile si armele cu care se apara cele cateva tari nu au o eficienta prea mare. ba chiar au un efect negativ, prin prisma faptului ca au creat o filtrare a imigrantilor. pentru ca prin aceste furci nu trec de regula oamenii de bun simt ci cei cu o doza de agresivitate si / sau incapatanare bovina.

si iata ca avem cateva butoaie cu pulbere care rar sunt prezentate la teveu dar au o prezenta puternica in topicurile sociale ale catorva tari.

imigratia masiva creaza ciocniri de civilizatii, de principii, de conceptii.

iar in aceasta ciocnire se confrunta locatarii tarilor respective cu... cei mai agresivi, cei mai incapatanati, cei mai dornici de a invinge dintre desproprietariti.

astfel ca din cand in cand mai ajunge 'opinia publica occidentala' sa fie socata de reactiile violente ale unor comunitati.

ca fapt divers noi... noi avem o pozitie aparte. pentru ca in ciuda desproprietaririi (cvasicontinue) de 2000 de ani incoace avem totusi resursele de a merge in concediu in cele cateva tari.

si asa exista fenomenul - bizar din punctul meu de vedere, dar foarte larg - de a ne intreba de ce la noi nu e ca la ei. pai uite d'aia, ca noi suntem de cealalta parte a ciomagului...

si pozitia noastra aparte mai este data de ceva: diferenta de civilizatie (conceptii, convingeri, credinte samd) este mult mai mica decat cea amintita mai sus. nu lipseste, dar este mult mai mica.

revenind la fenomenul de imigrare masiva... imi place ca principiu de justete aplicat de la sine. si astept cand india si china se vor revarsa.

daca se vor revarsa. pentru ca o povestea pare sa promita urmatoarea continuare: in lumea occidentala este incet-incet macinata de imigratia arab-musulmana iar india si china se consolideaza ca superputeri. deci india si china par a nu ar avea interes de a'si de deschide portile. ci doar de a astepta erodarea celor cateva tari.

 .