Despre Cunoastere

 .

din cand in cand nenea Plesu imi incanta neuronul cel hamesit, cu spuse frumoase. frumoase prin rezonarea cu principiul frumusetii cu cel al adevarului si cu cel al armoniei. chiar daca sunt puncte unde simtirea mea nu rimeaza cu a sa.

mi'a incantat urechea conferinta de mai jos din doua motive. unul, cel al istoriei personale. cum am mai spus de mai multe ori, dupa olimpiade de matematica si concursuri de sah... am inteles singur-singurel (on the hard way) ca nu creierul-mintea-rationalul cunoaste (pe la 18-20 de ani). cativa ani mai tarziu am gasit sursa pentru cunoastere. intuitia. mi'au confirmat asta Noica si Eliade. iar acum vorbeste despre acest lucru si nenea Plesu, intr'o mica simfonie. al doilea motiv fiind cel legat de necesitatea amintirii fenomenului si argumentarea lui - de corectare a abordarii societatii de azi, care considera creierul-mintea-rationalul ca fiind unealta corecta pentru decizii importante. de cateva generatii incoace femeile sunt invatate sa isi nege feminitatea - intuitia - si sa fie rationale, ca barbatii.

un pericol evident este ca aceste explicatii sa legitimeze saltul in extrema cealalta, extrema pe care societatea deja o experimenteaza pe ici pe colo. dar oricum este nevoie de a se explica diferenta intre a cunoaste - care vine prin inima si ca inima nu inseamna emotie. stomacul inseamna emotie. inima inseamna intelepciune. creierul inseamna masinarie seaca, lipsita de caldura, de viata, de cunoastere reala.

Andrei Plesu, fragmente din conferinta Despre Inima (sursa)

"Vreau sa trecem, acum, la ceea ce consider ca reprezinta esentialul lucrurilor pe care doresc sa vi le transmit: inima ca organ de cunoastere. Dimensiunea cognitiva a inimii e legata azi, preponderent, de tema intuitiei (iar judecata intuitiva e socotita un privilegiu al feminitatii: femeile au intuitii, au inima, barbatii nu prea...) Eu vreau sa va vorbesc însa despre un lucru mult mai precis. Pâna prin secolul XVI, principalul atribut al inimii era socotit a fi capacitatea de cunoastere. O cunoastere distincta de cea „rationala”, dar si de stricta „intuitie”. Sunt obligat sa galopez prin diverse texte pentru ca nu avem timp. În India veche, de pilda, în anatomia interioara a omului, mentalul, functia intelectuala centrala îsi avea sediul în inima. Vom cita mai târziu texte din Upanishade care confirma acest lucru.

În Antichitatea semitica, sediul inteligentei e mereu considerat ca fiind amplasat în inima. Emotiile si sentimentele pe care noi le plasam, de obicei, în inima erau plasate în mate, în visecere, în burta. Iar cunoasterea – în inima. În Iov exista o scena în care acesta, înconjurat de prieteni care încearca sa îl convinga cu argumente ca nu are voie sa se plânga de „nedreptatile”lui Dumnezeu, spune: „Nu mai veniti cu argumente; si eu am inima!” Filologii ne lamuresc ca, prin aceasta, Iov nu întelege ceva de genul „am si eu suflet” ci „înteleg si eu argumentele voastre, sunt si eu inteligent ca si voi, nu trebuie sa veniti sa îmi spuneti cum sa înteleg”. „Om de inima” însemna, în contextul literaturii semitice, om inteligent; „om fara inima” însemna om prost. În Ecleziast, când se spune „mi-am dat inima cutarui obiect sau cutarei întrebari” înseamna ca m-am gândit, am reflectat la ceva anume. Inima e deci sediul discernamântului, al analizei, alcunoasterii.În Egiptul vechi întâlnim de asemenea echivalenta între „om fara inima” si om „necugetat”, prost, fara cap. În Grecia antica, cardia (inima) si uneori phren (pericardul, ceea ce e în jurul inimii) echivaleaza frecvent cu inteligenta si cu spiritul. Chiar când zona afectelor e definita cathymos (ceea ce s-ar traduce prin bataia de aripa a pieptului, suflul, pneuma, sursa oricarei trairi), acesta se regaseste în diverse locuri cu un sens mai putin legat de emotivitate. La Homer, de pilda, înseamna gândire intuitiva, fulguranta, dar si deliberare, reflexiune, activitate intelectiva prin care se exprima vocea lui Dumnezeu. Cunoasterea „cardiaca” apare, astfel, în asociere cuabsolutul, cu divinitatea. La Empedocle, gândirea sta în sângele care înconjoara inima. Dacavreti precizari, medicina hipocratica e gata sa le dea, localizînd foarte exact partea de inima cucare gândim: ventricolul stâng! Si istoricii epicureeni erau de acord ca gândirea e în ventricolul stâng; cine stie ce stiau ei, care noua ne scapa... În Noul Testament se spune „fericiti cei cu inima curata, pentru ca îl vor vedea pe Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, pentru ca au sansa si instrumentul necesar pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu. A propos de vazutul lui Dumnezeu, sa amintim ca, si la Platon, si la Plotin si la Grigorie de Nazianz, dar si în literatura araba sau indiana, se vorbeste despre ochiul inimii. Este vorba de un ochi care duce direct în „inima” fiintei supreme. În Islam exista o doctrina complicata a modului de functionare a acestui ochi. Dar ca sa fim exotici si nediscriminatorii, va citez – dupa Fr.Schuon - un text din întelepciunea indienilor Sioux din tribul Ogalala: „sunt orb si nu vad lucrurile acestei lumi, dar când lumina vine de sus, ea lumineaza inima si încep sa vad, caci ochiul inimii mele vede tot. Inima e sanctuarul în centrul caruia se gaseste un mic spatiu în care salasuieste Marele Spirit. Acesta e ochiul, ochiul Marelui Spirit, prin care el vede tot si noi îl vedem pe el. Când inima nu e curata, Marele Spirit nu poate fi vazut. Omul pur contine universul în buzunarul inimii sale”.

La Parintii Bisericii, analogia cardia - pneuma – nous (intelect) e de asemenea recurenta. Lucrurile au un temei aproape fiziologic. Inima este mecanismul de reglare a respiratiei si elegata nemijlocit de respiratie. În respiratie se exprima simultan un proces de supravietuire acorpului, dar si suflul în genere, pneuma, duhul. Suflul, sufletul, suflarea, duhul, respiratia sunt toate legate în centralitatea inimii. Peste secole, tema inima-ratiune e si tema axiala a meditatiilor lui Pascal: avem, pe de o parte, ratiunea – asimilabila spiritului de geometrie, gândirii discursive, si, pe de alta, inima - spiritul de finete, gândirea intuitiva. Toate acestea au si o foarte convingatoare expresie simbolica. De pilda analogia dintre inima si soare. Inima poate fi pusa în aceeasi linie simbolica cu soarele pentru ca este un fel de soare al corpului, dupa cum soarele este un fel de inima a cerului. Or soarele este de regula un simbol al intelectiunii; iar inima se vede contaminata de aceasta simbolica. Care este caracteristica luminii solare, respectiv a întelegerii de tip „cardiac”? Lumina solara este simultan lumina si caldura, iar asta e si o caracteristica a cunoasterii inimii. Ea nu e o cunoastere boreala, rece, ci una participativa, „înflacarata”, „aprinsa”: o cunoastere calda si încalzitoare. În unele reliefuri medievale exista o anumita reprezentare a inimii din care pornesc si raze drepte, si raze ondulate. Razele ondulate exprima caldura, iar cele drepte – lumina. Inima, ca si soarele, cupleaza deci lumina si caldura. E interesant ca, în vreme ce inima e cuplata simbolic cu soarele, creierul, despre care spunem astazi ca e lumina însasi a inteligentei, e cuplat cu luna, care este o lumina reflectata. Verbul a reflecta exprima si astazi actul gândirii si vizeaza tocmai faptul ca e vorba de a porni de la o materie venita din afara. A reflecta înseamna a oglindi ceva care e în afara ta. În orice caz, nu este o actiune directa a intelectului, ci una mijlocita, secunda. Va reamintesc, în treacat, ca zeita inteligentei la greci, Atena, era nascuta din capul lui Zeus, dar simbolul ei era o bufnita – adica o pasare nocturna, lunara. În mare, putem spune ca pâna în secolul XVI lumea traia într-o simbolistica rasturnata fata de a noastra. Creierul era un loc slab, lunar, secund, în vreme ce inima era o realitate plina, solara, luminos-calda, direct cognitiva. Acest lucru apare frecvent în scrierile patristice, de la Evagrie Ponticul de pilda, în secolul al IV-lea (care spune ca rationamentul e în cap, dar întelegerea e în inima), pâna în secolul XIV, la Grigorie Palama (care vorbeste despre inima ca despre un organ corporal cu acces la Logos). Voi renunta la o multime de lucruri, dar vreau sa încercam, totusi, o definitie a tipului de cunoastere despre care vorbim. Din cele spuse rezulta ca inima este un instrument de cunoastere si a fost perceputa ca atare pâna târziu, când a fost uzurpata de creier. Cum arata însa cunoasterea inimii? Ce diferenta este între aceasta cunoastere si cea a creierului? Mai întâi, cunoasterea inimii e o cunoastere instantanee, nu una de tip silogistic. Cum ar spune englezii, e o cunoastere de tip „response”, o reactie prompta la obiectul cunoasterii. Altfel spus, avem de a face cu o gândire spontana, fulguranta, cam în felul judecatii de gust. Când vezi un obiect, daca ai gust, stii din prima ochire daca e în regula sau nu. Foarte multa lume nu o stie însasi, din aceasta cauza, interioarele, strazile, cladirile, orasele, bisericile noastre arata, si pe dinauntru si pe dinafara, foarte prost. Cei care le pun pe picioare nu au rapiditatea reactiei gustului: adica acea reflectie prescurtata, judecata si actiune deopotriva, date laolalta, într-o singura clipa. Asa functioneaza animalele, si invoc aici animalitatea ca pe ceva de ordin superior. Animalele nu cad pe gânduri, dar functioneaza – ceas, pentru ca, în cazul lor, ideea si actul sunt simultane. Ar fi util sa recuperam un fel de animalitate superioara a inimii, sa beneficiem de judecata ei clara, legata direct la tinta."

dar nu este periculos ca sfatuind fraul liber inimii ca element de decizie, mesajul sa riste sa fie – ca de obicei –  prost interpretat de catre mase si sa devina argument de legitimare a actiunilor inferioare pornite din… pulsiuni primare?

"Cunoasterea inimii e, mai apoi, o cunostere de tip totalizant. Pentru inima cunoscatoare – spre deosebire de inima sentimentala -, nu exista o diferenta semnificativa între eu si lume, asa cum nici pentru cel care respira nu exista fractura între aerul din afara si cel dinauntru. Cel carerespira este un loc de întâlnire a aerului din afara cu cel dinauntru. Când respiri, esti într-o lume omogena. La fel, când gândesti cu inima, traiesti într-o lume omogena, nu un timp în lumea interioara si un timp în cea exterioara. Efectul totalizant al respiratiei se regaseste, deci, în modulde gândire de tip cardiac. În plus, gândirea cardiaca e totalizanta pentru ca angajeaza întregul agregat al omului. Maxim Marturisitorul spune undeva, în Ambigua cred, ca oamenii nu realizeaza alcatuirea compozita care îi caracterizeaza. Ei nu îsi dau seama ca sunt facuti din trei mari bucati: corp, inima si minte. Unii cred ca trebuie sa cunosti mai degraba cu mintea, altii – cu inima, iar altii sunt de parere ca e destul corpul, senzatia, pentru a-ti face o idee despre lume. Maxim Marturisitorul crede însa ca singura cunoastere corecta este opera agregatului uman, în întregul sau. Pentru a cunoaste bine, trebuie sa cunosti, daca se poate, cu „corp-inima-mintea”, cu toata aceasta articulatie deodata. Orice fragmentare aduce o fragmentare a adevarului.În sfârsit, gândirea de tip cardiac este o gândire participativa, situata la antipodul „obiectivitatii”care are astazi un cult. Inima îsi permite sa nu fie obiectiva; ea stie ca nu întelegi un lucru decât când aderi la el. Daca nu aderi la el, nu îl pricepi. În studiile religioase de astazi – am observat acest lucru peste tot, la noi înca nu, pentru ca domeniul, practic, nu exista înca – a aparut o obsesie noua: daca te ocupi de istoria religiilor sau de studii religioase în general, trebuie mai întâi sa explici publicului ca nu te intereseaza subiectul, nu vrei sa ai de a face cu el. A nu se crede cumva – se grabeste sa spuna „specialistul” - ca am vreo înclinatie spre aceasta zona sau ca as crede în ceva anume: nu, eu sunt un om de stiinta! Numai asta îmi da legitimitatea obiectivitatii si dreptul de a va spune ceea ce va spun. Nimeni nu îi cere unui zoolog sa nu creada în elefanti, daca de ei se ocupa! Dar un om care se ocupa de istoria religiilor trebuie mai întâi sase asigure ca toata lumea a înteles ca e strain de teritoriul cercetat, ca nu are alunecari „naive” spre sfera religiosului. (nota personala: despre aceasta anomalie uimitoare vorbea si nenea Dalai Lama pe undeva) Dupa experienta mea însa, tocmai oamenii care si-au dozat, la rece, distantele dintre ei si obiectul lor de studiu nu pricep despre ce e vorba. Inima nu are niciodata aceasta problema!

 ...

  Ei bine, o alta linie de gândire a înteles ca, pe masura ce mergi mai în adâncul tau, apare ceva mai strain de tine. Cu cât cobori mai adânc, dai de o instanta în care te identifici cu comunitatea. Acest tip de gândire a produs psihanaliza în versiunea Freud, dar si psihologia analitica în versiunea Jung. Ajuns în adânc, dai de un „eu”colectiv, de ceva în care nu mai esti tu.Versiunea ‚solara’ a acestei adîncimi mai curând lunare este ca, cu cât înaintezi mai adînc îninima ta, descoperi un loc unde te identifici cu principiul caruia îi datorezi existenta: Dumnezeu.

aici eu simt o eroare, sau macar o lipsa de armonie, de coerenta. poate pentru ca eu consider obiectivitatea ca fiind acea aliniere la perspectiva lipsita de ego (de euri egoice), perspectiva aferenta viului, existentei–esenta. iar cand punctul tau de vedere il sincronizezi in vibratie cu acel fir de nisip din adancul tau unde nu mai esti eu… atunci atingi obiectivitatea.

aceea este obiectivitatea, nu privirea rece, distanta, detasata, nearmonizata cu lucrul supus analizei - cunoasterii.

 .