Zarathustra (1)

.

Prima data am citit Asa grait’a Zarathustra cu vreo zece ani in urma. Poate plus cativa ani. De la un cunoscut din biblioteca. A fost suprinzator. Contrar celor ce cei multi spuneau despre el. Plin de vitalitate si puternica spiritualitate. Am avut noroc cu o traducere aparte, am inteles mai tarziu, cand am cumparat cartea ca sa o am si eu acasa. Cu totul alta mancare de peste, traducerea noua, a vreunui studinte care a pus’o de’o spaga mica, cu cunostinte de limbi straine, dar mintea imbalsamata, moarta, omorata de parerile celor neavizati.

Am cautat’o apoi la anticari. Cand auzeau ca vreau fix acea carte cu rosu si negru pe ea, zambeau prieteneste “aha, da, stii ce vrei, da, aceea este cartea”.

De curand am inceput s’o citesc din nou.

Diferente. De aceasta data gasesc totusi si multe locuri unde consider ca greseste. Fie am inceput sa’mi pierd din agerime (adica din familiaritatea cu limbajul alchimic), fie au reusit sa se infiltreze ideile altora… fie pur si simplu sunt mai detasat si vad mai liber (clar) decat prima data. Uneori imi pare ca greseste in idee, iar alteori prin limbaj nefericit, folosind aceleasi concepte pentru lucruri opuse, uneori pentru a desemna lucruri / fenomene laudabile, alteori pentru lucruri / fenomene nedorite. Invita la confuzie... acum ma intreb daca e lipsa de paleta larga sau fum pentru ratacirea celor nepoftiti.
 Totusi per total este... este ceva aparte. Insa evident trebuie citita incet si cu atentie. Si traduse pe ici pe colo chestii. Fi'n'ca nenea Nietzche nu era un coate goale, ci era un nene la care insusi Jung privea in sus (prin acest blog este si imaginea lui J despre N).

 Si am senzatia ca ma trage inapoi in lumea aceea unde cei multi devin greu de suportat. Si vicecersa.

Vor fi cateva postari cu citate. Nietzsche, Asa grait’a Zarathustra, ED INTER 1991, traducere Victoria Ana Tausan.

Si nu pacatul, ci multumirea voastra cea de rand, este aceea care’i strigatoare la cer; zgarcenia ce’o aveti, chiar si’n pacate, ea striga la cer.

.............

“Omul e’o sarma intinsa intre animal si Supraom – o coarda peste un abis”.

Primejdios este  sa treci abisul – primejdios, sa privesti inapoi – primejdos, sa fii cuprins de spaima, sa te opresti de’odata!

.............

Mi’a aparut o limpezire: nu gloatei sa’i graiasca Zarathustra, ci celor ce’l vor insoti. caci Zarathustra nu va fi pastorul unei turme, nici cainele acesteia.

.............

Isi cata creatorul insotitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credinciosi. El cata creatori, sa se’nsoteasca (…).

(…) dar ii lipsesc o suta de seceri, si smulge spicele cu mana si il cuprinde mania.

.............

Aflat’am ca’i mai primejdios printre oameni, decat sa iti duci viata printre fiare.

.............

“Mai bine ma rog sa’mi fie Orgoliul intotdeauna pereche Intelepciunii.

 Si daca intelepciunea ma lasa’ntr’o zi – caci vai, ii place sa ma paraseasca! – sa poata, atunci, Orgoliul sa imi urmeze Nebunia’n zbor!” (amuzant cum Intelepciunea si Nebunia sunt vazute ca doua fete ale aceleiasi monede)

.............

Care’i povara cea mai grea, o, eroi, intreaba spiritul, devenit animal de rand, care’i, s’o port si sa ma bucur de puterea mea:

Oare’i sa te umilesti, ca sa’ti sfarmi orgoliul, sa’ti izbucnesti intreaga nebunie, ca sa’ti zadarnicesti intelepciunea?

Oare’i sa parasesti o cauza triumfatoare? Sa cutreieri muntii cei mai mari, ca astfel sa’l ispitesti pe diavol?

Oare’i sa te hranesti cu ghinda si ierburile cunoasterii, si sa’ti posteasca sufletul din dragoste de adevar?

Ar fi, bolnav fiind, sa’ndepartezi pe cei ce te’ngrijesc si prietenie sa legi cu surzii, cu cei care nu aud ce ai dori?

.............

Exista totdeauna un pic de nebunie in iubire. Dar exista totdeauna un pic de judecata in nebunie.

Cat ma priveste, mie, care iubesc viata, mi se pare ca cei ce se’nteleg mai bine asupra fericirii sunt fluturii, basicile de sapun si toate cate li se’aseamana.

.............

Tanarul spuse:

“Prea repede ma schimb. Eul meu de astazi il leapada pe cel de ieri. Adesea sar treptele, urcand – dar nici o treapta nu’mi este iertata.

Ajuns in culme, sunt totdeauna singur. Nimeni nu’mi vorbeste. Singuratatea de gheata ma face sa’mi clantan dintii. Si ce caut pe’acele inaltimi?

Si ce rusine mi’e sa urc sovaitor! Si cat imi rad de rasuflarea ostenita! (…) Ce ostenit ma simt, de’a fi urcat atat de sus!

Dispretul imi creste cu dorinta: cu cat ma sui, cu’atat dispretuiesc pe cel ce suie: ce cauta pe’acele inaltimi?”

Cu’acestea, tanarul tacu. Iar Zarathustra, privind copacul de care ei se sprjineau, astfel grai:

“Acest copac crescut’a singuratec in munte – in cresterea’i a depasit oameni si fiare.

De’ar vrea sa spuna, nimeni nu l’ar intelege, atata a crescut.

Si’atunci asteapta, asteapta necurmat – dar ce? El prea aproape de bolta traieste si fara indoiala ca asteapta un fulger care vine.”

.............

“(…) si chiar acei ce te urasc si te privesc piezis te simt ca esti de vita aleasa. Omul ales, s’o stii si tu, e ca o piatra de care se impiedica ceilalti, cu totii.”

.............

Pentru cel nobil, pericolul nu’i sa devina bun, ci nepasator, ca totul ia in ras si este un destramator.

Vai, cate inimi nobile de’acestea n’am cunoscut! Ele si’au pierdut nadejdea cea mai inalta. Si din acel moment vorbit’au de rau inaltele sperante.

Si din acel moment trait’au o viata cinica, facuta din scurte bucurii, fara sa vada mai mult decat de azi pe maine.

Odinioara visau sa fie eroi; acum nu sunt decat petrecareti. Eroul li’i subiect de patimire si de groaza.

Ci’n numele iubirii si nadejdii mele, eu te conjur: eroul din tine nu’l alunga! Cinsteste cu sfintenie nadejdea ta cea mai inalta!”

Asa grait’a Zarathustra.

 .