Istorie (re)curenta

 .

Un titlu in stil Jules Verne ar fi: Unde se afla fara echivoc ca perioada comunista a fost de fapt o zona de cercetari sociologice pentru Occident.

Un titlu traditional ar fi: “Ero(r)i au fost ero(r)i sunt inca!”, “Ciocoii vechi si aceiasi” sau “Aceeasi Marie cu alta palarie – acum la doi litri si jumatate!”

A bon entendeur, salut!

(erorile gramaticale - de tipul virgula intre subiect si predicat - apartin prestigioasei edituri POLIROM, ca si erorile de ortografie nereproduse, din categoria pauza inaintea semnelor de punctuatie. Evident POLIROM nu va da faliment, intrucat este – iata – o editura deja adaptata la noile realitati, o editura a celor multi, a inculturii)

(scuze pentru scaparile in campul superficialului ale autorului desi evident nu imi apartin, intentionez – desi cred ca nu am suficient imbold – sa scriu un articol separat pe tema asta, cum un individ toba de cultura poate fi superficial, si chiar daca stie ca Ghika i’a recunoscut acest atribut – superficialitatea – fata de Papu, a continuat sa se minta ca de fapt ar fi fost o referire spre zona metafizica. daca ar fi facut o psihanaliza reala ar fi aflat ca era vorba de o minciuna croita de propriul psihic pentru a'si proteja propriul imago)

Ladies and gents, Ion Vianu, cu un material - din Amor Intellectualis - incendiant pentru memoria celor uituci, care nu invata din cosmarele istoriei:

            Ii dispretuiam pentru ca’i socoteam lipsiti de caracter. Lichele. Intr’adevar, mai multi dintre ei, cei cu “scoala speciala” indeosebi, au devenit profesori universitari, secretari de partid, rectori, intr’un cuvant lideri ai profesiei fara sa fi avut merite deosebite, ba mai degraba au putut fi considerati nuli, iar unii chiar escroci si plagiatori. Faptul ca aceasta sleahta incepuse sa puna stapanire pe medicina (cu asentimentul batranilor profesori, indeajuns de indiferenti si chiar cinici pentru a consimti la degradarea profesiei) ma deranja.

            Sentimentul de templier, acela ca apartineam unei elite juruite binelui, era contrazis de existenta acestor insi. Daca as fi privit lucrurile intr’un chip mai filosofic, ar fi trebuit sa accept ca erau adaptati la “noile realitati”. Ei nu iesisera din neant. Existau si actionau in slujba unei puteri care se intindea din mijlocul Europei si pana la Pacific. Erau invincibili. Si tot asa cum ei datorau totul comunismului, comunismul nu ar fi putut sa dainuie fara ei. In interiorul tagmei medicale, aceasta gasca alcatuia un nucleu inexpugnabil. Lor nu te puteai alatura, chiar daca ai fi vrut, chiar daca ai fi acceptat sa te sacrifici intru parvenire. Se aplicau legile biologice ale imunitatii: asa cum un organism respinge un corp strain, si eu, daca as fi incercat sa ma apropii de ei, sa fac parte din acel organism care era gasca lor, as fi fost neutralizat, digerat, eliminat ca un rest.

            Erau semne de recunoastere care precizau apartenenta lor la “gasca”. La fel ca in ordinele ezoterice. Francmasonii, de pilda, au un anumit fel de a’si strange mana, in acelasi timp inobservabil de un tert si de nerecunoscut pentru cel ce nu apartine ritului.  Tovarasii insa erau exoterici. Apartenenta lor la factiunea care detinea puterea nu era secreta. Ea presupunea doar o disciplina anume. Toata lumea putea sa observe comportarea lor, dar nu toata lumea putea sa faca la fel. Aceasta recunoastere care se petrecea la lumina zilei, fiind totodata inimitabila, era de ordin lingvistic. Ei vorbeau intr’un anumit fel la sedinte. Daca nu reuseai sa vorbesti ca ei, nu puteai sa te mai prefaci. Daca reuseai sa vorbesti ca ei, sufletul tau se transforma in asa fel incat chiar deveneai dintre ei. Asta nu era dat oricui.

            (...)

            Milsosz spune ca statele comuniste sunt, de fapt, “logocratii populare”. Logocratii au mai existat. Parlamentarismul genereaza logocratie, adica un sistem in care cuvintele au in intaietate asupra ideilor. Conteaza mai mult cum spui decat ce spui. Dar comunismul creaza “logocratii populare”.  Este o forma de logocratie pura. Practicantii ei, oameni veniti dintr’o lume neintelectuala, o lume taraneasca ale carei traditii erau dispusi – si capabili – sa le uite cu totul, odata transplantati la oras, erau mai accesibili pentru o limba simpla, mai capabili sa se elibereze de orice influente. Erau, intr’un anumit fel, neatinsi de alte culturi, insensibili la ispita experientelor intelectuale variate. De aceea ei deveneau logocrati perfecti. In aceasta calitate, se puteau bucura de increderea toala a stapanilor.

              (...)

            Chiar unchiul Mihael, comunistul drept-credincios, apartinea unei generatii mai vechi. Se vedea ca nu era cu adevarat “de’al lor”: reusea sa fie conform in idei, dar nu si in limbaj. Modul in care combina intre ele cuvintele nu era cel placut tovarasilor. Desi era cat se poate de conformist in continut (orice obiectie, cat de mica, la initiativele partidului fiind exclusa), construia frazele in afara formulelor consacrate, ceea ce, intr’o anumita masura, facea ca exprimarea lui sa fie taxata drept “ramasita mic-burgheza”. Ce erau aceste “ramasite” daca nu incapacitatea de’a adopta singurul semn de recunoastere care iti dadea dreptul sa revendici apartenenta ta, ca membru plin, la “gasca”, limbajul, un stil? Unchiul Mihael, profesor la Facultatea de Drept, putea, pe buna dreptate, sa se considere un “idiot util”, cum ii numise Lenin pe cei care puteau aduce servicii “cauzei”, dar in niciun caz nu puteau sa’i fie asimilati. Si chiar asa se si considera, foarte probabil, dat fiind aspectul de caine batut pe care’l purta, ca pe un blestem, cu spinarea indoita, capul plecat, ochii tristi (el care, altfel, ar fi putut fi considerat un barbat falnic). Si Efraim, si Mihael purtau cu ei, ca pe un pacat stramosesc, originea lor “mic burgheza” si mostenirea unei culturi mai vechi care, oricat s’ar fi ostenit ei, nu putea sa se stearga din mintile lor. De aceea, adaptarea lor la socialismul real se facea numai cu pretul unor neincetate infrangeri de sine si purta pecetea neautenticului.

            In timp ce U., I., F. (...).  Baieti de la tara, veneau fara nici o prejudecata, fara nici o vinovatie, fara idei preconcepute. Ei nu aveau nevoie sa se falsifice, ca Efraim, ca Mihael. Pentru bunul motiv ca fondul lor taranesc nu venea in contradictie sau concurenta cu discursul logocratic. Si, mai ales, aveau o mare sete de’a recupera ceea ce stramosii lor nu avusesera.

            (...)

            In timp ce tinerii arivisti de la medicina (pe care i’am pomenit prin initiale) nu aveau nici o frana culturala spre a adopta acea “limba de lemn”. Si nu aveau nici o constiinta proasta. Ei erau cu adevarat “oamenii noi” pe care ii anuntase comunismul, datorita carora oranduirea noua avea sa devina din utopie realitate.

            Toata aceasta arhitectura sociala era superba! Putin cate putin, aveau sa se aseze noile ierarhii. In frunte, logocratii perfecti, cei fara stari sufletesti. Fara memorie culturala, in afara urii lor inversunate de urmasi ai celor batuti la scara de vechilii boierilor. Mai apoi, idiotii utili, care se recunosteau prin incercarea cu rezultate mediocre de a utiliza limba de lemn. Sub ei, sclavii docili, cei ce acceptau sa taca. Mai jos, masa inerta care trebuie condusa cu biciul. Jos de tot, in iadul bolsevismului, toti contestatarii constienti si inconstienti, blestematorii, carcotasii. Fata de ei, partidul, cu adevarat binevoitor, incerca o recuperare. Incerca sa’i traga intr’o categorie superioara: de pilda, sa’i faca din incapatanati – sclavi tacuti. Gradul in care reuseau era variabil, nesigur.

            (...)

            U. ne’a prelucrat pe tema: ce grea si mizerabila e viata in Franta. Parisul era de o frumusete si de un lux incredibile. Si el – nu de departe, ci chiar din inima acelui loc luminos si liber – avea curajul relei-credinte; curajul de a proclama ceva care contrazicea total ceea ce se vedea cu ochii, cea mai flagranta realitate.

            (...) viata era, cum fusese intotdeauna, o lupta, una destul de feroce. Nu era suficient sa fii capabil, trebuia sa dai si din coate. Eram totusi indeajuns de matur si de lucid sa realizez ca, pentru a reusi, trebuie sa dai si anumite dovezi de credinta fata de sistem, inca si mai multe in sistemul totalitar in care traiam (...).

            Sentimentul general era ca se produsese o selectie inversa. Cu cat erau mai putin capabili, cu atat erau mai fanatici. Aderand la sistem perfect, pana la identificare, ei se predestinau nu numai celor mai inalte functii, ci si supravegherii stricte a celorlalti. (...) Cu cat erau mai slabi profesional, cu atat strictetea lor ideologica trebuia sa fie mai mare. Numai asa din putin puteau deveni ceva.

            Si eu? Unde ma situam eu? Nici in categoria “fiilor de popi” ce vedeau in medicina o afacere rentabila pe care aveau s’o exercite undeva, de preferinta in provincia din care veneau. Dar nici in categoria ambitiosilor, fie a celor preocupati sa faca cariera stiindu’se nuli – si de aceea caini credinciosi ai partidului –, fie a celor capabili care nu ar fi consimtit sa se sacrifice practicand medicina intr’un fund de provincie. Desi simtisem medicina ca pe o mare eliberare, ca pe o sansa sa traiesc mai demn in dictatura, mai putin sclav, nu voiam sa ma limitez la meseria mea si atat. Era un exercitiu intelectual de o mare subtilitate, un prilej de exercitare a eruditiei combinate cu spiritul practic. Nu ma desprinsesem de estetismul primilor ani. Pur si simplu, aplicam categoriile frumosului unei activitati practice. Prin asta, eram in armonie cu prietenii mei, aveam acelasi fel de cautare. In acelasi timp, cazul nostru era ciudat, oarecum de neinteles. Paream un pic din alta lume. La vremea aceea aveam o stereotipie verbala, foloseam adesea cuvantul “Sublim”. De aceea, cu ironie (perfect justificata), mi se spunea (fetele in special radeau de mine in felul asta): “sublimul”. Eu insa nu voiam sa scap de aceasta reputatie, chiar faceam totul ca sa o pastrez. (...) Anii de formatie medicala erau o continua si pura placere de’a descoperi. Eram foarte mandru, descoperirile mele nu veneau numai din carti, ci si din viata. Ma abilitau cu acel soi de placere de care am vorbit: sa’ti folosesti puterea pentru a face bine. 

 .

parole

.

cartile au un prost obicei.

pentru ca sa deschizi un computer iti trebuie o parola. trebuie sa stii ceva ca sa deschizi un computer.

altfel nu intri. nu capeti acces. ti se interzice accesul intr'un mod vizibil.

si cartile au parole. unele. insa au prostul obicei de a nu afisa acest lucru. si oricine poate deschide o carte, si intrand in ea crede ca intelege. fiindca nu i'a spus nimeni ca fara parola... nu.

de fapt i'au spus, vag, niste oameni ciudati, saraci, botezati profesori. dar cine sa'i asculte pe aia. e imposibil sa aiba dreptate - sunt saraci!

.

ultima suta de ani

 .

citesc in continuare amor intellectualis a lui i vianu. pe de o parte il invidiez. pe de alta il neg. invidia pentru conditiile avute, negarea pentru ideile eronate.

dar nu va mai fi timp pentru asa ceva.

pentru ca s’a scurs deja ultima suta de ani in care intelectul a mai insemnat ceva. anii 19xx. paradoxal, intelectul a supravietuit mai mult in regimurile comuniste – care au luptat fatis, opresiv, barbar contra lui – decat in regimurile liberale – care au luptat indirect, pompand in cei multi alte valori.

daca pana acum cateva sute de ani valorile pompate in cei multi erau din cartile sfinte, jocul s’a schimbat. cu ajutorul mass-media s’au pompat “om de succes”, “concurenta”, “cel mai”, “mai mult”, “profit”.

(daca observi ca tu consideri unele din aceste valori ca fiind valori reale, poti fi multumit(a), faci parte din cei multi. esti deja om de succes)

cei multi care acum cateva sute de ani strigau (inconstienti) pentru valori sacre acum striga la fel de inconstienti (spalati pe creier) pentru valori economice si ale burtii personale. asta e tot ce pot ei cuprinde din lume, din existenta.

pe de o parte e adevarat, ei inteleg mai mult din valorile astea decat din celelalte. pe de alta insa, este trecerea la starea de porcie - cum spunea eliade.

eliade sau un alt ganditor spunea ca da, ne nastem animale, dar tocmai asta este minunea de a fi om, ca tindem catre alta stare.

 lumea de azi raspunde cu "what about NO!" 

nietzsche avea dreptate cand descria vointa de putere, aceasta fiind un mecanism real. dar in sensul ca avea dreptate descriind ce se intampla in lume, nu in sensul solutiei, modelului de urmat pentru evolutia catre un om superior.

omul superior de acum o suta de ani era omul cult.

omul superior de acum este omul avut. si obligatoriu incult.

ne’am intors in epoca de piatra in numai cateva zeci de ani.

zilele trecute am discutat cu un amic. si la un moment dat imi spunea ca ii pare bine ca acei intelectuali remarcabili de la inceputul secolului nu mai exista astazi. pentru ca astazi ar fi fost ignorati de mass-media. singurele posturi care le’ar fi acordat spatiu ar fi fost cele gen OTV. si ar fi fost penibil. trist, penibil si penibili.

paradoxal intelectul este mai eficient decimat de ascultarea regulilor celor multi, in sistemul liberal, decat intr’un sistem comunist! ceea ce urmarea comunismul s’a realizat mai eficient in liberalism, tocmai prin urmarirea dezideratelor comunismului (nimicirea clasei intelectuale, puterea catre mase)!

postularea ca reguli superioare de convietuire a regulilor celor multi (ori cefe groase) a realizat fulgerator ceea ce epurarile si munca la canal doar au trimis temporar in underground.

o importanta mana criminala ce a dat cu piciorul o vad aici pe cea a lui adam smith, cand a postulat regularizarea preturilor prin piata libera. printr’o mana invizibila a nimanui (citat zeitgest). cererea si oferta creaza pretul mai mic, dar calitatea mai proasta. si creaza eficienta economica pe termen scurt in dauna celei pe termen lung. pur si simplu pentru ca agentul economic este acum tot toparlanul al carui orizont se afla inapoia cefei. scrutand orizontul in departare, el vede doar pana la urmatoarea masa. n’are nici cea mai mica urma de responsabilitate morala pentru lumea pe care o distruge (atat dpdv ecologic cat si dpdv social-uman).

 piese de sah pe o tabla de go.

sintagma asta am scos’o acum vreo 16 ani (la vreo 20 de ani), pe la 2 noaptea, intr’o emisiune radio, la vreo 39 de grade febra (emisiunea se numea intalnire de gradul III, tinuta de alin costache). dar in ciuda conditiilor de producere, este adevarata. intelectualii au devenit piese de sah pe o tabla de go. cei care dau sens lumii au fost pusi intr’o lume fara reguli, unde multimea - cantitatea creaza forta.

cei ce ce ar fi fost potentiale varfuri ale generatiilor de la noi care au crescut cu norme intelectuale au acum sansa de a fi oamenii cei mai penibili. oricum, sunt cei mai inutili. piese de sah pe o tabla de go. fiindca rostul lor era in valoarea individuala. lumea de azi o ignora si creaza reguli de a evita necesitatea ei, sau de a o izola daca nu poate fi eliminata (de exemplu cercetatorii sunt tinuti anonimi in laboratoare pentru ca este dorita evolutia tehnologica, dar valorizarea sociala se ofera vedetelor de fotbal, cercetatorii fiind tratati de catre societate ca paria). cel care isi foloseste intelectul este aruncat la marginea societatii.

tutea, noica, eminescu, eliade nu se mai produc pentru ca societatea nu le mai permite. sa existe sau sa fie cunoscuti.

iar cei multi spun ca asta este evolutie!

va rog, liberalizati eutanasierea, vreau sa cobor! 

 .

vianu

.

din oglinda ma priveste un chip slabit, cu pometii iesiti, cu scobituri la tample, epuizat… nu stiu cine dracu’ este asta dar asta nu este eu.  si merg mai departe. ma trezesc din ce in ce mai greu, ma culc la fel de greu (adorm repede dar decizia de a ma culca e tratata ca un dusman) si bonus, ma mai trezesc peste noapte. degeaba, fara motiv.
 

incepusem sa citesc un romanel al lui sienkiewicz – dragut, beletristica de capa si spada la nivel de roman istoric in care e ok sa se tina cu ursul dar parca un pic prea mult, totusi nici chiar atat de mult incat sa devina gretos ca rosul lui pamuk – insa am gasit la o promenada de duminica amor intellectualis al lui i vianu.
 

gasit si luat. luat si pe motivul unei discutii excelente (cu vreo 6 ani in urma) cu un profesor de filozofia culturii, pe marginea ierarhiei si revolutiei valorilor a lui vianu. tudor sau ion, nu mai stiu care. si nici nu am gasit referiri care sa ma lamureasca pe de o parte care si pe de alta parte cat. cat a spus vianu si cat am amplificat noi subiectul – profesorul si cu mine.

deci am schimbat carticica.
 

simt vag prin randuri o anumita larghete – in sens negativ, in sens de lipsa de precizie, de corectitudine – insa fara a putea pune degetul pe ceva anume. dupa cateva pagini gasesc o marturisire a pilonilor culturali ai autorului. primul este amintit thomas mann. putine contacte am avut cu el, neclare insa a intrat in sertarul cu ‘asa nu’. in pagina urmatoare este elogiat bergson. de astadata contactele au fost pastrate in memorie – ‘asta clar NU!’.

schisma este gata.
 

insa continui sa citesc desi este clar, avem platforme diferite. ceea ce initial simteam vag, acum stiu de unde vine. conceptii opuse in unele teme fundamentale.

este mentionat si schopenhauer. amintiri… chiar daca s. este prima mea dezamagire, amintirile provocate merita. initial l’am admirat. pe la vreo 16 ani, pentru vreo 30-40 de pagini. apoi… ceva scartaia. o lua pe aratura fara baza, fara argumentatie solida. avea argumentatie, dar nu era solida. pacat, inceputul fusese excelent. dupa un an sau doi il gasesc intr’o conversatie de sueta. amintit de un tip care nu excela cu dovleacul, incepand o conversatie in contradictoriu aproape furibunda cu tipa pe care vroia sa o… convinga. si atunci l’am reevaluat. pe s., nu pe prieten. prin prisma efectelor pozitive sau negative pe care le putea produce in societate. acea recantarire a fost o noua abordare care a precedat cantaririle mult mai importante ale lui freud si apoi nietzsche, in mod paradoxal fiecare avand efecte groaznic de nocive social, desi pozitia ‘recunoscuta’ (vorba cuiva) nerecunoscand dezastrul produs de f.
 

revenind la discutia amicului cu schopenhauer, am mai realizat atunci doua lucruri: ca daca incerc sa spun partile pozitive ale lui (din putinul citit de mine), atunci cand le verbalizez devin banale. nu stiu in ce masura pentru ca ideea este mai pura decat cuvantul iar in trecerea de la idee la cuvant se pierde din… “inefabil” sau pentru ca pur si simplu ideile odata puse in cuvinte mai putin inmiresmate isi dovedeau goliciunea. si a doua, ca daca incerc sa le spun unde apare ruptura in esafodajul lui… nimeni nu intelegea. unul era orbit de adulatie, cealalta de negatie, dar niciunul nu avea capacitatea de a vedea fisurile.
 

cu toate astea, acea conversatie a fost o placere in sine. i vianu: T. spunea, in gluma: “ma imbat de lumina spiritului meu”. Voluptatea de-a gandi, de-a simti functionarea mintii tale e o betie usoara, fara consecinte fiziologice dezagreabile. Cine a cunoscut aceasta intoxicare superioara nu se mai desparte de ea. (…) Cufundarea in inconstient este o regasire a izvorului Castaliei din adancurile pe care le vedem prin intredeschidere, unde nu pasim niciodata. A gandi e inalta, vertiginoasa betie, care aspira la “radacina”. Nu sunt de acord cu legarea inconstientului aici ci doar cu placerea de a pluti in gandire.

 

(si trecand la subiectul siestei)

Mai tarziu am inceput sa ma intreb daca nu era, oprirea in miezul zilei, si altceva. sau daca nu simtea, el, ceea ce si eu am simtit mai tarziu: siesta nu e numai un popas in alergarea in Lumea dezagreabila, vulgara sau doar agasanta (oui mon ami). E o tentativa de-a opri o clipa uratul existential (oui again). E o rasuflare adanca, o sinucidere temporara care te ajuta sa’ti reiei, reinviat, calatoria prin lume.

superb.

in momentul in care ajunsese la  “a opri” si a trebuit sa dau pagina, ceva in mine a zambit sperand ca spune despre oprirea lumii a lui castaneda. iar asta s’a intamplat si a doua oara cand am citit, scriind citatul, cu speranta ca poate prima data n’am fost atent si am pierdut referirea.

si ultima remarca pe ziua de azi, despre plictiseala.

Intr’o zi de vara, in vacanta, cuprins de un fel de lene, de dorurile neintelese ale unui baiat de zece ani, i-am spus ca ma plictisesc. Vocea ei dragalasa s-a facut aspra. “Un baiat destept (ma intreb daca n-a spus “un om”, extinzand porunca) n’are voie sa se plictiseasca”, a spus. “Citeste!” Apasa asupra mea posibilitatea celui mai mare blestem care poate exista: plictisul. Plictisul care face timpul inutil “Si intreaga ta viata”, mi-a spus, mult mai tarziu, o persoana careia i-am povestit aceasta scena, “n-a fost decat o straduinta sa dezminti ca te’ai putea plictisi, ca te’ai putea face vinovat de acest pacat”.

in preajma adolescentei n’am avut pe cineva care sa’mi spuna asta despre plictis “Citeste!”. insa am descoperit ca nu exista plictis cand poti gandi. si ii intrebam pe multi de ce se plictisesc… pentru ca nu au cum. pot gandi! probabil ca unii se simteau jigniti. evident, din prostie.

acum insa nici eu nu mai gandesc ca la 20 de ani. din varii motive. cantitativ vorbind, se vede ca sexul si gandirea la 20 de ani sunt altele decat la treizecisiceva.

 .