vianu

.

din oglinda ma priveste un chip slabit, cu pometii iesiti, cu scobituri la tample, epuizat… nu stiu cine dracu’ este asta dar asta nu este eu.  si merg mai departe. ma trezesc din ce in ce mai greu, ma culc la fel de greu (adorm repede dar decizia de a ma culca e tratata ca un dusman) si bonus, ma mai trezesc peste noapte. degeaba, fara motiv.
 

incepusem sa citesc un romanel al lui sienkiewicz – dragut, beletristica de capa si spada la nivel de roman istoric in care e ok sa se tina cu ursul dar parca un pic prea mult, totusi nici chiar atat de mult incat sa devina gretos ca rosul lui pamuk – insa am gasit la o promenada de duminica amor intellectualis al lui i vianu.
 

gasit si luat. luat si pe motivul unei discutii excelente (cu vreo 6 ani in urma) cu un profesor de filozofia culturii, pe marginea ierarhiei si revolutiei valorilor a lui vianu. tudor sau ion, nu mai stiu care. si nici nu am gasit referiri care sa ma lamureasca pe de o parte care si pe de alta parte cat. cat a spus vianu si cat am amplificat noi subiectul – profesorul si cu mine.

deci am schimbat carticica.
 

simt vag prin randuri o anumita larghete – in sens negativ, in sens de lipsa de precizie, de corectitudine – insa fara a putea pune degetul pe ceva anume. dupa cateva pagini gasesc o marturisire a pilonilor culturali ai autorului. primul este amintit thomas mann. putine contacte am avut cu el, neclare insa a intrat in sertarul cu ‘asa nu’. in pagina urmatoare este elogiat bergson. de astadata contactele au fost pastrate in memorie – ‘asta clar NU!’.

schisma este gata.
 

insa continui sa citesc desi este clar, avem platforme diferite. ceea ce initial simteam vag, acum stiu de unde vine. conceptii opuse in unele teme fundamentale.

este mentionat si schopenhauer. amintiri… chiar daca s. este prima mea dezamagire, amintirile provocate merita. initial l’am admirat. pe la vreo 16 ani, pentru vreo 30-40 de pagini. apoi… ceva scartaia. o lua pe aratura fara baza, fara argumentatie solida. avea argumentatie, dar nu era solida. pacat, inceputul fusese excelent. dupa un an sau doi il gasesc intr’o conversatie de sueta. amintit de un tip care nu excela cu dovleacul, incepand o conversatie in contradictoriu aproape furibunda cu tipa pe care vroia sa o… convinga. si atunci l’am reevaluat. pe s., nu pe prieten. prin prisma efectelor pozitive sau negative pe care le putea produce in societate. acea recantarire a fost o noua abordare care a precedat cantaririle mult mai importante ale lui freud si apoi nietzsche, in mod paradoxal fiecare avand efecte groaznic de nocive social, desi pozitia ‘recunoscuta’ (vorba cuiva) nerecunoscand dezastrul produs de f.
 

revenind la discutia amicului cu schopenhauer, am mai realizat atunci doua lucruri: ca daca incerc sa spun partile pozitive ale lui (din putinul citit de mine), atunci cand le verbalizez devin banale. nu stiu in ce masura pentru ca ideea este mai pura decat cuvantul iar in trecerea de la idee la cuvant se pierde din… “inefabil” sau pentru ca pur si simplu ideile odata puse in cuvinte mai putin inmiresmate isi dovedeau goliciunea. si a doua, ca daca incerc sa le spun unde apare ruptura in esafodajul lui… nimeni nu intelegea. unul era orbit de adulatie, cealalta de negatie, dar niciunul nu avea capacitatea de a vedea fisurile.
 

cu toate astea, acea conversatie a fost o placere in sine. i vianu: T. spunea, in gluma: “ma imbat de lumina spiritului meu”. Voluptatea de-a gandi, de-a simti functionarea mintii tale e o betie usoara, fara consecinte fiziologice dezagreabile. Cine a cunoscut aceasta intoxicare superioara nu se mai desparte de ea. (…) Cufundarea in inconstient este o regasire a izvorului Castaliei din adancurile pe care le vedem prin intredeschidere, unde nu pasim niciodata. A gandi e inalta, vertiginoasa betie, care aspira la “radacina”. Nu sunt de acord cu legarea inconstientului aici ci doar cu placerea de a pluti in gandire.

 

(si trecand la subiectul siestei)

Mai tarziu am inceput sa ma intreb daca nu era, oprirea in miezul zilei, si altceva. sau daca nu simtea, el, ceea ce si eu am simtit mai tarziu: siesta nu e numai un popas in alergarea in Lumea dezagreabila, vulgara sau doar agasanta (oui mon ami). E o tentativa de-a opri o clipa uratul existential (oui again). E o rasuflare adanca, o sinucidere temporara care te ajuta sa’ti reiei, reinviat, calatoria prin lume.

superb.

in momentul in care ajunsese la  “a opri” si a trebuit sa dau pagina, ceva in mine a zambit sperand ca spune despre oprirea lumii a lui castaneda. iar asta s’a intamplat si a doua oara cand am citit, scriind citatul, cu speranta ca poate prima data n’am fost atent si am pierdut referirea.

si ultima remarca pe ziua de azi, despre plictiseala.

Intr’o zi de vara, in vacanta, cuprins de un fel de lene, de dorurile neintelese ale unui baiat de zece ani, i-am spus ca ma plictisesc. Vocea ei dragalasa s-a facut aspra. “Un baiat destept (ma intreb daca n-a spus “un om”, extinzand porunca) n’are voie sa se plictiseasca”, a spus. “Citeste!” Apasa asupra mea posibilitatea celui mai mare blestem care poate exista: plictisul. Plictisul care face timpul inutil “Si intreaga ta viata”, mi-a spus, mult mai tarziu, o persoana careia i-am povestit aceasta scena, “n-a fost decat o straduinta sa dezminti ca te’ai putea plictisi, ca te’ai putea face vinovat de acest pacat”.

in preajma adolescentei n’am avut pe cineva care sa’mi spuna asta despre plictis “Citeste!”. insa am descoperit ca nu exista plictis cand poti gandi. si ii intrebam pe multi de ce se plictisesc… pentru ca nu au cum. pot gandi! probabil ca unii se simteau jigniti. evident, din prostie.

acum insa nici eu nu mai gandesc ca la 20 de ani. din varii motive. cantitativ vorbind, se vede ca sexul si gandirea la 20 de ani sunt altele decat la treizecisiceva.

 .