Istorie (re)curenta

 .

Un titlu in stil Jules Verne ar fi: Unde se afla fara echivoc ca perioada comunista a fost de fapt o zona de cercetari sociologice pentru Occident.

Un titlu traditional ar fi: “Ero(r)i au fost ero(r)i sunt inca!”, “Ciocoii vechi si aceiasi” sau “Aceeasi Marie cu alta palarie – acum la doi litri si jumatate!”

A bon entendeur, salut!

(erorile gramaticale - de tipul virgula intre subiect si predicat - apartin prestigioasei edituri POLIROM, ca si erorile de ortografie nereproduse, din categoria pauza inaintea semnelor de punctuatie. Evident POLIROM nu va da faliment, intrucat este – iata – o editura deja adaptata la noile realitati, o editura a celor multi, a inculturii)

(scuze pentru scaparile in campul superficialului ale autorului desi evident nu imi apartin, intentionez – desi cred ca nu am suficient imbold – sa scriu un articol separat pe tema asta, cum un individ toba de cultura poate fi superficial, si chiar daca stie ca Ghika i’a recunoscut acest atribut – superficialitatea – fata de Papu, a continuat sa se minta ca de fapt ar fi fost o referire spre zona metafizica. daca ar fi facut o psihanaliza reala ar fi aflat ca era vorba de o minciuna croita de propriul psihic pentru a'si proteja propriul imago)

Ladies and gents, Ion Vianu, cu un material - din Amor Intellectualis - incendiant pentru memoria celor uituci, care nu invata din cosmarele istoriei:

            Ii dispretuiam pentru ca’i socoteam lipsiti de caracter. Lichele. Intr’adevar, mai multi dintre ei, cei cu “scoala speciala” indeosebi, au devenit profesori universitari, secretari de partid, rectori, intr’un cuvant lideri ai profesiei fara sa fi avut merite deosebite, ba mai degraba au putut fi considerati nuli, iar unii chiar escroci si plagiatori. Faptul ca aceasta sleahta incepuse sa puna stapanire pe medicina (cu asentimentul batranilor profesori, indeajuns de indiferenti si chiar cinici pentru a consimti la degradarea profesiei) ma deranja.

            Sentimentul de templier, acela ca apartineam unei elite juruite binelui, era contrazis de existenta acestor insi. Daca as fi privit lucrurile intr’un chip mai filosofic, ar fi trebuit sa accept ca erau adaptati la “noile realitati”. Ei nu iesisera din neant. Existau si actionau in slujba unei puteri care se intindea din mijlocul Europei si pana la Pacific. Erau invincibili. Si tot asa cum ei datorau totul comunismului, comunismul nu ar fi putut sa dainuie fara ei. In interiorul tagmei medicale, aceasta gasca alcatuia un nucleu inexpugnabil. Lor nu te puteai alatura, chiar daca ai fi vrut, chiar daca ai fi acceptat sa te sacrifici intru parvenire. Se aplicau legile biologice ale imunitatii: asa cum un organism respinge un corp strain, si eu, daca as fi incercat sa ma apropii de ei, sa fac parte din acel organism care era gasca lor, as fi fost neutralizat, digerat, eliminat ca un rest.

            Erau semne de recunoastere care precizau apartenenta lor la “gasca”. La fel ca in ordinele ezoterice. Francmasonii, de pilda, au un anumit fel de a’si strange mana, in acelasi timp inobservabil de un tert si de nerecunoscut pentru cel ce nu apartine ritului.  Tovarasii insa erau exoterici. Apartenenta lor la factiunea care detinea puterea nu era secreta. Ea presupunea doar o disciplina anume. Toata lumea putea sa observe comportarea lor, dar nu toata lumea putea sa faca la fel. Aceasta recunoastere care se petrecea la lumina zilei, fiind totodata inimitabila, era de ordin lingvistic. Ei vorbeau intr’un anumit fel la sedinte. Daca nu reuseai sa vorbesti ca ei, nu puteai sa te mai prefaci. Daca reuseai sa vorbesti ca ei, sufletul tau se transforma in asa fel incat chiar deveneai dintre ei. Asta nu era dat oricui.

            (...)

            Milsosz spune ca statele comuniste sunt, de fapt, “logocratii populare”. Logocratii au mai existat. Parlamentarismul genereaza logocratie, adica un sistem in care cuvintele au in intaietate asupra ideilor. Conteaza mai mult cum spui decat ce spui. Dar comunismul creaza “logocratii populare”.  Este o forma de logocratie pura. Practicantii ei, oameni veniti dintr’o lume neintelectuala, o lume taraneasca ale carei traditii erau dispusi – si capabili – sa le uite cu totul, odata transplantati la oras, erau mai accesibili pentru o limba simpla, mai capabili sa se elibereze de orice influente. Erau, intr’un anumit fel, neatinsi de alte culturi, insensibili la ispita experientelor intelectuale variate. De aceea ei deveneau logocrati perfecti. In aceasta calitate, se puteau bucura de increderea toala a stapanilor.

              (...)

            Chiar unchiul Mihael, comunistul drept-credincios, apartinea unei generatii mai vechi. Se vedea ca nu era cu adevarat “de’al lor”: reusea sa fie conform in idei, dar nu si in limbaj. Modul in care combina intre ele cuvintele nu era cel placut tovarasilor. Desi era cat se poate de conformist in continut (orice obiectie, cat de mica, la initiativele partidului fiind exclusa), construia frazele in afara formulelor consacrate, ceea ce, intr’o anumita masura, facea ca exprimarea lui sa fie taxata drept “ramasita mic-burgheza”. Ce erau aceste “ramasite” daca nu incapacitatea de’a adopta singurul semn de recunoastere care iti dadea dreptul sa revendici apartenenta ta, ca membru plin, la “gasca”, limbajul, un stil? Unchiul Mihael, profesor la Facultatea de Drept, putea, pe buna dreptate, sa se considere un “idiot util”, cum ii numise Lenin pe cei care puteau aduce servicii “cauzei”, dar in niciun caz nu puteau sa’i fie asimilati. Si chiar asa se si considera, foarte probabil, dat fiind aspectul de caine batut pe care’l purta, ca pe un blestem, cu spinarea indoita, capul plecat, ochii tristi (el care, altfel, ar fi putut fi considerat un barbat falnic). Si Efraim, si Mihael purtau cu ei, ca pe un pacat stramosesc, originea lor “mic burgheza” si mostenirea unei culturi mai vechi care, oricat s’ar fi ostenit ei, nu putea sa se stearga din mintile lor. De aceea, adaptarea lor la socialismul real se facea numai cu pretul unor neincetate infrangeri de sine si purta pecetea neautenticului.

            In timp ce U., I., F. (...).  Baieti de la tara, veneau fara nici o prejudecata, fara nici o vinovatie, fara idei preconcepute. Ei nu aveau nevoie sa se falsifice, ca Efraim, ca Mihael. Pentru bunul motiv ca fondul lor taranesc nu venea in contradictie sau concurenta cu discursul logocratic. Si, mai ales, aveau o mare sete de’a recupera ceea ce stramosii lor nu avusesera.

            (...)

            In timp ce tinerii arivisti de la medicina (pe care i’am pomenit prin initiale) nu aveau nici o frana culturala spre a adopta acea “limba de lemn”. Si nu aveau nici o constiinta proasta. Ei erau cu adevarat “oamenii noi” pe care ii anuntase comunismul, datorita carora oranduirea noua avea sa devina din utopie realitate.

            Toata aceasta arhitectura sociala era superba! Putin cate putin, aveau sa se aseze noile ierarhii. In frunte, logocratii perfecti, cei fara stari sufletesti. Fara memorie culturala, in afara urii lor inversunate de urmasi ai celor batuti la scara de vechilii boierilor. Mai apoi, idiotii utili, care se recunosteau prin incercarea cu rezultate mediocre de a utiliza limba de lemn. Sub ei, sclavii docili, cei ce acceptau sa taca. Mai jos, masa inerta care trebuie condusa cu biciul. Jos de tot, in iadul bolsevismului, toti contestatarii constienti si inconstienti, blestematorii, carcotasii. Fata de ei, partidul, cu adevarat binevoitor, incerca o recuperare. Incerca sa’i traga intr’o categorie superioara: de pilda, sa’i faca din incapatanati – sclavi tacuti. Gradul in care reuseau era variabil, nesigur.

            (...)

            U. ne’a prelucrat pe tema: ce grea si mizerabila e viata in Franta. Parisul era de o frumusete si de un lux incredibile. Si el – nu de departe, ci chiar din inima acelui loc luminos si liber – avea curajul relei-credinte; curajul de a proclama ceva care contrazicea total ceea ce se vedea cu ochii, cea mai flagranta realitate.

            (...) viata era, cum fusese intotdeauna, o lupta, una destul de feroce. Nu era suficient sa fii capabil, trebuia sa dai si din coate. Eram totusi indeajuns de matur si de lucid sa realizez ca, pentru a reusi, trebuie sa dai si anumite dovezi de credinta fata de sistem, inca si mai multe in sistemul totalitar in care traiam (...).

            Sentimentul general era ca se produsese o selectie inversa. Cu cat erau mai putin capabili, cu atat erau mai fanatici. Aderand la sistem perfect, pana la identificare, ei se predestinau nu numai celor mai inalte functii, ci si supravegherii stricte a celorlalti. (...) Cu cat erau mai slabi profesional, cu atat strictetea lor ideologica trebuia sa fie mai mare. Numai asa din putin puteau deveni ceva.

            Si eu? Unde ma situam eu? Nici in categoria “fiilor de popi” ce vedeau in medicina o afacere rentabila pe care aveau s’o exercite undeva, de preferinta in provincia din care veneau. Dar nici in categoria ambitiosilor, fie a celor preocupati sa faca cariera stiindu’se nuli – si de aceea caini credinciosi ai partidului –, fie a celor capabili care nu ar fi consimtit sa se sacrifice practicand medicina intr’un fund de provincie. Desi simtisem medicina ca pe o mare eliberare, ca pe o sansa sa traiesc mai demn in dictatura, mai putin sclav, nu voiam sa ma limitez la meseria mea si atat. Era un exercitiu intelectual de o mare subtilitate, un prilej de exercitare a eruditiei combinate cu spiritul practic. Nu ma desprinsesem de estetismul primilor ani. Pur si simplu, aplicam categoriile frumosului unei activitati practice. Prin asta, eram in armonie cu prietenii mei, aveam acelasi fel de cautare. In acelasi timp, cazul nostru era ciudat, oarecum de neinteles. Paream un pic din alta lume. La vremea aceea aveam o stereotipie verbala, foloseam adesea cuvantul “Sublim”. De aceea, cu ironie (perfect justificata), mi se spunea (fetele in special radeau de mine in felul asta): “sublimul”. Eu insa nu voiam sa scap de aceasta reputatie, chiar faceam totul ca sa o pastrez. (...) Anii de formatie medicala erau o continua si pura placere de’a descoperi. Eram foarte mandru, descoperirile mele nu veneau numai din carti, ci si din viata. Ma abilitau cu acel soi de placere de care am vorbit: sa’ti folosesti puterea pentru a face bine. 

 .