Discutii

.

Aglomerare. Program aglomerat.

Datorita-dincauza-multumita-gratie cuiva casa a capatat alte haine. Asa ca s’a marit. Sufrageria nefolosita din illo tempore a devenit sufragerie! Uimitor.

Si pen’ca deveni folositoare incepura sa vina oameni. Cate unul, cate doi, la un vin, la doi vin. La o muzica, la o discutie. Si remi as spune, dar e frustrant pentru unii.

Asta fu inceputul. Care se continua cu iesiri. La una bucata cafenea, la una bucata trebusoara care a continut mai mult decat spunea titlul... a meritat.

Tu di airport – za cafeneaua. M’o luat cineva acolo. Acolo, cortina: discutie inceputa trist cu sintagma de renume mondial “mai deosebita”. Vorba lu’ poezia: Stomacul mi se stranje, neuronul planje. Dar ignoram senzatia de vertij si mergem mai departe. Prezentari de subiecte. Urmaribile dar... plate. Fara profonzime, fara noutate. Cineva vorbind despre futurologie, dorind sa impanzeasca anticipatia la noi (“la noi” as in “la noi la romani”), gaseste de cuviinta sa ocupe probabil vreo ora povestind chestii din... teoria comunicarii. Nile nouvo, plictisitor, dar urmaribil. Poate ajunge omu’ la o idee interesanta! Pouf, gata, s’aseaza jos c’o terminat. Uf, macar scapai de unu.

Si mai voroveste careva, nu mai retin subiectul.

Si se trece lent in zona auleu. Auleu ca uite, anumiti scriitori de nimica-nimicuta au succes ca se citeaza intre ei, in timp ce valorile (subinteles noi) abia avem x cititori, ca pe feizbuc o poza idioata e virala in timp ce valorile de la noi trec neobservate, fara like, fara share. Nu’i asa ma Gigel? – si se citeaza intre ei si isi ofera microfonu’ unii altora. Intre ei. Vreo zece oameni. Povesti intime de amintiri din care singura informatie era un sir de nume. Zau? Faceau si ei ceea ce se plangeau ca fac altii. Dar la ei era ok. Auleu ca nu se citeste, auleu ca e plin de critici negativi, auleu ca. Dar totusi fara a deveni patetici. At least that. Plus automangaieri pe cap ca uite, am inceput sa fim ceruti, suntem transmisi live pa net si ne urmaresc si aia, sunt interesati si aia samd.

Za cafeneaua era plina. Preponderent tineri. Cam apatici. Pesemne printre cei zece erau si profesori de’ai lor...

Mai iau cuvantul cativa din cei zece... unii pe alocuri chiar dau dovada de forta. Culturala, intelectuala... dar totusi nu se emite ceva cu esenta, remarcabil. Cu o exceptie mica, cineva care a vorbit doar vreo trei paragrafe a spus ca anticipatia la noi a fost inlocuita de uimirea expectativa. Da, interesanta idee!

Si ma uit, si ascult... desi platforma electorala spunea ca’i cafenea (adica discutii libere, nu?) realitatea era evident un oligopol al “oamenilor maturi”.

Pouf, apare o exceptie. O domnisoara care isi arata placut piciorusele, care vorbi scurt si cu tel evident: sa dea apa la moara oamenilor “cu greutate”. Da, asta e pasaportul de intrare in lumea academica si nu numai: prezenta placuta, capul plecat, limba usor fluturanda.

Si la un moment dat a inceput sa ma manance. Aveam reactii la ce se discuta(se). Si observam ca anuntatele “intrebari si comentarii” din platforma electorala au loc numai intre ei.

Totusi. Scriu pe o foaie “POT SA MA INSCRIU LA CUVANT?”, ma duc la nenea amfitrionul pe sub reflectoare si sub privirile uimite ale asistentei si ii arat foaia. O citeste, nemultumirea il strabate, zice da dand din cap si din toata fiinta ca nu. Si din ochi intrebanu’ma retoric “cine esti mai si ce vrei? – lasa’ne!”.

Ma duc la locul meu sub aceleasi privri si reflectoare albe.

Si plictiseala, si se anunta la un moment dat sfarsitul, cu inca o reproducere a sintagmei de renume mondial “foarte deosebita”. Si explica nenea amfitrionul ca acei ce vor sa vorbeasca sa trimita din timp mail, sa se analizeze ce vrea sa spuna samd. Ma ridic, ma duc aproape si explic: doream sa spun reactii la ce se discuta acum, nu sa deschid subiecte de sine statatoare.

Din motive absolut inexplicabile zice cu un soi de sfarseala in expresie “pai atunci uite microfonul!”. Acum na, ce poti totusi sa ceri? Vine unu’ necunoscut la tine’n cafenea si vrea sa vorbeasca la microfonul tau... e un risc!

Za prima oara la un microfon sub reflectoare in fata a vreo 30 de oameni. Plus cica unii pa internet. Imi pun alaturi telefonul si o bucata de hartie pe care notasem ideile principale. Si incep.

Nu avem forecast, anticipatie. Pai ca mai intai sa intelegem de ce, sa cautam in interiorul nostru! Uimirea aceea expectativa de care spunea cineva (uimirea in filosofie e considerata inceputul gandirii, e ceea ce a declansat cunoasterea) eu as numi’o uimire nu expectativa ci contemplativa. Ca in sufletul nostru – si cand zic suflet ma refer la sufletul natiunii, la sufletul unui popor de care vorbea Blaga – nu exista anticipatie (adica actiune) ci uimire contemplativa (adica gandire contemplativa). Explicatia ar consta in ceea ce s’a discutat intr’un curs de filosofia culturii: civilizatia noastra e ortodoxa, a lor e catolica - protestanta. Ortodocsii ajung la suprem prin contemplarea – si intelegerea –  Creatiei. Protestantii ajung prin actiune, prin realizare materiala. Astfel devine firesc faptul ca in mentalul nostru colectiv nu s’a dezvoltat ideea de anticipare in plan material, in schimb avem dezvoltata uimirea contemplativa. Ce? Traim cativa dintre noi intr’o lume a internetului si a feizbucului si credem ca am scapat de asta? Cand de doua mii de ani si pana mai ieri si chiar si azi mai suntem ortodocsi? Mentalul colectiv inca e puternic populat de principiile de acolo.

Si o fi chiar asa gresit? Junimea, Noica, poate si Eliade au vorbit despre intelepciunea taranului care nu anticipeaza ci spune " fie cum o fi!", “cum o da Domnul!”. E o intreaga intelepciune si un puternic echilibru in asta.

Si auleu ca sunt multi critici? Pai nu cumva avem si prea multi “creatori” de nimicuri? Poate balanta este corecta. Pe e o parte. Pe de alta parte, da, consider ca este o trasatura a noastra nivelarea varfurilor – instinctul societatii de a’i aduce “la simtire” pe cei ce vor sa iasa din rand. Da, e neplacut. Insa din punct de vedere ortodox e corect, fiindca acestia sunt feriti astfel de pacatul orgoliului.

Plus ce mi’a mai trecut prin minte la acea ora inaintata. Banuiesc c'am vorbit vreo cinci - zece minute. La inceput mai cu dificultate, mai cu capu'n pamant ca sa ma pot concentra pe relationarea ideilor, pe formele frazelor si ca sa nu'i vad benoclandu'se la mine si sa nu ma blochez, mai pe urma, cand am intrat in subiect si m'am aprins, chiar am devenit volubil, am uitat de orice trac, ba chiar raspundeam la glume ridicate la fileu de unii profesori. Unul mai ales imi parea simpatic.

Pana ce am decis brusc ca gata. Si am inapoiat scula magica – microfonul – amfitrionului.

Au mai avut vreo trei reactii nenii mari. Placute. Nu prietenoase, dar nici agresive. Am inteles ca au inteles ce am spus. Mi’a fost suficient. Si cica ar fi pe net filmarea. Tare curios as fi sa vad diferentele intre ce credeam ca spun si fac si ceea ce am spus si am facut in realitate, dar nu o gasesc.

 Iar azi descopar ca le’am dat apa la moara, fiindca discutiile de lunea urmatoare vor fi pe directia data de mine: “de la viziune la previziune, o dezbatere pe teme de stiinta-spiritualitate”. Sper sa ajung sa’i ascult.

 .