Imi cer scuze

.

Imi cer scuze ca nu scriu. Cu o rata mare se intampla, vad, aud, cunosc lucruri demne de a fi scrise.

Discutiile de la cafenea au evoluat intr’o directie superba. Ades seara de luni devine o seara a sarbatorii interioare, cu discutii pana spre doua dimineata.

Se schimba lucruri in viata mea, se schimba in bine, se schimba multe.

Si nu am timp sa mai scriu despre ele, insa vorbesc despre ele. Scriu mai putin, vorbesc mai mult. Asta e o schimbare. Am gasit parteneri de conversatie. In sfarsit. Celalalt eu, cel prafuit de vreme si nefolosire, cel ascuns si lasat deoparte pentru a nu mai speria oamenii (oamenii cu cerul stramt) este scos acum din dulap si lasat sa se desfasoare liber. Este anchilozat, face confuzii din lipsa de antrenament, din asternerea de prea mult praf peste amintiri. Dar respira liber din nou.

Imi cer scuze ca nu pun aici lucrurile frumoase pe care le’am gasit, oamenii deosebiti pe care i’am intalnit.

Imi cer scuze ca nu am timp nici sa citesc lucrurile frumoase pe care le’am cumparat, sau cele potential frumoase pe care le primesc aproape zilnic pe mail.

Am duzine de notite care asteapta sa fie puse in articole, si alte duzine de notite mentale care se pierd saptamanal.

Si cum nici  fericirea nu vine niciodata singura, pe langa eu cel vechi a mai fost scos la rampa si eu cel social. Nu e timp pentru amandoi. Noaptea incepe sa se scurteze acum din alte motive, mult mai bune. Trebuie sa intalnit cu cutare, trebuie sa vazut cutare, trebuie sa facut cutare. Colac peste pupaza cica mai trebuie sa mancat! Daca pana acum saritul peste mese era un sport de sine statator acum devine o variabila determinata printr’o ecuatie a timpului. Mancarea fizica este minora in comparatie cu hrana data de timpul petrecut cu oameni aparte. Si hamesit ma gandesc ca mai sunt si alti oameni pe care vreau sa’i caut pentru a ma vorbi cu ei. 

.