Luciditate

.

Zilele trecute, la o bere imping un vechi cunoscut sa vorbeasca despre adevar. De cand il stiu il simt ca are cautari, dorinte, ca tinde sa... dar iese in decor cu fiecare ocazie. Alcool, prostioare.

I’am pus pe masa o sinceritate care il soma sa raspunda autentic.

I’am explicat ca nemultumirile exterioare legate de job, de casnicie, sunt de fapt nemultumiri interioar ascunse, si ca niciodata nu va putea umple, potoli, setea interioara cu lucruri exterioare.

A raspuns cu ceva care mi’a depasit asteptarile:

Nu pot sa stau la nivelul meu de luciditate. As inebuni in lumea asta.

Aceasta este marturia sa despre Adevar. Este Adevarul acestei lumi bolnave.

Luxul de a’ti pastra luciditatea se plateste cu nebunia.

Ieri, vorbind de niste mizerii de la munca, sor’mea a spus ca da, e firesc ca oamenii sa se simta nemultumiti de simpla prezenta a unui individ superior, fiindca isi amintesc frustrarile, lipsele proprii. Plus frica. Ei se simt pericol in fata inteligentei (sau culturii) la fel cum eu simt pericol in fata unui animal incoerent. Aparent paradoxal, pe mine ma nelinisteste fizicul, pe ei metafizicul. Insa este doar un paradox aparent, fiindca este firesc ca necunoscutul, sau ceea ce iese din zona noastra de confort sa fie ceea ce ne nelinisteste.

Si tot sor’mea a spus ca uite, ar trebui sa fiu sub influenta a diferite chestii ca sa fiu la fel cu ceilalti. Are dreptate. Ca sa blend-in ar trebui sa merg la munca cu creierul anesteziat. De wiskey si inca ceva.

Nu pot sa stau la nivelul meu de luciditate. As inebuni in lumea asta.

In seara asta sunt atat de hotarat sa ies de pe sine pentru a putea uita de mizeria umana incat...

01:36 dupa prima suta de wiskey, ceva (in premiera).

02:03 vad (adica inteleg) mai putin, accept mai mult. Stomacul coboara fara efort la locul lui – de regula ma folosesc de respiratie si de efort constient pentru asta. Fata imi ramane serioasa dar extrem de self-confidenta. Arat a macho intelectual. Dur si sigur pe mine pana la capatul lumii.  Gatul, capul, coloana, umerii, bazinul isi gasesc pozitiile naturale pe care in mod normal le caut - deseori fara succes. Genunchii devin mai moi, probabil si de la a doua suta de wiskey. Ochii degaja acea certitudine care face ravagii in fomei, certitudine care in mod obisnuit stiu ca imi lipseste din privire. Certitudine care vine din limitarea intelectului. Iar acum am capatat’o si eu pentru ca gandurile nu mai pot sta focalizate pe un subiect. Nu e un chin, e o stare de satietate la nivelul gandului si astfel trecere naturala spre alt subiect. Gasesc foarte usoara comunicarea cu necunoscuti / necunoscute – lucru care altfel intra in categoria badaranii - .  oamenii care se clatina si se lovesc de mine, care imi incalca spatiul personal nu imi mai provoaca nemultumire ci incerc sa’i ocrotesc pe cat pot.

02:53 stomacul incepe usor sa se contracte / sa urce (la loc). Dar usor, lent. Genunchii isi recapata fermitatea.

03:11 creierul revine in forta. Si ceva din emotiile obisnuite – negative. Ramane insa energie pura. Corpul trebuie sa se miste pentru a o elibera. Intr’adevar mintea nu poate ramane mult pe o idee. Si maxilarul se inclesteaza de la sine, fara emotia aferenta.  

03:28 corpul incepe sa simta oboseala. Energia insa ramane.

03:38 redevin foarte constient de pozitia coloanei mele, de diferitele pozitii ale ei firesti in functie de context. Umerii incep si ei sa se stranga la loc. Si stomacul de asemenea. Dificultatea de a interactiona cu ceilalti si ea. ochiii incep sa se mareasca (pleoapele din nou se deschid larg, comunicand fals frica, comunicand nesiguranta)

05:11 stare brusca de extenuare neobisnuita.

06-09 semisomn-semiconstiinta sub senzatia de alergare-tindere catre un punct, iar atunci cand il voi atinge, sau macar atunci cand il voi  totul va intra in perfectiune.

Nu pot sa stau la nivelul meu de luciditate. As inebuni in lumea asta.

.

Calatorie

.

Plec cu trenul din Bucuresti. Stau cu spatele la directia de mers. Inaintez in spate. Trec prin – ma adancesc in bagajul pe care il car (in spate), bagaj mare, dificil, haotic uneori. Inaintez, calatoresc, ma afund in el, in mine – diferenta intre eu si bagajul meu nu este totdeauna usor de (re)amintit, nu stiu clar cat din bagajul meu sunt eu si cat nu, cat este element strain, anexa, simplu balast. Unde se termina asinul si unde incepe calabalacul.

Pe fereastra intunerec completat (nu intrerupt, ci completat!) pe alocuri de lumini, in asezari umane mici. Vad case. Contemplarea naturii (creatiei) a ajuns sa fie observarea imbinarii ei cu nonnaturalul creat de faptura umana.

Peisaj molcom de seara, seara de iarna cu patura de zapada. O casuta intima, cu o fereastra calda, vie, luminata portocaliu. Uman, viu, cald.

Citesc Jung.

Inchid din cand in cand ochii si respir. Gasesc Adevarul. Care ma cheama mai puternic decat ratiunea personala, decat motivatiile personale. Urla, ma cheama hipnotic, despotic, violent. Ei cred ca este adevarul meu si de aceea l’as pretui asa. Nu, nu e adevarul meu. E Adevarul de deasupra mea. Si nu stiu cum sa il impac, nu stiu cum sa il calmez, cum sa il fac sa ma lase sa mai si traiesc.  

----------------------------

Dupa doua zile.

Ma intorc. Stau cu fata la directia de mers, asa ca ma intorc inaintand.

Inaintand prin ganduri.

Si aflu ca Adevarul este chinuit, este ucis de statistica, de vocea celor multi care o acopera pe cea a celor ce il cunosc sau simt.

Statistica spune ce sau cum se intampla, nu in ce constau faptele. Nu e mecanism de cunoastere a esentei ci de sondarea superficialului – cu toata hilaritatea aferenta ideii de sondare a adancimii superficialului...

Oamenii de stiinta trebuie sa’si recapete pozitia autoritara in societate. Si nu o vor face prin recitari de definitii lipsite de aplicabilitate practica, prin dezvoltarea de limbaje ermetice, ci prin dovedirea capacitatii si calitatii lor de mentori pentru oamenii de rand. Prin afirmarea unor valori profunde la care rezoneaza fiece faptura umana. Prin trecerea de la oameni de stiinta la oameni de cunoastere. Prin inapoierea noimei acestei lumi lipsite de ea. Inapoierea fiindca ei sunt cei ce au sustras'o prin abordari laplace'iene.

Intuitia – cunoasterea suprema.

Gandirea fara cuvinte. La nivel nu de cuvinte coerente morfosintactic ci la nivel de concept, ba chiar de preconcept, apare din punctul in care nu mai folosim ratiunea cerebrala ci cunoasterea adanca a inimii.

(cu argument asociat: demonstratia lui nenea Plesu despre cunoasterea inimii superioara celei cerebrale, am pus fragmente mai demult)

.

Imi cer scuze

.

Imi cer scuze ca nu scriu. Cu o rata mare se intampla, vad, aud, cunosc lucruri demne de a fi scrise.

Discutiile de la cafenea au evoluat intr’o directie superba. Ades seara de luni devine o seara a sarbatorii interioare, cu discutii pana spre doua dimineata.

Se schimba lucruri in viata mea, se schimba in bine, se schimba multe.

Si nu am timp sa mai scriu despre ele, insa vorbesc despre ele. Scriu mai putin, vorbesc mai mult. Asta e o schimbare. Am gasit parteneri de conversatie. In sfarsit. Celalalt eu, cel prafuit de vreme si nefolosire, cel ascuns si lasat deoparte pentru a nu mai speria oamenii (oamenii cu cerul stramt) este scos acum din dulap si lasat sa se desfasoare liber. Este anchilozat, face confuzii din lipsa de antrenament, din asternerea de prea mult praf peste amintiri. Dar respira liber din nou.

Imi cer scuze ca nu pun aici lucrurile frumoase pe care le’am gasit, oamenii deosebiti pe care i’am intalnit.

Imi cer scuze ca nu am timp nici sa citesc lucrurile frumoase pe care le’am cumparat, sau cele potential frumoase pe care le primesc aproape zilnic pe mail.

Am duzine de notite care asteapta sa fie puse in articole, si alte duzine de notite mentale care se pierd saptamanal.

Si cum nici  fericirea nu vine niciodata singura, pe langa eu cel vechi a mai fost scos la rampa si eu cel social. Nu e timp pentru amandoi. Noaptea incepe sa se scurteze acum din alte motive, mult mai bune. Trebuie sa intalnit cu cutare, trebuie sa vazut cutare, trebuie sa facut cutare. Colac peste pupaza cica mai trebuie sa mancat! Daca pana acum saritul peste mese era un sport de sine statator acum devine o variabila determinata printr’o ecuatie a timpului. Mancarea fizica este minora in comparatie cu hrana data de timpul petrecut cu oameni aparte. Si hamesit ma gandesc ca mai sunt si alti oameni pe care vreau sa’i caut pentru a ma vorbi cu ei. 

.