si totusi Nero

 .

 Sunt cateva zile de cand mi se invarte prin cap o idee. Vine, ma uit la ea, o las deoparte. Si iar vine.

 Daca numim sisteme de mentinere a vietii pe langa ecosistem si: economicul, politicul, socialul, culturalul, artisticul, nivelul de umanitate (din oameni) si daca le urmarim evolutia, toate sunt in cadere libera. De la ecosistem la nivelul de umanitate. 

Modelele comportamentale de astazi sunt mai apropiate de animalic decat de ceva ce am putea numi uman. In toate aceaste zone: actiunile oamenilor politici, actiunile agentilor economici, actiunile vis-a-vis de mediu sunt conduse de principii distructive la nivel de comunitate, principii care distrug comunitatea pentru a obtine o umbra de bine personal, bine personal care va fi anulat peste o saptamana, luna, an de actiunea altui om politic, agent economic...

Lumea se prabuseste. Unii nu au capacitatea de a vedea, altii nu au curajul de a vedea, iar altii sunt intr’unul din cele cinci stadii ale suferintei: negarea, furia, negocierea / targuiala, depresia, acceptarea.

Cred ca acum vreo doua luni am depasit stadiul depresiei date de implacabila involutie lumii, dupa foarte multi ani in care am dansat prin toate celelalte stadii.

Iar dupa ceva vreme de acceptare... o idee (despre care spuneam la inceput) ma tot intreaba:

“Cand lumea se prabuseste, limpede, fara nici o sansa de revenire, care mai este valoarea lucrarii impotriva praburirii? Practic doar se lungeste agonia. In aceste conditii cea mai corecta (inclusiv dpdv  moral) alegere nu devine alegerea nimicului?”

(prin alegerea nimicului nu inteleg ne-alegerea ci alegerea aceolor lucruri care nu inseamna nimic, nu inseamna un ceva in directia binelui)

Cand sfarsitul este inevitabil, curmarea suferintei nu este...?

.

Fotosinteza face istorie

.

Scriu pentru ca trebuie, nu din (si fara) dorinta de a scrie.

 Azi vazut una bucata chestie care arata ca exista ceva aparte in fotosinteza. Banala fotosinteza pe care o invatam in clasele primare (or so).

 Matematic, probabilitatea ca fotonul (ala responsabil cu lumina) intalnind (the) frunza sa ajunga fix minusculul punct al frunzei care are capacitatea de a il recepta, transforma include in sistemul plantei pentru a utiliza energia este – probabilitatea de intalnire, spuneam – infima. A fost comparata cu alergarea legat la ochi printr’o padure, incercand sa treci de ea fara sa te lovesti de nici un copac. Iar gradul de utilizare (de eficienta), randamentul dat de fotosinteza este la polul opus. Fenomenal de mare. Deci exista ceva in acest proces care rastoarna probabilitatea, deci cineva face ceva.

Teoria intalnita azi spune ca planta foloseste superpozitiile (din fizica cuantica) pentru a alege acel traseu corect pentru fiecare foton care loveste frunza. Simplist, fiecare foton ar fi pus intr’o superpozitie sau multi-pozitie, sunt verificate toate traseele posibile, eliminate cele care dau gres si ales pentru infaptuire traseul ok.

Iar baietii cu treaba asta avansau ideea ca suntem din viitor pentru ca planta stie dinainte ce traseu sa aleaga pentru the fotonul.

Moi, am alta parere.

Si anume ca fix acesta este mecanismul folosit pentru dorinte, de catre oameni. Cand intentionezi ceva, cand doresti ceva, apelezi la acest mecanism (de asta in crestinism este si gandul este pedepsit, nu numai fapta).

Implicarea, amestecul in croirea posibilelor viitoruri se face la nivel de constiinta, de vointa (constiinta in sens mai larg, de constiinta egotica). Fix prin acest mecanism. Determinarea, la nivel cuantic a realitatii. Si in functie de forta fiecaruia (forta de impuls, echilibru samd) one poate sa modifice mai mult sau mai putin lumea.

O paranteza aici, stiu ca este pusa ca simptom pentru schizofrenie convingerea ca gandurile personale pot influenta realitatea exterioara, gandurile altora... Apai mes amis de la patrie… fizica cuantica spune clar ca asta este o realitate, nu o nazbatie creata de o minte bolnava.

Revenind. O ipoteza mi s’a nascut, long shot. De la Castaneda (Carlos) stim ca una din metodele prin care samanii tolteci acumulau forta (putere) era sa priveasca defocalizat coroanele copacilor, urmarind umbrele frunzelor. Banuiala mea este ca acest mecanism este cel prin care one invata de la copaci cum sa lucreze cu superpozitiile, cum sa altereze realitatea palpabila prin mecanismele pe care acum le miroase fizica cuantica.

Privirea defocalizata, asupra umbrelor fiind necesara pentru a da deoparte simtul vazului si mintea realitatii rigide, lasand ca atentia focalizata sa faca conexiunea la nivel de constiinta, intre om si planta, facandu’se schimb de informatii, de metoda, la un nivel… (am scris initial direct, dar nu suna tocmai potrivit)

Gata, am scris.

.

Anticiparea

.

Managerul care nu are obiceiul anticiparii dus la nivel de reflex mental, automatism… eu zic ca nu e manager. Tipul care cere chestii de la oameni fara sa aiba o banuiala de ce si cum vor face oamenii, de faptul ca se fa trezi cu tipuri de raspuns variate ca forma, astfel incat va constitui o munca in sine a comasa raspunsurile, tipul care nu evita acea munca nenecesara prin stabilirea de la inceput a formulei de raspuns... e doar un tip. Nu e manager.

Fara reflexul anticiparii nu ar trebui sa ai voie sa depui cv pentru o pozitie de management.

Metoda actuala de selectie – interviul – nu are cum sa filtreze asa ceva. Ea va alege mereu pentru pozitiile de manageri indivizi cu puternice abilitati sociale. Care sunt foarte bune pentru asa ceva. Dar singure, fara capacitati de anticipare, de sintetizare… big no-no!

Iar ca bonus daca tipul cere sa se dea 100 de raspunsuri cand erau necesare vreo 10-20… este un tip care isi creaza o cooperativa: „cooperativa munca in zadar”.

.