Postări
.
Sunt cateva zile de cand mi se invarte prin cap
o idee. Vine, ma uit la ea, o las deoparte. Si iar vine.
Daca numim sisteme de mentinere a vietii pe
langa ecosistem si: economicul, politicul, socialul, culturalul, artisticul, nivelul
de umanitate (din oameni) si daca le urmarim evolutia, toate sunt in cadere
libera. De la ecosistem la nivelul de umanitate.
Modelele comportamentale de
astazi sunt mai apropiate de animalic decat de ceva ce am putea numi uman. In toate
aceaste zone: actiunile oamenilor politici, actiunile agentilor economici,
actiunile vis-a-vis de mediu sunt conduse de principii distructive la nivel de
comunitate, principii care distrug comunitatea pentru a obtine o umbra de bine
personal, bine personal care va fi anulat peste o saptamana, luna, an de
actiunea altui om politic, agent economic...
Lumea se
prabuseste. Unii nu au capacitatea de a vedea, altii nu au curajul de a vedea,
iar altii sunt intr’unul din cele cinci stadii ale suferintei: negarea, furia,
negocierea / targuiala, depresia, acceptarea.
Cred ca
acum vreo doua luni am depasit stadiul depresiei date de implacabila involutie lumii, dupa foarte multi ani in care am dansat prin toate celelalte stadii.
Iar dupa
ceva vreme de acceptare... o idee (despre care spuneam la inceput) ma tot
intreaba:
“Cand lumea se prabuseste, limpede, fara nici
o sansa de revenire, care mai este valoarea lucrarii impotriva praburirii?
Practic doar se lungeste agonia. In aceste conditii cea mai corecta (inclusiv
dpdv moral) alegere nu devine alegerea nimicului?”
(prin
alegerea nimicului nu inteleg ne-alegerea ci alegerea aceolor lucruri care nu
inseamna nimic, nu inseamna un ceva
in directia binelui)
Cand sfarsitul
este inevitabil, curmarea suferintei nu este...?
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
spui, semnezi.