Probabil patru pasi

.

Omul e masura tuturor lucrurilor. Treaba asta poate fi inteleasa in mai multe feluri.

De exemplu, acela in care tu ii judeci pe cei din jurul tau prin prisma propriilor atribute. 

Numai ca atunci cand tu esti un om care ai crezut (pentru ca erai mic si fraier) in valorile alea frumoase pe care le macanea societatea: corectitudine,  principii, inteligenta, competenta, educatie, sinceritate... te’ai format asa.

Si apoi... ii masori pe cei din jurul tau prin tine, prin valorile pe care le’ai integrat. Involuntar ii masori astfel, pentru ca tu esti etalonul pe care il ai cel mai la indemana.

Nu cumva ajungi sa simti ca traiesti intr’o lume de oameni incorecti, prosti, incompetenti, imorali, inculti, falsi...? Nu cumva ajungi sa tragi de oameni sa se trezeasca, cerandu'le sa devina... oameni?! (firesc asumandu'ti reactia negativa a celor din jurul tau, nemultumiti de pretentiile tale "arogante"...)

Asta este pasul unu.

Pasul doi este cel in care dupa ce traiesti nemultumit o perioada, incerci sa intelegi de unde vine nemultumirea.

Si observi ca judecand la rece traiesti nu intre oameni de acel fel, ci intr’o lume incorecta, formata din si pentru idioti, incompetenti, o lume bazata pe falsitate. Pentru ca masura / etalonul folosita / folosit... esti tu, cel care ai integrat, ai trait altfel.

Pasul trei apare cand apoi incerci sa intelegi de ce e lumea asa. Ca sa afli cum poate fi corectata. Si ajungi la concluzia ca natura umana, datul biologic contine aceste limitari. Ca poate tu ai fost un outlier,  o variatiune, o exceptie de la norma, iar asta ti’a permis sa depasesti conditia omului de rand, om de rand care este acasa intr’un climat incorect, stupid, incompetent, incult, imoral, fals...

Inca nu am ajuns la pasul patru. De curand par insa a’l simti facandu’si loc prin diferite ganduri. Acest pas patru cred ca este cel gasit la Hesse, cand Dasa ajuns la un sihastru in cautarea “evolutiei personale” este tratat de acesta intr’un mod bizar fiind – fara nici o introducere – trimis dupa apa ca un servitor si ajuge sa traiasca (parca) trei vieti diferite. Dupa care se trezeste din nou in preajma sihastrului unde...:   

„Era sătul şi prea sătul de de toate aceste visări, de acest pãienjeniş diavolesc de întâmplări trăite, de bucurii şi suferinţe, care-i zdrobeau inima unui om si-i îngheţau sângele, apoi deodată deveneau Maya (iluzie) şi-l lăsau în urmă ca pe un nebun, era sãtul de toate, nu mai voia nici nevastã, nici copil, nici tron, nici victorii si răzbunare, nici fericire şi nici deşteptăciune, nici putere şi nici virtute. Nu dorea nimic altceva decât pace şi un sfârşit, nu dorea decât să oprească această roată în veşnică învârtire, să stingă aceastã nesfârşită perindare de imagini, voia să-şi dea lui însuşi linişte şi să se stingã, aşa cum o dorise cândva, când năvălise în ultima lui bătălie asupra inamicului, când lovise înjuru-i şi fusese lovit, când împărţise şi primise răni până când se prãbuşise. Dar ce se întâmplase pe urmă ? Pe urmă fusese pauza unui leşin, sau o aţipeală, sau o moarte. Si îndată după aceea se trezise din nou, trebuise să lase iarăşi să-i pãtrundă în inimã efluviile de viaţă, iar în ochi fluviul înspăimântător, frumos şi oribil de imagini, şi asa mereu, la nesfârşit, fără putinţa unei evadări, până la viitorul leşin, până la viitoarea moarte. acest leşin sau această moarte aveau să fie, probabil, o pauză, un mic, un foarte mic popas, doar cât să-şi tragă răsuflarea, apoi totul avea să continuue, iar el avea să fie din nou una din miile de figuri din dansul sălbatic, ameţitor, deznădăjduit al vietii. Ah, nu existau nici o stingere, nici un sfârşit.

Neastâmpărul îl ridică din nou în picioare. Dacă în această horă blestemată nu există nici odihnă, daca nici măcar singura lui dorinţă vie nu putea fi împlinită atunci putea tot atât de bine să-şi umple tigva lui cu apă şi s-o dea bătrânului … / … Bine, Dasa, ia-ti tigva, umple-o frumusel cu apă şi du-o stăpânului tău!”

.

Imbecili adica Pitoresti

.

Periculoasa chestie asta cu dusul de dimineata.

Ma face sa ascult radioul (da, dus cu radio, si eu am ras cand l'am luat dar... voila!).

Mai intai ajung pe o nazbatie de post (smart fm - "gen"). Unde era cat p'aci sa fie o discutie interesanta. Un tip zicea ca nu il deranjeaza existenta elementelor “pitoresti” din viata publica. Asta fiind primul semnal ca omueummpic tont. Nu pentru ca nu e derajnat de, ci pentru ca o afirma atat de liber, fara nici o nota de subsol asupra efectelor “adverse” evidente ale acestor “pitoresti” asupra societatii.

Incearca sa il aduca in simtiri celalalt. Si intreaba maieutic daca oare toata lumea percepe acesti “pitoresti” in acelasi mod sau nu cumva o mare parte a populatiei nu ii ia de etalon, norma de comportament...

Tontul revine si se devoaleaza spunand ca da, asa este, dar problema e ca nu avem materie prima, nu avem suficienti indivizi in zona culturala(!).

Pentru boul pitoresc necunoscut de la radioul necunoscut... informatie: exista mai multi oameni de cultura decat isi imagineaza, problema este la capitolul promovare. La fel cum un pitoresc ca el a fost chemat in sudio pentru interviu, sunt si ceilalti. Nu pentru ca nu exista oameni mai culti si mai inteligenti (nici nu e greu), ci pentru ca (primo) se alege tembelizarea publicului si pentru ca (secundo) asa cum spune Celine in “Calatorie la capatul noptii": Un patron e intotdeauna mai linistit de ignonimia personalului sau. Sclavul trebuie sa fie cu orice pret un pic si chiar mai mult demn de dispretuit. Un ansamblu de mici pacate cronice, morale si fizice, justifica soarta care-l copleseste. Pamantul se invarte mai bine atunci cand fiecare se afla exact in locul pe care-l merita. Fiinta de care te folosesti trebuie sa fie inferioara, searbada, destinata decaderii, asta iti usureaza constiinta, mai ales ca el, Byrton, ne platea foarte prost.

In acest mod simplu si rapid tontul m’a facut sa schimb postul de radio. Pentru ca dimineata pe stomacul gol banuiesc ca se mai face repede ulcer... Ajung la altii - declarati nazbatiosi mintali. Dar imi zic ca voi fi in stare sa nu aud toate tampeniile pe care le rostesc pe repede inainte. Insa se face ca aud. Un om sunase de la Reghin sa ceara o melodie pentru nepoatele sale. Om serios, matur. Astia ii propun - in mod pitoresc - sa cante si el. Omul declina oferta spunand ca el nu stie asta, stie doar a face viori. Atunci ei in colosal avant pi-to-reesc ii zic sa fie el vioara intai. In melodie. Omul renunta, la revedere. Ei continua pseudo-discutia intre ei (asemenea aruncare tembela de cuvinte nu poate fi numita discutie) si isi zic ca e pacat ca nu a vrut sa fie vioara intai daca omul stie sa viori. Nu mai suport nici aici cum se sterge cu buretele distinctia dintre stiinta de a face viori si a face pe vioara la telefon si next, urmatorul post de radio.

Trinitas.

Mai rationalistii mei antireligiosi care impanziti societatea. Va anunt ca ati creat, sustineti, intretineti o lume in care comparand nivelul de aberatie logica pe secunda, de pe posturi non-religioase cu cel de pe un post religios, cel din urma e complet inofensiv! Felicitari! Pitorestilor!

.

Pierderea evolutiei

.

vis

dintre casele zonei in care crescusem mai ramasese una singura. in mare parte insa si aceea distrusa, transformata in moloz. fusese cea mai frumoasa.

din mijlocul acestui moloz mai rasarea relativ intreaga o singura camera. care isi pastrase un perete si toate celelalte elementele ale sale neatinse. stralcea din mijlocul demolarii. stralucea a cultura, a valori elevate. lumina devenea aurie si limpede in acea zona datorita a ceea ce mai ramasese din acea casa. un perete frumos colorat, dominat de o placare cu marmura de un albastru intens, cu o firida semicirculara in mijlocul acestuia, cu linii subliniate prin elemente decorative fine dar cu impact. un birou in fata acelui perete, incarcat cu obiecte de o eleganta clasica. restul camerei plin cu astfel de obiecte. era ultima insula. tot frumosul care putuse supravietui se refugiase aici. un frumos incarcat de cultura, de stil, de evolutie umana. fusese o casa foarte luminoasa cu tavane inalte, cu linii fine.

eu stateam temporar - in vizita - la niste cunoscuti, in apropiere. interactionam cu ei scurt, in restul timpului ma preocupam cu matematica. scriam matematica.

intr'o zi apare un bun prieten care imi spune "am un proiect, hai sa ma ajuti?".

si ma duce fix in acel loc, ultimul loc al valorilor superioare, al culturii, al armoniei, al frumosului.

si imi spune... "trebuie sa'l demolam!". am inlemnit. i'am spus ca nu se poate, e o crima. destul de impasibil mi'a explicat (materialist) ca oricum acel loc nu mai este functional, ca nu are viitor in acea forma, ca proprietarii batrani nu si'l mai pot permite, ca tot ce putem face e sa luam materialele de baza si sa le triem pentru reciclare. disperat, am inceput sa'i zic ca eventualul aur pe care il poate scoate din acele obiecte are o valoare mult mai mica decat obiectele in forma actuala. ca partea artistica, culturala, este cea care conteaza in acel loc, o eventuala reciclare anuland singura latura cu adevarat valoroasa a ceea ce se gasea acolo. oamenii lui deja se apucasera de treaba. desfaceau ansamblul si grupau in gramajoare in functie de materialul de baza.

o secunda ma intrebasem daca nu pot salva acel ansamblu ducandu'l acasa la mine. dar nu aveam cum, nu incapea. frumosul elevat al copilariei mele nu incapea in viata mea actuala. chiar si cand era vorba numai de o parte din el, de ultimul loc ramas.

i'am spus amicului ca nu pot sa il ajut sa faca asa ceva. stiam ca se baza pe mine, ca eu eram cel care ma pricepeam la ce e acolo... dar i'am zis ca nu pot sa distrug ultimul loc(!) al copilariei mele. (macar) acel loc ar fi trebuit sa ramana pentru totdeauna, protejat de trecerea timpului, protejat de disparitie, de cea mai mica alterare. am plecat si mergand pe strazile copilariei am inceput sa plang suspinand "ultimul loc... ultimul loc... nu se poate, ultimul loc...". am simtit o durere surda in capul pieptului si in mod bizar acea durere ma alina. prin existenta ei contrabalansa marea pierdere. o pierdere care nu era a mea decat circumstantial, prin faptul ca eu cunoscusem (nu traisem) acel tip de existenta, acel mod elevat de viata care doar printr'un joc al sortii imi fusese familiar de mic. dar pierderea uriasa era a lumii intregi, saracita de acum de concretizarea materiala a stilului, elegantei, culturii, in toate obiectele necesare vietii care creaza o casa plina.

m'am dus in apropiere, in casa prietenilor mei si am incercat sa ma refugiez in matematica. n'am putut, am iesit din nou, sa caut. 

sa caut alt loc care sa mai pastreze o urma - fie si palida - din trecutul cultural, si sa mai vad, pentru ultima data, acel ultim loc, exponent al frumosului apartinand copilariei mele.

i'am gasit pe muncitorii care aproape terminasera. iar pe o masuta, triasera pentru ei, cateva cutii cu suruburi, cuie si holsuruburi. m'am intors catre prietenul meu si aratandu'i suruburile i'am zis energic: "uite, voi considerati ca aceste obiecte trebuie sa reziste trecerii timpului, sa fie folosite in continuare! fix la fel eu valorizez ceea ce voi distrugeti. obiectele in care au fost materializate cultura, rafinamentul, arta. diferenta este data de nivelul evolutiv al fiecaruia. voi atat intelegeti: suruburi. eu inteleg mai mult, voi imi distrugeti lumea pentru ca nu o intelegeti. pentru ca nu sunteti la nivelul ei. proprietarii cat mai obtin din aceasta brutala (inculta, needucata) reciclare?" si el a inceput sa frunzareasca un carnetel mic, pe masura valorificarii. atunci am realizat ca ma voi duce la acei batrani si le voi da eu banii de care au nevoie, mai multi decat ar obtine prin reciclare, oprindu'i sa nu distruga tot.

m'a lovit din nou emotia pierderii ultimului loc al copilariei mele. tot ce mai ramasese era acum in cateva cutii.

am plecat sa ma plimb putin singur pe acele strazi, lasandu'ma sa plang in voie, in hohote. "a disparut ultimul loc", "ultimul", "ultimul".

m'am trezit respirand puternic, suierat, ritmic, ca suspinand adanc.

resimtind in continuare emotia pierderii oricarei posibilitati a contactului fizic cu frumosul (elevat al) copilariei mele n'am mai putut adormi la loc.

dupa cateva minute am simtit ca ma intregesc si cresc interior. ca si cum parti din sufletul meu care ramasesera legate de acele locuri reveneau reintregindu'ma, nemaifiind ancorate exterior de nimic.

dupa ce am scris aceste randuri senzatia de reintregire s'a mai atenuat, dar nu e pierduta complet.

.

A pierde o tara

.

Dusul pare sa fie versiunea mea a muzei. Alții au tronul. 

De dimineață în duș am realizat că.

Destul de mulți înțeleg ca suntem pe cale de a pierde România. Din nou. Abia ce o recâștigasem - fie și relativ - în '89. Și mai mulți (din păcate) vor înțelege pierderea abia după. După ce vor observa surprinși ca din nou lipsește mâncarea din magazine. Și hârtia igienica... pe cale de consecinta. Iar pe stradă, la cozi, în trafic... nivelul de agresivitate, de grobianism, crește din nou.

Alții, mai putini... am observat riscul pierderii ei cu niste alegeri generale în urmă. Când după Ciorbea / Constantinescu a revenit la putere mafia...

Asa ca zilele (saptamanile) astea cea mai cenzurata reacție a mea este "Pai )#@(*&#!, când acum 15 ani trageam de voi sa deschideți ochii ca e lata îmi ziceați ca neahh... imposibil, că lucrurile merg bine. Acum poftim de întoarce mortul de la groapă!"

Zic ca se poate introduce într'un test de inteligență următorul punct: (bifati una dintre variante) viitorul suna bine; exista riscul de a pierde tara; tocmai se pierde tara; tara a fost pierduta cu mult timp înainte. Evident, în funcție de bifare estimarea este de la cretin disfuncțional la ok, hamsterul e viu și învârte la rotita.

 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

In alt plan... totuși noi chiar pierdem pe mâna noastră? Fiindca la cata istorie stiu eu statistica imi spune ca cele mai mari pierderi le'am avut importate.

Nu aș fi deloc surprins să aflăm peste niște zeci de ani că la această oră ar fi deja semnată o alta Ialta, un alt Ribbentrop. Zarurile fiind deja aruncate iar momentan să fie în societate doar vartejurile siajului create de întoarcerea carmei. Ca noi ne zbatem pe uscat, decizia e deja luata.

Rusia isi umfla iar muschii si nimeni nu i se pune impotriva cu seriozitate.

In punctele cheie din lume bate un vant bizar. Trump, Brexit si par sa mai urmeze...

Israelul, prietenul traditional al regimului Ceausescu da ajutor regimului PSD...

(ca veni vorba, daca observ acest fapt, ca Israelul e prietenul regimurilor anti-romane, voi fi judecat ca as fi antisemit?)  

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Iar la pranz ajung sa mananc laolalta cu manageri corporatisti. Ca asa e’n tenis. 

Mesele fiind propiate ii aud cum fac planuri de viitor, de dezvoltare proprie si de personal bazata pe principiile economice vestice. 

E mentionata trecator cresterea salariala de la stat, mai mult ca o gluma. Atat. Complet rupti de realitate, fara pic de simt de anticipatie, fara calcul... Ei merg inainte cu manecile suflecate fara sa isi dea seama ca acel inainte nu va exista daca acum nu aloca niste timp pentru asigurarea viitorului pe care il considera aprioric. Firesc, corporatisti. Cu o mentalitate de “cei de deasupra au grija de asta, treaba mea e sa invart rotita asta”. 

Si da, cei de deasupra au grija de viitorul nostru. Din pacate.

.