Probabil patru pasi

.

Omul e masura tuturor lucrurilor. Treaba asta poate fi inteleasa in mai multe feluri.

De exemplu, acela in care tu ii judeci pe cei din jurul tau prin prisma propriilor atribute. 

Numai ca atunci cand tu esti un om care ai crezut (pentru ca erai mic si fraier) in valorile alea frumoase pe care le macanea societatea: corectitudine,  principii, inteligenta, competenta, educatie, sinceritate... te’ai format asa.

Si apoi... ii masori pe cei din jurul tau prin tine, prin valorile pe care le’ai integrat. Involuntar ii masori astfel, pentru ca tu esti etalonul pe care il ai cel mai la indemana.

Nu cumva ajungi sa simti ca traiesti intr’o lume de oameni incorecti, prosti, incompetenti, imorali, inculti, falsi...? Nu cumva ajungi sa tragi de oameni sa se trezeasca, cerandu'le sa devina... oameni?! (firesc asumandu'ti reactia negativa a celor din jurul tau, nemultumiti de pretentiile tale "arogante"...)

Asta este pasul unu.

Pasul doi este cel in care dupa ce traiesti nemultumit o perioada, incerci sa intelegi de unde vine nemultumirea.

Si observi ca judecand la rece traiesti nu intre oameni de acel fel, ci intr’o lume incorecta, formata din si pentru idioti, incompetenti, o lume bazata pe falsitate. Pentru ca masura / etalonul folosita / folosit... esti tu, cel care ai integrat, ai trait altfel.

Pasul trei apare cand apoi incerci sa intelegi de ce e lumea asa. Ca sa afli cum poate fi corectata. Si ajungi la concluzia ca natura umana, datul biologic contine aceste limitari. Ca poate tu ai fost un outlier,  o variatiune, o exceptie de la norma, iar asta ti’a permis sa depasesti conditia omului de rand, om de rand care este acasa intr’un climat incorect, stupid, incompetent, incult, imoral, fals...

Inca nu am ajuns la pasul patru. De curand par insa a’l simti facandu’si loc prin diferite ganduri. Acest pas patru cred ca este cel gasit la Hesse, cand Dasa ajuns la un sihastru in cautarea “evolutiei personale” este tratat de acesta intr’un mod bizar fiind – fara nici o introducere – trimis dupa apa ca un servitor si ajuge sa traiasca (parca) trei vieti diferite. Dupa care se trezeste din nou in preajma sihastrului unde...:   

„Era sătul şi prea sătul de de toate aceste visări, de acest pãienjeniş diavolesc de întâmplări trăite, de bucurii şi suferinţe, care-i zdrobeau inima unui om si-i îngheţau sângele, apoi deodată deveneau Maya (iluzie) şi-l lăsau în urmă ca pe un nebun, era sãtul de toate, nu mai voia nici nevastã, nici copil, nici tron, nici victorii si răzbunare, nici fericire şi nici deşteptăciune, nici putere şi nici virtute. Nu dorea nimic altceva decât pace şi un sfârşit, nu dorea decât să oprească această roată în veşnică învârtire, să stingă aceastã nesfârşită perindare de imagini, voia să-şi dea lui însuşi linişte şi să se stingã, aşa cum o dorise cândva, când năvălise în ultima lui bătălie asupra inamicului, când lovise înjuru-i şi fusese lovit, când împărţise şi primise răni până când se prãbuşise. Dar ce se întâmplase pe urmă ? Pe urmă fusese pauza unui leşin, sau o aţipeală, sau o moarte. Si îndată după aceea se trezise din nou, trebuise să lase iarăşi să-i pãtrundă în inimã efluviile de viaţă, iar în ochi fluviul înspăimântător, frumos şi oribil de imagini, şi asa mereu, la nesfârşit, fără putinţa unei evadări, până la viitorul leşin, până la viitoarea moarte. acest leşin sau această moarte aveau să fie, probabil, o pauză, un mic, un foarte mic popas, doar cât să-şi tragă răsuflarea, apoi totul avea să continuue, iar el avea să fie din nou una din miile de figuri din dansul sălbatic, ameţitor, deznădăjduit al vietii. Ah, nu existau nici o stingere, nici un sfârşit.

Neastâmpărul îl ridică din nou în picioare. Dacă în această horă blestemată nu există nici odihnă, daca nici măcar singura lui dorinţă vie nu putea fi împlinită atunci putea tot atât de bine să-şi umple tigva lui cu apă şi s-o dea bătrânului … / … Bine, Dasa, ia-ti tigva, umple-o frumusel cu apă şi du-o stăpânului tău!”

.